MOȘTENIREA RĂZEȘULUI – Călătorie prin Letopisețul lui Marian Beșcucă

Io, Silvia Hodaș, am „descălecat” la „Hanul Răzeșilor”, pentru a pătrunde în „Letopisețul” lui Marian Beșcucă, în care autorul a păstrat peste timp „rădăcini” adânci cu tradiții și obiceiuri străbune. Calea e grea, iar volumul este unic prin formă și conținut: structurat în 366 de poeme în vers alb, desfășurate pe 1697 de pagini.

Voi încerca să găsesc cheia ca să „despic timpul”, asemenea autorului, să pot intra în „Hanul Răzeșilor”, unde stă Voievodul de la Dolhești sau Marinică Beșcucă – Monstrul de pe Dilimadjaro. Stă de veghe peste toată „ȚARA SUFLĂRII ROMÂNEȘTI”, cu sufletul „dincolo de vers”, povestind „tot alaiul de istorie și literatură”.

„Din vârful zorilor descremeniți” caut o cale de a descifra poemele fără titlu, doar datate și numerotate, o „aură” prin care pătrund cu greu înțelesul cuvintelor. Autorul aduce din „râul vieții sale pietrele care nu s-au lăsat sparte” și le transformă în metafore sublime, cu ecou dincolo de vreme.

În volumul „Hanul Răzeșilor. Letopisețul lui Marin Beșcucă”, explicațiile apar cu o anumită frecvență, parcă pentru a convinge cititorul de valoarea cărții. Autorul a adunat în Letopiseț „spiritul răzeșului” și afirmă că numai el, Răzeșul, „robul lui Dumnezeu”, poate scoate țara din necaz, poate salva Neamul Românesc, „o poate scoate întru tămăduire”. Marin Beșcucă aduce la lumină „spiritul de răzeș”, alteori vizează și „legarea de glie”. Când se simte în pericol, un strigăt străbate Letopisețul, venind parcă tocmai de la Ștefan cel Mare: „Unde-mi sunteți voi, Răzeșii mei?” Alteori, cu glas domol: „Doamne, binecuvântează-i pe Răzeși” / da, io, Monstrul de pe Dilimadjaro, Leopardul Zăpezilor Veșnice botezat de Maestrul Lucian!”

Spiritul Răzeșului este adus din vremuri imemoriale: „eu, Marin, am adus din adâncuri spiritul de Răzeș, un spirit care să impună respectul”, „un spirit care merită oameni de primă linie în lupta cu timpul nostru”. Amintește frecvent de răzeși nu doar ca personaje sau simboluri, ci ca și creatori și iubitori de cultură, adevărați promotori ai valorilor literare. Autorul vede în unii dintre ei critici literari autentici, capabili să descopere, să aprecieze și să recunoască valoarea literară.

Concluzionăm că Letopisețul este o „scânteie”, așa cum ne spune autorul, care a pornit „cea mai mare mișcare de spirit să ridice pleoapa / celui neprins de «deșteaptă-te române» / care poate da conștiința de neam”, spirit întru trezire ce va rămâne „hăt dincolo de timp”.

În Letopiseț, se destăinuie autorul, sunt „toate răspântiile vieții mele”. Volumul are „puzderie de semințe”, „are spirit”, cu multe „chemări din vechime”, dar și din prezent. Nu-i scapă cronicarului istoria neamului: evenimente istorice și literare, pilde și credință, aspecte ale societății și politicii vremii, însoțite de portrete critice ale unor politicieni, evocarea marilor glorii, meditații asupra vieții, reflecții economice și sociale. Gândurile sale se extind și la problemele lumii contemporane, la influența acestora asupra României. Autorul demască „urzelile românești”, dar adesea strecoară în vers și soluții. Explorează „adâncimi” de suflet și de istorie, urmând Lumina lui Dumnezeu.

Fiecare poem tratează un subiect distinct, pe mai multe pagini; alteori, temele revin sub alte forme. Autorul meditează asupra sinelui, asupra existenței umane, asupra realităților interne și externe, explică evenimente, exemplifică idei, își manifestă revolta. „Zvârcolul meu va mușca fără milă hălci din realitate”, afirmă cronicarul.

Începând cu paginile 1453 până la 1552, parcă s-au mai liniștit gândurile, „răscolul” s-a mai domolit și povestește că „Podul de inimi” a pornit de la Pragul 188, Dumbrava Roșie. Versuri care rămân în suflet și surprind se regăsesc și la paginile 1517-1520: „PĂMÂNTUL SE ROTEȘTE MAI ÎNCET! eee, ce spuneți, frați Răzeși?! / …stelele își spală picioarele / în albastrul străveziu al zorilor, / își ridică poalele de neguri / care le acoperă până sub bărbie… / deasupra genunchilor zorii au înlemnit, / timpul surâde, la fel de constant…”.

Impresionante sunt și versurile care conturează un adevărat tablou al comunismului, perceput de copil, tânăr și matur, la paginile 1657-1660, când conducătorii erau „venerați ca zei”, iar partidul era „lucrul cel mai sfânt”.

Autorul se autodefinește: „sunt Fir de Mărțișor”, cu o credință „vie și de nestrămutat, neobosită, stăruitoare, de neapărat și zdruncinat”. Locul preferat rămâne Dorohoi, Dumbrava Roșie, la obcina Dilimandjaro: „casa noastră de la 188, este locul unde noi mustim și risipim / peste lume Iubirea de Dumnezeu”.

Pentru autor: „Poetul vine din lumi cu totul altfel!”, Dumnezeu i-a dat o „nișă Poetului”. „… creația poetului este gândul!… toți avem gânduri… dar, / POEZIA e altceva! (…) POEZIA e ARTĂ”.

Despre familie concluzionează: „Suntem amândoi: Mărțișor și Monstrul de la Dilimanjaro”. Inserează în poeme gânduri și referințe la familie, la satul natal și la locurile unde a poposit pentru perioade mai lungi sau mai scurte: Slatina, Corabia, Oradea, Dorohoi etc. Poate că aceste repere sunt locuri ale memoriei, ale trăirii intense, unde experiența de viață s-a transformat în substanță, creație poetică.

Chipul Mărțișoruluirevine obsesiv ca o imagine cosmică: „pata mea de pe cer” și: „Lângă steaua ce-și aprinde nemărginirea, apăru coada de cometă / pe care scrisesem «Mărțișor»…”. Alteori, Mărțișor „mărșăluia cu sufletul risipit în fiecare mișcare de mușchi și de nerv prin MONSTRU DE PE DILIMANDJARO” (pag. 681), convins că Dumnezeu va duce la bun sfârșit creația sa. Autorul amintește: „Femeia cea lăsată de Dumnezeu! / și e Mărțișor […] cu alura unei pete de pe cer”.

Autorul construiește un univers în care iubirea, credința, identitatea și poezia se susțin reciproc, iar Mărțișorul și Monstrul nu se exclud, ci se completează, alcătuind chipul complex al poetului aflat sub semnul Stelei Polare.

Interesant este că în prezentarea „mersului vremii” sunt enumerate personalități din diferite domenii și din toate timpurile, care au influențat, într-un fel sau altul, cursul istoriei și au rămas în memoria noastră, inclusiv previziunile lor. Sunt menționate nume de locuri și localități istorice, dar nu numai. Fiecare informație este strecurată printre numeroase metafore, căpătând o interpretare profund personală.Extrage cuvinte înțelepte din gândirea înaintașilor și le ilustrează prin citate din operele acestora. Dedică pagini întregi lui Eminescu, „Monarhul Limbii Române”, lui Creangă, Nichita și lui Ștefan cel Mare. Sunt citați, de asemenea: Zamolxis, Arghezi, Slavici, Sadoveanu, apoi personalități ale istoriei universale: Napoleon Bonaparte, Richard Nixon, Donald Tramp și alții.

