Zilele Culturale ale Vasluiului: O sărbătoare a cuvântului scris

14 august 2026. Cu prilejul Zilelor Culturale ale Municipiului Vaslui, la Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătaru” a avut loc o manifestare culturală dedicată cărții, literaturii și valorilor locale.

În cuvântul de deschidere, prof. Gelu Bichineț, directorul instituției, a vorbit despre importanța Zilelor Culturale ale Municipiului Vaslui și despre rolul manifestărilor de acest gen în promovarea culturii. Acesta a anunțat cele două momente importante ale întâlnirii: lansarea numărului 19 al revistei „Milesciana” și prezentarea volumelor de proză „Lacrimi din piatra tăcerii” și „Două flori albastre într-un zarzăr”, semnate de scriitoarea Angelica Manole.

Revista „Milesciana”, publicație a Bibliotecii „Nicolae Milescu Spătaru”, a fost prezentată de redactorul-șef, Liliana Moga, care a vorbit despre Colegiul de redacție, responsabilitatea fiecărui membru și munca depusă pentru realizare unei publicații de valoare. A dat citire listei de colaboratori din țară și din diaspora, evidențiind menirea revistei de a promova oameni, fapte și scrieri care merită să fie cunoscute. A subliniat: „Ne-am propus să scoatem la lumină valorile locale, faptele și scrierile lăsate în umbră. (…) Vă invităm, dragi cititori, să întoarcem împreună paginile acestui număr aniversar și să devenim, la rându-ne, exploratori ai propriilor noastre rădăcini și a unei istorii care continuă să ne uimească și să ne inspire”.

A urmat cel de-al doilea moment, mult așteptat de public: lansarea volumelor semnate de Angelica Manole. Într-un frumos și emoționant expozeu, prof. Gelu Bichineț, după ce a trecut în revistă și alte evenimente importante care au avut loc, de-a lungul timpului, la data de 14 august, a prezentat-o pe poeta și scriitoarea Angelica Manole, reliefând valoarea scrierilor sale, dar și destinul Omului Angelica Manole, care a reușit să treacă în viață, cu mult curaj, peste multe și grele obstacole.

La eveniment a participat din partea Primăriei Municipiului Vaslui, viceprimarul, prof. Valeriu Caragață. Acesta a înmânat autoarei, în semn de recunoștință și prețuire, pentru întreaga activitate literară, o plachetă oferită cu prilejul Zilelor Culturale ale municipiului și a adresat câteva cuvinte de apreciere și mulțumire pentru contribuția la viața culturală.

Prezentarea celor două romane autobiografice a fost susținută de scriitoarele Silvia Hodaș, Ana Văcărașu și Corina Matei Gherman, care au oferit publicului perspective diferite, dar complementare asupra universului cărților.

Primul volum prezentat a fost „Lacrimi din piatra tăcerii”, despre care a vorbit prof. Silvia Hodaș. A subliniat caracterul profund dramatic al cărții: „Romanul este, în esență, drama femeii din satul tradițional românesc, un roman despre suferință, durere, multe lacrimi, violență familială dusă la extrem, dar și despre lupta Anei pentru supraviețuire și renaștere de fiecare dată, asemenea Păsării Phoenix. Prin această carte, autoarea a transformat suferința în literatură și tăcerea în cuvânt. Romanul poate fi un punct de plecare pentru o dezbatere între generații: concepția despre căsnicie a tinerilor de astăzi, mai liberi în alegerea propriului destin și mentalitatea generațiilor de odinioară, adesea îngrădite de tradiție și normele comunității.”

Tematica primei cărți se continuă în cel de-al doilea volum, intitulat sugestiv „Două flori albastre într-un zarzăr”.

În intervenția sa, scriitoarea Ana Văcărașu a realizat o analiză fină, din perspectivă psihologică a fenomenului violenței domestice dus la extrem, într-o căsnicie care a durat 13 ani. Personajul principal, Ana, găsește puterea de a rezista violențelor verbale și fizice și de a se ridica de fiecare dată: „Dumnezeu i-a pus Anei, lumină pe chip, pe care a răspândit-o din plin, iar credința și puterea interioară au ajutat-o să meargă mai departe.”

Scriitoarea Corina Gherman a completat această perspectivă, subliniind că a fost „o perioadă tristă pentru Ana și nici regimul de atunci nu i-a fost prielnic să crească patru copii. Rugăciunea profundă a ajutat-o să răzbată, să dărâme ziduri și, în cele din urmă, să se elibereze.”

Pictorul și scriitorul Calistrat Robu, președintele Ligii Scriitorilor din România, Filiala „Movila lui Burcel” Vaslui, a remarcat că „nimic nu e întâmplător”, făcând legătură simbolică între lansarea acestor volume și ziua de 15 august cu profundă semnificație religioasă.