Este evocată o pleiadă de personalități culturale și publice cu care autorul a interacționat direct. Acestea sunt prezentate printr-o trăsătură definitorie, o tușă sugestivă de caracter. Pe unii îi numește „răzeși”: Nicolae Mureșan, Ioan Țepelea, Ion Asaftei, Sorin Dumitrescu, Corneliu Coposu. Unii ocupă un loc aparte, sunt cei care au sprijinit și încurajat constant demersul literar: Mnerie Dumitru; Magister Gheorghe Pârlea – profesorul de Prețiozități, Corneliu Paiu – părinte, poet, om de gazetă; Ovidiu Cornilă – desemnat răzeș, Doru Zarafu – beneficiar al înscrisului domnesc și declarat Răzeș; IC. – Universitarul, răzeș; Maestrul Emilian Marcu, Doina Mustățea, Thomas Csinta, Vasile Hatos, față de care autorul își exprimă recunoștința. De asemenea, sunt menționate numeroase personalități reprezentative pentru istoria națională și universală.

În ce privește credința,nicăieri nu am întâlnit concentrate atâtea rugi, chemări și dialoguri cu Dumnezeu. Autorul afirmă explicit: „sunt Marin, robul lui Dumnezeu și-mi duc în cruce Credința cu care m-am pomenit de la părinții mei și părinții părinților mei”. Are o interacțiune permanentă cu Dumnezeu: îl roagă „…da, Doamne,, eu, Mărin, robul Tău cel mai păcătos, un biet om, / Îți cer Dimineața Ta pentru mine, să ne fim dimpreună aici, / în Pragul 188, să ne bem cafeaua în ochii lumii…” (pag.1111). Îi mulțumește, Îi povestește, își cere iertare și binecuvântare. Uneori, copleșit de durerea celor întâmplate, I se confesează: „să-ți mai spun ce e în spatele lor” (al problemelor). Legătura cu Divinitatea e specială, constantă, profund personală. Pe aproape fiecare pagină, Dumnezeu este invocat cel puțin o dată. Relația cu Domnul capătă caracter axiomatic: „Nimic fără Dumnezeu”, „credința se moștenește”. În întregul Letopiseț, așterne Credința la „vedere”. Dumnezeu este prezent în fiecare clipă, iar cunoașterea spirituală se adâncește doar prin Credință. Oriunde vei deschide cartea, vei regăsi numele lui Dumnezeu, rugăciuni precum Tatăl nostru și Crezul, reiterate ca repere fundamentale. Credința este moștenire, trăire, respirație a Letopisețului.

Autorul „strunește” metafore sublime, puzderie: „zăpada de plumb”, „fâlfâi de geană”, „convoaiele de gânduri”, „prăvăl de cuvinte”, „fracturi de timp”, „plâns de bombe”, „vulcanii stau pe gânduri”, „timpul bătea în poartă”, „cerul leșină”, „zorii dădură în bâlbâi”, „fracțiunile de eternitate”, „groapa timpului”, „răscolul nopții”, „necropsia suspinului”, „ghemul nopților”, „pajiștile sufletului”, „ambuteiajul vremurilor”, „coridoarele cerurilor”. În tot poemul „șiroiesc” nestăvilit metaforele asemenea unor râuri scăpate din zăgazuri, purtând cititorul pe firul apelor. Personificările sunt memorabile: „codrii stau la taifas”, „vântul se împletea”, „ochi de cărbune cântau ludic”, „firul de praf șoptește”, „zorii erau bosumflați”, „zorile se burzuluiesc”, „tremură o virgulă”, „izvorul lacrimii plângea”. Câteva epitete – „înspumate fantasme”, „mugurii sluți”, „tăcere apocaliptică”, „ochi bătrâni”, „timpuri nevenite” etc.

Iată și câteva expresii poetice deosebite: „să ne sădim fiorii în căutarea sărutului”, „cenușiul a dat în harababură”, „gândurile despletite amurgeau”, „timpul desface viața pe felii”, „sărutul va țâșni prin coperte”, „brazda sfâșie obrazul miriștei”, „se despică falii de cer”, „clipe stâlcite în bătaie”, „spațiu-i pus pe sfadă”, „o durere de nevăzut mi-a rupt depărtarea în bucăți” (pag. 991), „pământul oftează somnul confuz”, „tăcerea pereților se punea pe plâns” (pag. 1575), „timpul a avut o roată străpezită-n osie” (pag. 1538).

Apar exprimări precum: „mă voi rămâne acolo”, „timpul mă trece”, „ni te știm”, „să te stai cu capul”, „te vorbești cu mine”, „să te fii”, „te vină de Răzeș”, „să mi-n devine eu”, „de mă sunt”, „ni Te fii nouă”. Aceste structuri, caracteristice exprimării populare și, pe alocuri, de factură arhaică, oferă textului o notă personală. Sunt ilustrări ale limbajului arhaic-regional, specifice stilului cronicarilor. Prin urmare, aceste construcții nu reprezintă greșeli, ci dovezi lingvistice ale continuității limbii române și ale valorificării tradiției stilistice apropiate de cea a cronicarilor.

Am întâlnit arhaisme și regionalisme: „pocinogul”, rustem, obroc, „prăstăvălit”; „ciozvârta”, „dodiile”, „obcină”, „ispre”, „aive” etc.

Sunt și cuvinte derivate cu prefixul „ne-”: nemeteo, nemaizic, neuitare, nemaiauzit, netrup, acestea parcă sugerează mister și, poate, abstractizare.

Cititorul este chemat constant în dialog să fie prezent, să înțeleagă, să participe. Mi se pare o idee unică. Cititorul ocupă un loc aparte în volum, fiind invocat în formule variate, unele cu rezonanță arhaică, altele mai apropiate sensibilității moderne: „Cinstite care mă citești, vi-ni-te domnule-n Răzeș, numai așa lupta noastră va căpăta sens” (pag. 551); „Dumnezeu e totdeauna bun, Cinstite care mă citești…” (pag. 1286); „Cinstite Cititorule, Răzeșule! / Dumnezeu e totdeauna bun, numai Dumnezeu!”.

În acest dialog discret, uneori șoptit, alteori solemn sau transformat într-un strigăt de revoltă, Cititorul devine martor tăcut, confident și, pe alocuri, coautor al trăirii, este invitat la o comuniune sinceră cu autorul pentru eliberarea sufletului de poveri, „sub armonia versului”. I se adresează ca și cum ar fi în fața sa: „Bună să-ți fie inima / Cinstite care mă citești, ce mai faci” și parcă simte că lectorul e nedumerit: „Cinstite care mă citești… / așa s-a întâmplat…” și cu iubire de cititor: „Cinstite care mă citești! / mi te am aici,.. inima simte apropierea ta”.

(În aceeași manieră confesivă și apropiată de lector, Miron Costin, în „Predoslovie. Voaroavă la cetitoriu”, (din „Viiața lumii”), scrie: „În toate țările, iubite cetitoriule, se află aceastu feliu de scrisoare […] Citește cu bună sănătate și cât poți mai vârtos de primejdiile lumii să te ferești, cu ajutorul preputernicului Domnului-Dumnezeu. Amin”.)

Spre final aflăm despre 23 scrisori, intitulate „Nemo – Scrisoarea… ”, în care autorul vorbește despre creații literare, oameni de cultură și opiniile acestora despre opera sa. Gândul m-a dus la Scrisorile lui Constantin Negruzzi, („Negru pe alb. Scrisori la un prieten”), ce conțin mici studii de istorie, evocări ale trecutului, schițe de moravuri etc. (30 de scrisori, texte literare și publicistice). M-am gândit și la Căpitanul Nemo, personajul misterios al lui Jules Verne, asociind această alegere cu dorința autorului de a explora „adâncurile” istoriei și ale spiritului. Totodată, „Nemo” înseamnă în latină „Nimeni”, simbol al anonimatului creatorului în fața timpului. Doar autorul ne poate lumina pe deplin asupra acestei opțiuni.

Dilimandjaro este colțul de spiritualitate al Monstrului și al lui Mărțișor, dinspre Dumbrava Roșie, Pragul 188. Apartenența e declarată limpede: „Dilimandjaro e al meu, / eu Dilimandjaro, Răzeșul!” (pag. 974). Este o „punte de idei”, o „flacără”, iar uneori „tinde să se împrăștie între plus și minus infinit”. Repetiția și personificarea termenului simbolic trimit la Muntele Kilimandjaro, muntele sacru, loc al inițierii și al călătoriei spre sine.

Letopisețul lui Marian Beșcucă aduce „urmă de timp” și trăiește „fiece literă din ochiul minții lacrimă plecată” și care vorbește despre Neamul Românesc, despre Eminescu – „Monarhul Limbii Române” și mulți, mulți alții.

Metafora este „reduta” autorului și ca orice redută e mai greu de cucerit de către noi, cititorii. O „strunește” cu strășnicie, apoi o eliberează ca cititorul să o înveșnicească în gândurile sale.

Poemele sunt scris în vers alb. Am constat că în paginile cu versuri mai scurte, metaforele se înlănțuie și curg asemeni unui râu: când liniștite așa cum apa unduiește susurând printre pietre, când învolburat și rostogolește pietrele și atunci metaforele cresc în sens și tot cresc până se întrupează zămislind imagini unice. Paginile cu vers lung conțin: credință și destăinuire, rugă și închinare, poveste, întâmplare…

Cele 366 poeme curg, ca un fluviu, uneori se mai opresc într-o rugă profundă, pornesc în căutarea sensului vieții, al neamului și al străbunilor, se adâncesc în străfunduri istoriei și readuc la lumină evenimente, domnitori și oameni ai vremurilor. În curgerea lor prind contur întâmplări istorice și literare din zilele noastre, alături de personalitățile care au influențat și continuă să influențeze cultura și civilizația.

Voi încheia în stilul autorului: Cinstiți Ascultători / Cititori, sper ca „frumosul” acestei povestiri să fi „trecut pârleazul” și să fi ajuns la inimile dumneavoastră.

Și eu, oare, voi obține calitatea de „Răzeș”? Am citit, m-am străduit să înțeleg, să pătrund în esența Letopisețului. Cred că va decide Letopisețul însuși, timpul care cerne, și spiritul Răzeșului, acela care nu se proclamă, ci se recunoaște prin credință, trudă și fidelitate față de cuvânt.

Silvia Hodaș (UZPR, Filiala Iași & AJRP – Montreal Canada, Membru Asociația Literară „Păstorel Iași”, Liga Scriitorilor Români – Iași, Cercul de Literatură și Pictură „Octav Băncilă”, al Cercului Militar Iași)

Al. Florin ȚENE: Eseul – mijloc de a lărgi aria de expunere a ideilor

Interpretarea unui subiect cu ajutorul eseului (studiu de proporții restrânse despre idei filozofice, literare sau științifice, fără pretenția de a epuiza problema) se impune atunci când înțelegerea acestuia întâmpină dificultăți, când sensul temei rămâne inaccesibil sau enigmatic și când, din aceste motive, se produce o rupere de contact între subiect și cititor.

Eseul are menirea de a face cunoscută o temă, pe care o dezbate din diferite unghiuri; el nu trebuie să se închidă în sine, ci să se străduiască să corespundă înțelegerii cititorului. Eseul, care dezbate o multitudine de idei, se explică pe sine însuși. Numai caracterul său științifico-literar și sinceritatea îl fac, de regulă, să găsească audiență și înțelegere.

Cititorul urmărește, de fiecare dată, să fie încântat de eseul pe care îl parcurge, dar, în final, se trezește în fața unui complex de reminiscențe din diferite lecturi, complex a cărui cheie nu o poate descifra de unul singur. Caracterul literar al eseului este cel care conferă activității de interpretare relevanța și semnificația sa. Fiecare eseu conține interpretări argumentate ale unor idei și probleme.

Oare nu face același lucru și judecătorul, care interpretează un text de lege? Chiar dacă ne limităm la interpretarea artistică sau de idei, nu putem trece cu vederea sensul ambiguu al cuvântului „interpretare”. Este un cuvânt care pare să fi intrat în uzanță în două accepții total diferite: se vorbește despre interpretarea unei piese muzicale în același sens ca despre reprezentația unei piese de teatru. Uneori, și un violonist este numit interpret. Nu putem nega că și acest mod de a interpreta presupune o formă de tălmăcire.

În cele ce urmează, mă voi preocupa de problema limitării la o singură semnificație, anume aceea de interpretare = exegeză, în opoziție cu toate încercările de a extinde nejustificat domeniul ei de aplicare. Nu este corect ca interpretarea să fie echivalată, pur și simplu, cu înțelegerea, astfel încât și în conversații obișnuite, simplul act al înțelegerii să fie considerat o interpretare.

După cele expuse până aici, socotesc că nu este necesar să extindem aria problemelor legate de interpretarea literară. Este important, în primul rând, să menținem unitatea actului de interpretare a ideilor în cadrul eseului. De pildă, sarcina de a interpreta în detaliu o operă literară din trecut ar trebui separată de orice critică literară de actualitate.

Este de la sine înțeles că înțelegerea evenimentelor din trecut necesită o interpretare istorică și o abordare a ideilor epocii respective. Faptul că Dante a fost exilat din Florența, că a fost implicat în conflictele dintre Guelfi și Ghibelini, că și-a însușit concepția despre lume creată de Toma din Aquino – toate acestea sunt premise absolut necesare pentru o interpretare a Divinei Comedii. La fel, în cazul piesei O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale, trebuie avut în vedere contextul istoric, mentalitatea și procedeele electorale ale epocii.

Cele două opere, grandioase de altfel, nu și-au pierdut nici astăzi actualitatea. Dacă eseul cuprinde interpretarea uneia sau a mai multor opere, cu sprijinul comparațiilor de idei și al trimiterilor la alte lucrări, critica literară se ocupă, de regulă, cu analiza unei singure opere, iar istoria literaturii cuprinde totalitatea literaturii unei epoci, unei națiuni sau chiar a mai multor epoci.

Eseul renunță la construcția riguroasă a tratatului, acordând o mare libertate asociațiilor de idei. Inducția capătă aici o mare libertate de acțiune. La baza eseului stă refuzul oricărei idei de sistem. Raționamentele nu se dezvoltă din esențialitatea obiectului analizat, ci se pornește de la periferie pentru a se ajunge la centrul ideatic. Această înaintare se poate desfășura în etape sau simultan, pornind din puncte diferite.

Eseul, în accepția unei compoziții literare, își are originea în sensul propriu al cuvântului: eseu înseamnă „probă”, „încercare”. Într-adevăr, eseul nu își propune să demonstreze un adevăr definitiv, ci doar să ofere o interpretare provizorie, fără a epuiza subiectul. Eseul nu vrea să prezinte o succesiune strâns închegată de idei, și nici să trateze materialul într-un mod exhaustiv.

Fără îndoială, denumirea provine de la lucrarea lui Montaigne, Essais, în care, cu un avânt mereu reînnoit, sunt abordate marile teme umaniste, uneori cu scepticism, alteori cu credință, dar întotdeauna dintr-o perspectivă subiectivă. De la Montaigne derivă și termenul englez essay. În Anglia, această accepție a fost consacrată încă din secolul al XVI-lea: în 1597 a apărut lucrarea lui Bacon, Essays: Moral, Economical and Political.

În spațiul francofon, la Geneva, în 1657, a fost publicat Essai des merveilles de Dieu…, în traducere Eseu despre minunile lui Dumnezeu, scris de teologul reformat Jean d’Espagne. Termenul se potrivea perfect unei atitudini modeste față de un material copleșitor. În 1671, jansenistul Pierre Nicole a publicat primul volum al lucrării sale Essais de morale, influențat vizibil de Montaigne, de această dată într-o manieră polemică.

Spre sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, eseul devine un cadru de dezbatere asupra teoriei cunoașterii. În sensul unui „essay”, italianul saggio apare abia în mijlocul secolului al XVIII-lea, deși etimologia sa derivă din latinescul exagium, indicând o origine mai veche.

Spiritul eseului domină și forma modernă a recenziei, care evaluează noile apariții literare. Farmecul principal al recenziei constă în sesizarea actualității neinterpretate încă, căreia trebuie să i se găsească locul în peisajul spiritual.

Apariția eseului a contribuit semnificativ la lărgirea ariei de expunere a ideilor, contribuind, totodată, la aprofundarea operelor din literatura română.

Al. Florin Țene

O altfel de sărbătoare dedicată Zilei Limbii Române!