„Cărțile acestea generează multă tristețe, revoltă și amărăciune, dar Ana a reușit să se elibereze”, a adăugat Gelu Bichineț și, cu emoție, i-a oferit cuvântul autoarei Angelica Manole. Aceasta a vorbit despre ceea ce a determinat-o să-și aștearnă povestea în paginile cărților sale: „Am scris cartea «Lacrimi din piatra tăcerii», în care am povestit viața mea, viață în care am tăcut mult și am strâns lacrimi cât să ud un ogor. Cartea este ca un protest pentru legile prea ușoare față de agresiunile și violența soților. Este și pentru femeile care spun că nu au ce face, trebuie să-și accepte destinul până la capăt! Nici nu știți voi, dragilor, ce puternice sunteți! Voi dați viață, nu lăsați pe alții să vă ia viața voastră!”

Cuvântul autoarei a emoționat. Mărturiile sale au transformat lansarea într-un adevărat moment de reflecție asupra demnității feminine și puterii de a o lua de la capăt cu mult curaj și încredere.

Într-o atmosferă încărcată de emoții și sentimente, au dorit să adreseze cuvinte de apreciere autoarei: Vera-Lia Rusu, director al CCD Vaslui, Elena Chitic, Florica Decuseară, Angela Patrichi, Maria Porumb, Angela Rusu și Geta Zaharia.

Au citit din creațiile autoarei sau din creațiile proprii Valentina Petraru, Petru Grădinaru și Viorica Marcu, contribuind la înfrumusețarea momentului artistic.

Un zâmbet pe buzele tuturor au adus scriitorii umoriști Ioan Hodaș, prim-vicepreședintele LSR, Filiala „Movila lui Burcel” Vaslui, prin interpretarea unor poezii umoristice și Doru Melnic, prin cunoscutele sale declarații de dragoste. Momentele lor au fost răsplătite cu aplauze îndelungate.

Evenimentul s-a încheiat cu sesiunea de autografe, în cadrul căreia autoarea a oferit cititorilor cărțile sale, primind flori și mesaje de prețuire.

Evenimentul a reunit creatori de frumos, oameni de cultură Vaslui, Bârlad, Iași și Galați, oameni ai bibliotecii, prieteni ai autoarei.

Directorul instituției gazdă, prof. Gelu Bichineț, a moderat cu înțelepciune și pricepere, scoțând în evidență esența celor două romane, inclusiv din perspectivă psihologică și socială. Au fost abordate cauzele și posibilele soluții pentru combaterea fenomenului violenței în familie, o problemă care privește întreaga societate.

Publicul, iubitor de literatură, a fost minunat, s-a dovedit a fi receptiv la toate momentele care s-au derulat pe parcursul întâlnirii.

Momentele importante ale manifestării, care vor rămâne peste timp, au fost imortalizate prin fotografii și înregistrări video de scriitorul Calistrat Robu și ing. Ioan Vârlan (Iași) și de jurnalistul Jenică Rusu (Vaslui).

Silvia Hodaș

UZPR, Filiala Iași & AJRP, Montreal (Canada)

Ben TODICĂ: Ziua Minerului: În anii ’60-’80

În fiecare an, pe data de 6 august, sărbătoream în Ciudanovița, sus pe dealul Golgotei, Ziua Minerului, zi în care îi comemoram pe minerii uciși în timpul Grevei de la Lupeni din anul 1929.

Dis-de-dimineață eram treziți de orchestra fanfarei din Jitin, satul vecin, de unde Nenea Chise, șoferul, îi aducea cu renumita sa mașină „Molotov”. Traversând localitatea minieră în drum spre dealul Golgotei, fanfara vestea începutul sărbătorii. Era ziua în care întreaga comunitate lua parcă o pauză de câteva zile. Sus pe deal, îmbrăcați în straie de sărbătoare, reprezentanții minelor de la București, Timișoara și ai Exploatării Miniere Banat – Sovrom Kvartit prezentau bilanțul realizărilor. Totul se încheia cu spectacole muzicale, întreceri sportive, decorații oferite fruntașilor muncii și mese îmbelșugate, cu tarabe improvizate ale tuturor instituțiilor alimentare din Banat.

Tatăl meu a lucrat 39 de ani în minele de uraniu și, aproape în fiecare an, era decorat cu diferite insigne în această zi, până când, într-un final, a primit Medalia Muncii, distincție care îi oferea anumite privilegii, precum călătorii gratuite și participarea la diverse evenimente naționale. Eu, sora mea și fratele meu eram mândri de tata; iar mama, deși se bucura și ea, spunea mereu că ar fi fost mai bine să-i dea bani decât încă o insignă, ca să ne fie viața mai ușoară.