Anul acesta, providența a făcut ca Ziua Limbii Române să o petrec în frumosul municipiu Drăgășani, centru viticol renumit și oraș crescut la umbra luminoasă a lui Tudor Vladimirescu în lupta sa pentru libertate și a mavroforilor greci uciși de turci în 1821. Cu ocazia Zilei Limbii Române, am avut privilegiul și bucuria să fiu invitat de primarul liberal Costinel Stoica, în sala festivă a fostei Școli cu Ceas, simbol al învățământului vâlcean, o sală construită în anii ’30 după modelul internațional al Colegiului Universitar de la Cluj. Din păcate, clădirea școlii s-a dărâmat la cutremurul din 1977.

Într-o sală arhiplină de scriitori și tineri veniți din oraș și localitățile vecine: Slatina, Pitești, Râmnicu Vâlcea, Craiova, Prundeni sau Zăvideni, tatălui meu, scriitorului Al. Florin Țene, i s-a înmânat titlul de cetățean de onoare al municipiului Drăgășani, în semn de recunoaștere pentru activitatea scriitoricească și publicistică de peste 67 de ani de la debutul în revista „Tribuna”, în același an cu Nichita Stănescu. Această omagiere a scriitorului Al. Florin Țene a fost și pentru contribuția sa la instituirea oficială a Zilei Limbii Române, în data de 31 august, la fel ca în Basarabia. Astă-iarnă, la propunerea primarului Costinel Stoica, absolut toți consilierii locali din întregul eșichier politic local, de la PSD, PNL, AUR sau USR, au votat proiectul de hotărâre ca tatălui meu să-i se ofere această distincție. Iar Costinel Stoica a ales simbolic sărbătoarea Zilei Limbii Române, ca un semn de recunoștință pentru contribuția la instituirea acestei zile, odată cu cea din Republica Moldova. Sub impulsul Marii Adunări Naționale de la 27 august 1989, Sovietul Suprem al RSSM a votat, la 31 august 1989, legea prin care limba română a devenit limbă oficială pe teritoriul Republicii, precum și legea care prevedea revenirea la alfabetul latin.

Începând din 1990, ziua de 31 august a fost declarată sărbătoare națională în Republica Moldova. Inițial, sărbătoarea s-a numit „Limba noastră cea română”, iar în 1994, denumirea sărbătorii a fost schimbată în „Limba noastră”, după poemul marelui poet basarabean Alexei Mateevici. În anii 2009/2010, un grup de inimoși scriitori români au început demersurile de instituire oficială prin lege a Zilei Limbii Române pe 31 august, odată cu sărbătoarea din Republica Moldova, ca semn al unității naționale și lingvistice. Această propunere legislativă a fost legiferată la inițiativa regretatului scriitor Corneliu Leu, alăturându-se Al. Florin Țene, președintele Ligii Scriitorilor Români și Ligya Diaconescu, director al revistei internaționale STARPRESS, membră în conducerea LSR. S-a depus un memoriu la parlament, semnat de cei trei, ca în 31 august să se sărbătorească Ziua Limbii Române.

În 2011, Ziua Limbii Române s-a sărbătorit pentru prima oară în Munții Bucegi, lângă Babele, unde au participat Corneliu Leu și Ligya Diaconescu. Și de atunci, revista STARPRESS, sub egida Ligii Scriitorilor, organizație profesională condusă de scriitorul Al. Florin Țene, a organizat Ziua Limbii Române în diferite orașe ale țării, începând cu stațiunea Jupiter și sfârșind cu Olănești, unde au răsunat poezii ale scriitorilor români din țară și diasporă, cântece și jocuri populare, dar și comunicări tematice susținute de exegeți și scriitori români. Tata, împreună cu scriitorii menționați, a avut și o audiență la președintele Senatului României de atunci, Călin Popescu Tăriceanu, pentru ca parlamentul să legifereze această zi, care deja neoficial se organiza în țară de către asociațiile culturale în frunte cu Liga Scriitorilor Români. Liderul Senatului a dat memoriul deputatului liberal Barbu, care cu abnegație și perseverență a inițiat legea. Propunerea senatorului PNL Viorel Badea a fost semnată de 166 de parlamentari aparținând tuturor partidelor parlamentare din România. În expunerea de motive, inițiatorul propunerii legislative explică faptul că „importanța limbii române nu trebuie marginalizată de tendințele actuale către globalizare, deoarece limba română reprezintă fundamentul identității naționale, un punct deosebit de important pentru consolidarea unei societăți puternice și unite”. Această propunere a fost adoptată ca zi festivă a României prin Legea nr. 53/2013, adoptată de Parlamentul României cu 312 voturi pentru, două voturi împotrivă și cinci abțineri și a fost promulgată de președintele de atunci.

Așa că emoția evenimentului cultural de sărbătorire a Zilei Limbii Române, prin acordarea titlului de cetățean de onoare singurului scriitor care mai trăiește, Al. Florin Țene, dintre cei trei inițiatori (Ligia Diaconescu a murit de Covid în 2021, iar reputatul prozator Corneliu Leu de bătrânețe), pe lângă emoția momentului festiv, s-au adăugat și multiplele emoții filiale firești. A fost și un eveniment important pentru familia mea, dar și pentru comunitatea locală din Drăgășani, unde tata a văzut lumina zilei în 1942. Este tonifiant faptul că Primăria și consiliul local, împreună cu comunitatea academică din Drăgășani, au organizat un eveniment de recunoaștere și recunoștință față de un scriitor cu contribuție la oficierea Zilei Limbii Române, dar și a aprecierii unui fiu al orașului care a publicat peste o sută de cărți. Mulțumesc primarului Costinel Stoica pentru decernarea titlului și organizarea manifestării culturale festive, dar și doamnelor Zenovia Zamfir și Luci Truța pentru excepționalul Laudatio prezentat. Pentru mine, Ziua Limbii Române din 31 august 2025 va rămâne în memoria inimii mele legată de acest eveniment de recunoștință locală față de un fiu al municipiului Drăgășani, care a dus numele orașului pe meleaguri naționale și internaționale.

În cadrul acestui eveniment, i s-a acordat muzicologului Constantin Ceaușu titlul de cetățean de onoare, precum și titlul post-mortem lui ing. Gheorghe Condei, care a creat soiul de struguri Victoria, cel mai renumit la ora actuală din lume la capitolul struguri de masă. Anii vor trece, dar această zi de solidaritate culturală locală nu o voi uita niciodată. Am văzut în ochii tatălui meu de 83 de ani bucuria recunoștinței unei munci literare și civice de-o viață, că activitatea sa a fost apreciată și omagiată de orașul natal. Este vârful unei satisfacții morale de-o viață dedicate scrisului. Voi mai veni în Drăgășani, acolo unde vinul e făcut cu suflet și dragoste de tradiție, iar limba română are aromele soiului internațional de struguri Victoria, unul dintre cele mai apreciate și cultivate pe glob. Drăgășaniul cultural renaște. Felicitări, tată!

Ionuț Țene

Al. Florin ȚENE: CUVÂNT ÎNAINTE la o istorie a presei românești

Scrisul gazetăresc a fost dintotdeauna mai mult decât o simplă consemnare a evenimentelor cotidiene. În mâinile unor spirite vizionare, el a devenit un act de cultură, un mijloc prin care adevărul, ideile și frământările epocii au fost transmise generațiilor viitoare. Cartea de față, „Ziariștii care au transformat clipa în veșnicia artei”, se dorește a fi un omagiu adus acelor personalități ale presei românești care au reușit să depășească efemerul, transfigurând actualitatea printr-un limbaj al spiritului.

Am ales să evoc nume esențiale ale culturii și gazetăriei noastre – Ion Heliade Rădulescu, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Constantin Rădulescu-Motru, Pamfil Șeicaru, Stelian Popescu, Mircea Eliade, Petre Țuțea, Emil Cioran, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, Ion Rațiu, Constantin Virgil Gheorghiu, Felix Aderca și mulți alții – nu doar pentru valoarea lor istorică, ci și pentru faptul că fiecare dintre ei a imprimat jurnalismului românesc o dimensiune morală și culturală, devenind un reper în momente de răscruce.

Majoritatea acestor gazetari au cunoscut presiunea cenzurii, amenințarea dictaturilor sau exilul, dar au rămas fideli adevărului și libertății de expresie. Mihai Eminescu a denunțat abuzurile politice ale vremii sale, plătind cu marginalizarea. Pamfil Șeicaru și Stelian Popescu au transformat ziarele pe care le-au condus în forțe de opinie publică. Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au luptat, prin microfonul Europei Libere, împotriva totalitarismului. Paul Goma și Ion Rațiu au plătit prețul exilului pentru a apăra libertatea românilor. Chiar și cei consacrați ca mari filosofi, scriitori ori istorici ai religiilor – precum Cioran, Țuțea sau Mircea Eliade – au debutat ori s-au format în redacții, învățând acolo să decupeze esența din tumultul cotidian.

Acești oameni nu au privit gazetăria ca pe un simplu meseriaș al cuvântului, ci ca pe o vocație. Ei au știut să împletească luciditatea observației cu forța expresiei artistice, transformând articolele lor în adevărate documente de cultură. Într-o epocă precum a noastră, în care viteza informației riscă să estompeze profunzimea gândului, cred că este necesar să ne întoarcem la aceste modele, pentru a înțelege rostul presei și misiunea jurnalistului.

Am simțit nevoia să scriu această carte nu doar din respect pentru memoria lor, ci și din dorința de a arăta tinerelor generații că gazetăria adevărată nu este o profesie a compromisului, ci una a responsabilității și a curajului. În cei peste cincizeci de ani de activitate publicistică, am avut privilegiul de a cunoaște redacții, de a trăi emoția tiparului și de a înțelege ce înseamnă puterea cuvântului scris. Această experiență personală m-a făcut să privesc cu și mai multă admirație destinul celor care, în vremuri mult mai tulburi decât ale noastre, au avut puterea de a-și apăra idealurile.

Prin evocarea acestor mari personalități, am dorit să fixez în conștiința publică ideea că presa, atunci când este făcută cu vocație și cu dragoste de adevăr, nu rămâne doar un ecou al clipei, ci devine parte integrantă a patrimoniului spiritual al națiunii.

Al. Florin Țene

Al.Florin ȚENE: Scurtă însemnare despre demersul obținerii aprobării sărbătoririi Zilei Limbii Române

În 2010, am publicat un volum de poeme „Sonată pentru creșterea ierbii”, la Editura Carte și Arte, București, editură condusă de scriitorul Corneliu Leu. Eram amici, în spiritul unificării limbii române de pe cele două maluri ale Prutului. Discutând împreună, am ajuns la concluzia că e necesar să oficializăm și la noi în țară Ziua Limbii Române, așa cum Moldova de peste Prut o făcuse cu câțiva ani buni mai înainte. Au fost persoane care ne-au sugerat să o sărbătorim pe 15 ianuarie, însă noi am dorit să o sărbătorim în aceeași zi cu moldovenii noștri, pe 31 august, în spiritul unității limbii și al poporului de pe ambele maluri ale Prutului. Astfel, am făcut un memoriu către Parlamentul României, semnat de Corneliu Leu, Al.Florin Țene și la invitația mea scriitoarea Ligya Diaconescu. Țin minte că înainte de a ajunge la Parlament am trecut prin Pacul Izvor. Eram cu soția, poeta Titina Nica Țene, unde ne-a prins o ploaie de ne-a udat până la piele. Eu, la audiență cu domnul Tăriceanu, am subliniat că vin cu această propunere și din partea celor câteva sute de membri ai Ligii Scriitorilor. Audiențele au continuat ca o presiune din partea noastră – Corneliu Leu, Al. Florin Țene și Ligya Diaconescu – asupra birocrației care era la forul din Palatul Parlamentului. Corneliu Leu și cu mine am fost de câteva ori în audiențe, și nu de puține ori eram expediați cu false promisiuni. Până la urmă am reușit. Propunerea legislativă privind instituirea Zilei Limbii Române, la 31 august, și în România, a fost inițiată în 2011, de 166 de parlamentari din toate grupurile politice. Legea a fost votată de Senat, în ședința din 6 decembrie 2011, și de Camera Deputaților, în ședința din 19 februarie 2013. Legea a fost promulgată de președintele Traian Băsescu, la 13 martie 2013, și publicată în Monitorul Oficial la 19 martie 2013.

Legea 53/2013 prevede că Ziua Limbii Române poate fi sărbătorită de către autoritățile publice din România și de către reprezentanțele diplomatice din străinătate, inclusiv de Institutele Culturale ale României sau de alte instituții românești din străinătate, prin organizarea unor programe și manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau științific.

Ca urmare, Liga Scriitorilor a organizat în fiecare an, începând cu 2011, „Ziua Limbii Române” la Sinaia, Jupiter, Eforie Nord, Olănești, Cluj etc. La aceste manifestări au participat scriitori români din țară, Canada, Anglia, Franța, Italia și, bineînțeles, din Moldova de peste Prut.

La împlinirea a 10 ani de la aprobare de către Parlamentul României, am publicat cartea ,,Gloria Limbii Române”, la editura Napoca Star din Cluj Napoca, cu o Prefață de dr.Ionuț Țene, în care relatează pe larg istoria Limbii Române, importanța acesteia, concluzionând: ,,Dintre inițiatorii acestei legi naționale și fundamentale pentru poporul roman, Corneliu leu, autorul celebrei proze ”Romanul unei zile mari ” a trecut la cele veșnice în 2015, Ligya Diaconescu, care a organizat la Mănăstirea Horezu serate dedicate Limbii Române, a murit neașteptat în 2020, răpusă de Covid, iar singurul dintre scriitorii inițiatori care mai trăiește azi, în curând a împlinit frumoasăa vârstă de 80 de ani, este Al.Florin Țene, președintele Ligii Scriitorilor din România. Lui îi pot spune emoționat, în această zi de sărbătoare, când sunt implicat în organizarea Zilei Limbii Române la Cluj-Napoca: Mulțumesc, tata. (Apărut în Napoca News din 31 august 2022 și în Luceafărul net din 1 septembrie 2022).

Al.Florin Țene

Meditație asupra valorii spiritului într-o lume a materiei în romanul ”GÂNDITORUL” de Al.Florin Țene

Romanul Gânditorul al scriitorului Al. Florin Țene propune o narațiune parabolică, profund simbolică, în centrul căreia se află figura lui Ion, supranumit „Noi”, numele său citit de la sfârșitul cuvântului – un personaj excentric, retras, în aparență inutil social, dar revelator spiritual. Ion este înțeleptul satului, nu prin erudiție formală sau funcție socială, ci printr-o vocație aparte a contemplației și a reflecției asupra vieții. Povestea lui se desfășoară în decorul unui sat arhetipal românesc, în care tradiția muncii fizice contrastează brutal cu activitatea imaterială a gândirii.

După doi ani de facultate, Ion se întoarce în satul natal, refuzând orice formă de muncă productivă în accepțiunea tradițională. Zi de zi, el urcă pe o stâncă aflată în fața muntelui și meditează, formulând aforisme, reflecții și adevăruri despre condiția umană. Această activitate devine „munca lui” — un gest sacru, repetitiv, prin care transformă tăcerea în înțelepciune. Profesorul de limba română din sat, recunoscând valoarea unică a acestui „gânditor rural”, îl convinge să își aștearnă ideile pe hârtie, rezultatul fiind două caiete care ulterior vor fi publicate. După moartea lui Ion, casa sa este transformată în muzeu, recunoscându-i-se astfel postum valoarea spirituală.
Romanul ridică întrebarea fundamentală: ce este munca? Într-o societate obsedată de productivitate, Ion refuză implicarea în activitățile cotidiene ale comunității și alege să „muncească gândind”. Acest gest, în aparență inutil, se dovedește a fi o formă superioară de activitate umană — una contemplativă, aproape filosofică, asemănătoare idealului antic al bios theoretikos.
Țene construiește un contrast vizibil între activitatea materială (munca la câmp, rutina zilnică) și activitatea spirituală (gândirea, reflecția, creația aforistică). Ion devine simbolul unei rezistențe subtile în fața presiunilor sociale ale conformismului: el trăiește din ajutor social, dar produce sens, gânduri, idei – valori necuantificabile, dar durabile.
Figura lui Ion trimite la mitologia țăranului filozof, a „omului simplu” care posedă o profunzime existențială greu de egalat. Transformarea casei sale în muzeu simbolizează acceptarea, fie și târzie, a unei alte forme de utilitate: cea a gândirii care transcende viața cotidiană. Romanul ridică astfel o pledoarie pentru păstrarea memoriei celor care au ales o cale spirituală într-o lume pragmatică.

Ion este construit ca o figură marginală, dar tocmai această marginalitate îi oferă libertatea reflecției. Retras, neînțeles de săteni, el devine un alter-ego al autorului și o figură emblematică a scriitorului meditant. Numele său, „Noi”, sugerează o universalitate — Ion nu e doar un om, ci o conștiință colectivă, o voce din interiorul fiecăruia care se întreabă despre sensul existenței.

Asemenea marilor eremiți sau filosofi antici, el este un solitar în slujba ideii. Dacă Platon îl exila pe poet din Cetate pentru inutilitatea lui practică, Al. Florin Țene reînvestește această inutilitate cu o aură de sacralitate. Ion nu este un leneș, ci un „monah al gândirii”, un solitar ales.

Romanul este scris într-un stil narativ sobru, aproape cronical, dar marcat de un lirism discret în descrierea peisajului montan și a reflecțiilor interioare ale personajului. Îmbinarea registrului realist cu accentele parabolice face din această operă o alegorie modernă despre marginalitate, creație și sens.

Prezența aforismelor ca produs al muncii gânditorului adaugă o dimensiune fragmentară, meditativă, care apropie romanul de genul jurnalului filozofic. Se observă o tendință către esențializare, către extragerea adevărului din cotidian printr-un limbaj concis, dar profund.

Gânditorul de Al. Florin Țene este o pledoarie pentru valoarea ideii într-o lume care idolatrizează acțiunea. Prin figura lui Ion zis „Noi”, autorul oferă o meditație profundă asupra rostului gândirii, asupra locului artistului sau filozofului într-o societate care nu știe să-l înțeleagă decât postum. Această operă nu doar că provoacă cititorul la reflecție, ci resacralizează actul de a gândi într-o epocă a superficialului.

Prof.dr.Sorin Sterescu

Bibliografie

Țene, Al. Florin. Gânditorul. Editura Cervantes , 2025.
Noica, Constantin. Jurnal de idei. Humanitas, 1990.
Eliade, Mircea. Încercarea labirintului. Humanitas, 1990.
Bachelard, Gaston. Poetica spațiului. Univers, 1994.
Platon. Republica. Polirom, 2008.
Zamfir, Mihai. Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române. Polirom, 2011

AL.FLORIN ȚENE: ALIANŢA DISCRETĂ ŞI FECUNDĂ DINTRE POEZIE ŞI FILOZOFIE

Relaţiile între Poezie şi Filosofie îi preocupă foarte mult pe filosofi, poeţi şi pe esteticieni, încercând să descopere aderenţele ori inaderenţele organice pe care le trezesc cele două, poezia ca artă şi filosofia ca ştiinţă, răsunetul lăuntric oricat de îndepărtat ale acestora. 130 Tudor Vianu în „Filosofie şi poezie”, prima ediţie din 1937, scria: „…Evident, ca întotdeauna în astfel de cercetări, partea de ipoteze şi de experienţe personale este destul de întinsă. Dar dacă, pe baza lor, cercetarea de faţă a putut câştiga noţiuni mai precise în judecata mai multor curente de artă şi gândire, ca şi în problema poeziei filosofice ca artă şi a interpretării filosofice a poeziei, poate că strădania noastră nu va fi fost cu totul zadarnică”. Cum se intamplă mai în toate lucrările lui Vianu, problema enunţată în titlu e făcută să apară ca parte a unui întreg şi ca etapă dintr-un proces. Eu precizez, spre deosebire de ilustru critic, că schimbările reciproce între filosofie şi poezie sunt aşezate în cercul mai extins al interferenţelor între artă, filosofie şi religie, inclusiv poezia. Criteriul confluenţelor îl constituie că aceste patru forme ale spiritului se deschid, precum corola unei flori, asupra totalităţii lumii şi presupun transcendenţa unui absolut.

Epoca noastră este epoca autonomizării valorilor, a fragmentării spiritului pe planuri separate de cunoaştere, a activităţii limitate şi intensive inlăuntrul unei singure specialităţi. Prin acest eseu încerc să refac postkantian unitatea spirituală înfăptuită de poeţii şi filosofii romantici. De fapt, înr-o amplă lucrare a mea, publicată în anul 1998, scriam că după postmodernism a apărut un nou curent, pe care l-am denumit globmodernul. Scriam atunci că se observă o întoarcere a artei şi mai ales a poeziei pe jumătate la clasicism. În acest context, cum spunea Croce „formele spiritului sunt distincte, nu separate”. Fapt ce ne duce cu gândul că atât filosofia, cât şi poezia, sunt distincte prin ele însele, dar există o legătură între ele ce nu ne permite a le separa. Astfel resping separaţia excesivă care sacrifică exigenţa totalităţii, dar şi contopirea ce anulează specificul. Au existat perioade când a degenerat ideea romantică a filosofiei ca poezie în estetism. Din păcate, raporturile poeziei cu filosofia au fost deteriorate de „poezia filosofică „practicată de autori mediocri. Înrudirea profundă între formele spiritului, face ca spiritul ştiinţific şi tehnic să nu disimuleze înrudirea acestora, operând acel scepticism de proastă calitate care anulează conştiinţa. Există o relaţie dintre cele două printr-o filiaţie. Însă, la rândul ei această filiaţie se încredinţează mai degrabă logicii decat istoriei. Reprezentarea specifică romantică despre poezie şi filosofie este ca despre două momente succesive ale spiritului şi apare dedusă din modul nu mai puţin romantic de a considera identică funcţia lor. Ideea identităţii o provoacă logic pe aceea a succesiunii, o invoc pentru a explica diferenţierea care totuşi există. Doresc să amintesc că Vico este cel care a vorbit de o vârstă iniţială a poeziei şi de una a filosofiei încă înainte de romantism, deci înainte de confundarea funcţiei lor spirituale.

Mă gândesc că ideea reintoarcerii poeziei la izvoarele mitului ar fi o reacţie şi ca o soluţie salvatoare la teza hegeliană a dispariţiei artei. Succesiunea istorică a fost necesară, dar ordonarea problemelor trebuie să se facă într-un plan în care stringenţa logică să provoace asemenea intervertiri. Succesiunea istorică, atunci când o urmărim în chip explicit, se arată a fi întotdeauna şi în întregime consecutivă. Astfel doctrina „artei pentru artă” cred că este un fel de oboseală, cum spunea Vianu, faţă de intenţiile metafizice, religioase şi sociale.

Poezia filosofică reprezintă o încercare de a întări prin efort speculative demnitatea artei ameninţate să 132 piară în sistemul lui Hegel. Alături de reîntoarcerea la mituri, care e, de fapt, o eternă reîntoarcere. Aceste două orientări, după părerea mea, se constituie ca moduri de a rezolva dialectica intre filosofie şi poezie, moduri radical deosebite, dar unite prin refuzul punctului de vedere hegelian. Istoria ideilor îşi descoperă mai târziu coerenţa, istoricul tinde să se confunde cu logical. Ipoteza hegeliană trebuie căutată în poetica simbolistă şi postsimbolistă. Tot aici trebuie căutate raporturile între poezie şi filosofie. Ideea „purificării” şi cea a „reîntoarcerii” se integrează în conceptul de complex al poeziei moderne. Dar nu fără să servească unor rosturi metafizice. Resping în acest context speculaţia versificată ori a pledoariei sentimentale fiindcă funcţia cognitivă a artei rămane la fel şi rafinarea şi adecvarea ei la posibilităţile specifice. Un act metafizic îl descoperim în jocul subtil al corespondenţelor, în descoperirea şi resimţirea unităţii lumii, prin proiectarea analogică. Simbolul a devenit principiu însuşi al creaţiei, cultura delicată a nuanţei, în determinarea provocatoare şi stimulatoare, mijloacele muzicale ale sugestiei chiar sunt semnele unei alianţe discrete, dar fecunde între poezie şi filosofie. Psihologia receptării se întoarce dialectic asupra psihologiei creaţiei. Poetul adevărat gândeşte imediat cu cuvinte, limbajul însuşi gândeşte uneori în poemul lui. „Ceea ce creează în noi nu are nume” – spune Valery, nu în sensul că poezia ar fi „dictată” autorului, ci în sensul că polivalenţa ei semnificativă o îndepărtează de origine, o face să nu-i mai aparţină în exclusivitate. Limbajul devine purtătorul unei ambiguităţi revelatoare ce transformă poemul într-un act, iar receptarea lui într-o participare. Exegeza va descoperi filosofia poemului, nu pe cea a poetului. Nici un poet modern – nu îşi transpune concepţia despre lume într-un poem, ci ajunge la această concepţie prin el. Dacă pentru mine poezia filosofică este o poezie interioară, extinsă în subconştient şi în absconsul ideilor, pentru Tudor Vianu această poezie este exterioară, neterminată, eşuată, un concept negativ în definirea căruia sunt rechemate şi verificate distincţiile principale de la început între poezie şi filosofie. Trebuie subliniat în această fază a lucrării noastre că ideile reprezintă un mod de adâncire a viziunii poetice cu condiţia să apară, nu să pre-existe, să menţină dispoziţia contemplativă, nu s-o transforme în curiozitate gnoseologică. Expertiza poeziei deschide perspective către viaţa supremă a spiritului, neavând nevoie de atitudini doctrinare ori de simboluri dificile. Poezia adevărată poartă un mesaj de universală semnificaţie în care se ascunde filosofia ei. O filosofie latentă, dar eficace, difuză în substanţa poemului.

Astăzi, după mazga poetică postmodernistă care a fost la noi, noul curent globmodernul ne descoperă o savoare a poeziei gnomice în chiar supunerea neabătută a versurilor la o idee, în înlănţuirea lor necesară, în cadenţa lor previzibilă, în ecoul lor meritat. Poezia înseamnă forma cea mai înaltă de cunoaştere umană, singura în măsură să garanteze accesul la absolut. Nu numai că filosofia trebuie să primească sugestiile artei şi să pună la contribuţie facultăţi specifice poetice, dar actul însuşi de a filosofa începe să fie privit sub specia stilului, iar construcţia unui sistem drept o problemă de compoziţie de formă. Keyserling scria că „filosofia e artă pură” (Philosophie als Kunst, Darmstadt, 1920, p. 3), iar valoarea unei concepţii despre lume e o problemă de stil. 134 Identitatea unui gânditor o dă felul propriu de a pune problema, modul de formare a unui material neutru şi general cunoscut. Ca şi artistul, gânditorul e în căutarea unui „cum” la care nu poate ajunge fără vocaţie şi chiar fără inspiraţie spontană. Veritabila profunzime a filosofiei stă în puterea de construcţie şi în libertatea ei de poezie abstractă.

Poezia ţine să îndeplinească o funcţie filosofică, filosofia – una formală, poetică; sau menţinându-şi fiecare funcţia, îşi imprumută reciproc mijloacele. Nu contează dacă, de pildă, „poetul-filosof” renunţă la funcţia lirică a poeziei pentru a exprima idei sau speră ca abia prin conceptualizare să ajungă la adevărata poezie, confuzia mijloacelor şi pierderea funcţiei specifice subminează iniţiativa lui. Conceptual modern al poeziei se constituie, în genere, prin renunţarea la sintaxa raţională, la gândirea discursivă în genere, evoluţia de la simbolism la suprarealism se confundă cu o îndepărtare treptată de filosofie. Poezia modernă nu ni se pare a fi mai departe de filosofia modernă decat poezia romantică de filosofia romantică. Opoziţia dintre poezie şi filosofie nu trebuie stabilită între poezia modernă şi filosofia modernă, ci între poezia modernă, poezia tradiţională şi cea globmodernistă, între caracterul ei filosofic de atunci şi de acum. Îndepărtarea poeziei de filosofie nu implică pierderea apetitului ei metafizic, ci doar satisfacerea lui prin mijloace diferite. La fel, modelarea filosofiei de către poezie nu provoacă dispariţia efortului de riguroasă abstractizare, ci mlădierea şi extinderea lui asupra unor domenii până atunci evitate.

Există o relaţie de suprafaţă, manifestată în filosofie prin prezenţa metaforelor, iar în poezie, prin cultivarea expresă a ideilor şi o relaţie de adâncime, de permanenţe subiacente şi implicaţii tacite. Am putea spune că exact în momentele de desfăşurare culminantă, când filosofia sau poezia ajung să se exprime în parte în mod strălucit şi deplin, atunci limitele dispar şi aprofundarea funcţiilor se rezolvă printr-o încrucişare a efectelor. Adevărata relaţie de adâncime între filosofie şi poezie apare abia atunci. Efectul estetic al filosofiei decurge din coerenţa înaltă a ideilor, din tensiunea şi pasiunea demonstraţiei, din caracterul ei irefutabil. Aspecte ale unei profunde reciprocităţi, filosofia poeziei şi poezia filosofiei trimit imaginaţia spre un strat de latenţe inseparabile, spre un spaţiu lăuntric în care organul virtual al poeziei şi acela al filosofiei palpită alături. Unitatea originară determină o convergenţă a efectelor şi astfel pagina severă de filosofie ne aduce la vibraţie, iar poemul ne rezervă o iniţiere şi un acces preţios spre cunoaştere. Unite prin rădăcinile lor în spirit, filosofia şi poezia se întâlnesc – tot în spirit – ca purtătoare de absolut.

Al. Florin Țene

Viorel Birtu-PÂRĂIANU: Suflet pribeag (Poesis)

Singurătatea tăcerii

aici nu era nimic

decât un drum sterp prin nisip

și niște valuri șerpuind printre gânduri

marea plecase sau poate se ascunsese în adâncuri

ploua în jur, ploua în noi

pic-pic, pic-pic

apoi nimic

doar tăcere, singurătate

căutam un strop în deșertul de gânduri

dincolo de munți era marea

aici nu era nimic

decât stânci

stânci ascuțite și adânci

pescărușul plecase printre case de lut

eu am rămas pe țărmul de vânt ascultând veșnicia

Suflet pribeag

dansând în palma lumii printre mugurii de sânge

am așternut cenușa ultimului vis ucis pe o cruce

era târziu în toate

se scuturau pe caldarâm și șoaptele de ceară

eram nebunul ce căuta lumina

să înfloresc pământul cu parfum de trandafiri

era o dimineață rece

bătea hipnotic în geam durerea crudă

atunci am luat în palme viața

să îi arăt cărarea

treceam, un călător pe drumul sorții

la fiecare pas dezgolindu-mi sufletul pribeag

voi fi o aripă născută dintr-o lacrimă

strivind anotimpuri bezmetice și reci

voi arde-n galop spre ultimul amurg

cu cerul despletit în valuri a rămas bun

Undeva, cândva

lumini și umbre

spălau singurătatea sufletului

marea cobora

pe o cărare construită dintr-o amintire

ca un țipăt scurt

într-o absență atemporală

surâdeai tandru

în clipa de tainică iubire

o tușă într-un zbor

o adiere în sărutul vântului

într-un sens nemăsurat al posesiei

Gânduri

eram obosit, îngrozitor de obosit

dar nu eram nebun

desenam gropi pe asfalt

să-mi ascund visele

diminețile luam valurile pe umeri

să nu mă ajungă depărtările

seara am furat soarele

și l-am ascuns într-o noapte

aș fi vrut să mă strigi, să mă critici

dar ți-ai pierdut strigătul între lacrimi

nu l-am auzit sau l-am călcat în picioare

conversația noastră fusese prea tristă

și-am rezemat ploile de umărul meu

să nu îți uzi pașii

mă priveai

cu gândurile atârnate de tâmple

o umbră agățată de-o mână

Viorel Birtu-Pârăianu

La cenaclul ,,Al.Florin Țene”: Medalionul literar ,,Primăvara vârstei noastre ”

Joi, 3 aprilie, la ora 11:00, a avut loc ședința lunară a Cenaclului literar ”Al.Florin Țene ” din cadrul Centrului pentru Vârstnici nr.2 din Cluj-Napoca.

În prezența unui număr constant de membri și simpatizanți, Al.Florin Țene, ctitorul acestui cenaclu, înființat acum 27 de ani, a deschis ședința, anunțând ordinea de zi, și vorbind despre ”Tradiții și obiceiuri de Paști la români. ”

În continuare a arătat romanul, apărut anul trecut, ”Nu se schimbă ispitele se schimbă unumai sensul lor-Viața filosofului Mircea Vulcănescu între realitate și poveste.”, pentru care a primit premiul ” Cartea Anului- Premiul special al juriului”, la Concursul Internațional, Ediția a III-a, organizat de Societatea Culturală Apollon.

În continuare a prezentat și comentat cărțile publicate de istoricul și poetul dr.Ionuț Țene, intitulate ” Pe urmele valahilor uitați”, apărută la Editura Casa Cărții de Știință, și ”Muguri Transilvaniei” , volum de haiku, poezie fixă japoneză, cu o prefață de Victor Constantin Măruțoiu, membru USR, care va fi lansată joi, 10 aprilie la orela 15 de către Editura Ecou Transilvan, în cadrul Târgului de Carte „Gaudeamus”.

În continuare a dat cuvândul scriitoarei profesor Antonia Bodea care a vorbit 60 de minute despre romanul lui Al.Florin Țene, intitulat”Gânditorul ”.printre altele a spus: ”Este un roman în roman, practic un roman filosofic. Recent apărutul roman, „Gânditorul”, semnat de Alexandru-Florin Țene, Editura „Cervantes”, București, 2025, este o inspirată modalitate de a ne prezenta pe „doctorul, scriitorul, jurnalistul și filosoful Augustin Ostace” (p. 207), a cărui devenire are la bază o mare taină: „Acesta este secretul lui Ostace, cunoașterea” (p. 209).

Premiat cu „Meritul Cultural Clasa I”, de Editura „Cervantes”, în 2025, romanul reprezintă cea de-a 109 apariție editorială a scriitorului Alexandru-Florin Țene, președintele Ligii Scriitorilor Români, o performanță pe cât de invidiat, pe atât de greu de egalat și realizat.

Conceput ca o poveste simplă, despre frământările unuia dintre săteni: „înțeleptul Ion” (p. 8), autorul ne poartă în „ținutul Năsăudului… Nimigea de Sus” (p. 9), în familia Ostace, ca să asistăm la nașterea lui Augustin: „Era 18 septembrie 1952” (p. 11), botezat așa după „Sfântul Augustin”, de la care ne-a rămas lucrarea monumentală „De civitate Dei” (Despre cetatea lui Dumnezeu).

Urmărim, apoi, devenirea lui Augustin, clasele primare, gimnaziale și liceale, strădania și răsplata pentru metabolizarea culturii naționale profunde: George Coșbuc, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Mihai Eminescu și alții; dar și contactul cu cultura universală: Tolstoi, Gorki, Victor Hugo, Kant, Cicero etc. dar și considerații prind tradițiile românești și „noua” ideologie.

Iubitor de literatură și talentat, optează însă pentru Facultatea de Stomatologie din Cluj. Aici, alături de pregătirea în specialitate, studentul Augustin Ostace participă la cenaclurile literare studențești și își îmbogățește bagajul cultural prin vizite la muzeele de artă, istorie, farmacie, tradiției și satului românesc. Tot acum, cunoaște oameni de cultură contemporani. După absolvire, practică specializarea de stomatolog, în condițiile și cabinetele vremii.

Printre influenții vremii, îl cunoaște și pe Adrian Păunescu, care, la una dintre întâlniri, îi spune: „ – Anticomunismul tău este realmente riscant… Nu merge!…”; „ – Nu întâmplător ești peste tot urmărit…” (p. 100). În scurt timp, i se sigilează cabinetul medical, este chemat la anchete, de către Miliție, Procuratură și Securitate, acuzat de trădare și amenințat cu retragerea diplomei universitare. În aceste condiții: „Augustin a luat hotărârea să treacă frontiera de stat” (p. 103). Concluzionând că Al.Florin Țene este un prozator viguros, cu idei profunde care te îndeamnă să citești cărțile lui.

În continuare poetul Eugen Coța a vorbit despre munca laborioasă a lui Al.Florin Țene ca întemeietor de școală și îndrumător atent pentru formarea scriitorilor. ” Apoi a citit două poezii din volumul său” Zile prin anotimpuri.” , bine primite a publicul care a aplaudat.Evantaiul de epigrame pe care le-a citit au fost furtunos aplaudate, făcând pe cei prezenți să râdă cu hohote.

Profesorul Vasile Sfârlea, în cadrul rubricii permanente ”Clio ”, a vorbit despre Veturia Goga și Alexei Mateevici, autorul frumosului poem”Limba noastră. ”

Viitoarea ședință va avea loc joi, 8 mai, la ora 11:00.

Victor Roșianu

Al. Florin Țene, Povestea romanului care nu s-a scris niciodată, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2025

Așa cum ne-a obișnuit prolificul scriitor, poet și jurnalist, Al. Florin Țene, începutul primăverii aduce o nouă apariție editorială, volumul Povestea romanului care nu s-a scris niciodată. Cu modestia caracteristică marilor caractere și a marilor creatori, autorul mi-a precizat că a publicat volumul cu numărul o sută nouă. Profunzimea și diversitatea genurilor literare abordate în neobosita sa activitate literar- artistică a atras prețuirea și recunoștința publicului.

O sumară analiză a operei impune o segmentare a activității în trei repere: scriitor dedicat promovării marilor valori ale spiritului național, îndrumător al tinerei generații de oameni de cultură și cel de Președinte al Ligii Scriitorilor Români, ipostază în care a susținut cele mai valoroase creații ale scriitorilor români de pretutindeni.

Mărturisesc cu cea mai mare admirație că romanul de față este o lectură fascinantă, dat fiind faptul că autorul imprimă cărții un discurs filosofic, asemănător existențialismului francez, mai ales Albert Camus și Jean Paul Sartre, având în centru drama omului de litere, condamnat să opteze între viața prozaică a omului obișnuit și cea destinată creației literare.

Discursul narativ se focusează pe axa vieții rurale, unde tânărul poet, director al Căminului Cultural trebuie să opteze între scrierea unui roman, amânat de două zeci de ani și dorința organică a trupului de împlinire a vieții prin iubire. Impregnat cu citate din Benjamin Franklin, Pierre Beaumarchais și Dante Alighieri, volumul devine cu fiecare pagină citită o nevoie imperioasă de a-l lectura și de a înțelege mesajul tainic, misterios, transmis cu un deosebit rafinament publicului cititor.

Arierplanul mitic al romanului este zona Vitomirești, cu vecinătăți bucolice ale Câmpiei muntene, străbătute de râul Olt, în care sunt zugrăvite personaje locale ce schimbă idei cu privire la noutățile comunei. Construcția literară a romanului emană o expresivitate deosebită și individualizează figuri emblematice ale satului precum: preotul Sachelarie, locotenentul major Chițac Ioan, preotul Mustață Ioan de la Biserica „Sfântul Ilie” din Drăgășani, Constantin și Cristina Guzgan, personaje care îmbracă fastuos decorul narativ al autorului.

Tensiunea interioară a operei devine incandescentă pe măsură derulării discursului narativ și a cuprinderii în aria publicisticii a noi spații geografice, dragi, scriitorului Al. Țene, precum Drăgășani și Râmnicu Vâlcea. Elementele sale de originalitate țin de un fantastic ancorat în realitate și sugerează genul naturalismului francez, cu elemente artistice care pledează în favoarea unei portretistici admirabil realizate de autor.

Valențelor literare li se asociază o extraordinară descriere a zonelor în care a copilărit autorul, unde trăiau într-o armonie deplină oamenii locului, natura limitrofă și vietățile oricărei gospodării oltenești. Toate acestea compun spațiul mirific, matricea natală a domnului Țene restituit contemporanilor prin fermecătorul său condei.

Ineditul roman, prin juxtapunerea discursului filosofic, liric și prozaic, se finalizează în mod tragic, când directorul Căminului Cultural ce abia începuse viața de cuplu împreună cu bibliotecara Școlii Generale din localitate este lovit mortal de un autoturism. Concluzia autorului, credem noi, este similară tragismului din antichitate, când destinul a fost mai puternic decât dorința de fericire și care a obstaculat elaborarea unui roman care n-a fost scris niciodată.

Așadar, romanul este un travaliu de mare anvergură literară, care argumentează ideea că distinsul autor, Alexandru Florin Țene, este o personalitate covârșitoare a lumii literare contemporane, fapt pentru care recomandăm cu entuziasm lecturarea acestui volum.

Prof. dr. Din Petre