Cu o seară înainte, oamenii primeau suluri de hârtie roșie pe care scriau cu cretă albă tot felul de sloganuri și urări adresate partidului și „conducătorilor noștri iubiți”. Acestea erau așezate în ferestre, astfel încât, pe toată lungimea localității, străluceau felicitările și steagurile tricolore din balcoanele blocurilor. Întreaga populație era îmbrăcată în haine de sărbătoare.

Noi, copiii, ne bucuram să gustăm din toate bunătățile de sezon și, în mod special, din pepeni, lubenițe și struguri. Nu mai vorbesc despre orchestrele de muzică populară și ușoară din Banat. Veneau ansambluri multiculturale – bănățene, sârbești, nemțești și ungurești – iar printre atracțiile cele mai așteptate era și un meci de box între echipa Minerul și „restul lumii”.

Soseau autobuze din toate localitățile Banatului. Fripturi, mititei, crenvurști și bere din belșug. Muzica și discursurile răsunau în toată valea și printre munți prin sistemul de radioficare sovietic, întins de-a lungul stâlpilor cu difuzoare. Artiști de seamă apăreau pe marea scenă proaspăt construită, aduși din întregul Banat, iar noi, copiii, alergam în spatele scenei, acolo unde stăteau inginerii de sunet cu uriașa stație de amplificare rusească, mare cât un dulap sau o ladă de zestre. Ne fascinau lămpile aprinse, indicatoarele și „ochiul magic” care controla volumul sunetului de pe scenă.

Eram liberi. Părinții erau ocupați cu petrecerea. Familiile erau aduse cu autobuzele din șantier și, într-o atmosferă de picnic, așezate pe pături sau pe foi de cort, grupate pe familii ori pe echipe muncitorești, petreceau întreaga zi în sărbătoare. Seara, în aceeași manieră, erau duse înapoi acasă. După încă o zi de odihnă, oamenii coborau din nou în adâncuri.

Întotdeauna așteptam această sărbătoare mai mult decât orice altă zi a anului. Era ziua în care erau omagiați ortacii din întreaga țară și comemorate victimele accidentelor de muncă din minerit. Era ziua în care toți ne simțeam o singură familie.

Ben Todică

Al. Florin Țene, Scurtă istorie a Ortodoxiei Române, vol. I, Napoca Star, 2026

Volumul Scurtă istorie a Ortodoxiei Române de Al. Florin Țene se înscrie în seria lucrărilor de sinteză dedicate istoriei creștinismului românesc și evoluției Bisericii Ortodoxe Române. Publicată în 2026 la editura Napoca Star, cartea își propune să ofere o perspectivă amplă asupra devenirii spirituale, instituționale și culturale a ortodoxiei pe teritoriul românesc, de la originile apostolice până în contemporaneitate. Autorul declară încă din „Cuvântul autorului” că lucrarea „s-a născut din dorința de a oferi cititorului contemporan o sinteză limpede, documentată și echilibrată asupra devenirii creștinismului românesc” și că nu urmărește doar „o înșiruire de date și evenimente, ci o reflecție asupra modului în care credința a modelat identitatea noastră istorică și spirituală” (p. 9). Această intenție programatică se regăsește constant în structura și tonul întregului volum.

Cartea impresionează în primul rând prin ambiția ei sintetică. Autorul încearcă să cuprindă aproape două milenii de istorie religioasă într-un discurs accesibil, dar susținut de trimiteri la izvoare patristice, documente istorice și lucrări de specialitate. Prefațatorul Ionuț Țene observă pe bună dreptate că lucrarea „nu este o simplă cronologie de evenimente, ci mai degrabă o încercare de înțelegere a modului în care credința ortodoxă a modelat identitatea colectivă, limbajul liturgic, creația artistică și praxisul social de-a lungul a două milenii de ortodoxie românească” (p. 5). În acest sens, volumul depășește limitele unei istorii ecleziastice tradiționale și se apropie de o istorie culturală a ortodoxiei.

Unul dintre nucleele tematice ale cărții îl constituie problema începuturilor creștinismului în spațiul românesc. Autorul acordă un loc central tradiției andreeane, pe care o tratează atât ca memorie eclezială, cât și ca element identitar. Despre Sfântul Andrei se afirmă că este „ocrotitor al țării” și „întemeietor simbolic al creștinismului autohton” (p. 15). Al. Florin Țene adoptă o poziție moderată: recunoaște caracterul târziu al atestării documentare, dar insistă asupra forței simbolice a tradiției. Din punct de vedere metodologic, această atitudine este mai echilibrată decât abordările apologetice care transformă tradiția în certitudine istorică. Totuși, accentul identitar este uneori atât de puternic încât dimensiunea critică riscă să fie estompată.

Capitolele dedicate încreștinării tracilor și dacilor reprezintă una dintre cele mai reușite părți ale volumului. Autorul insistă asupra caracterului gradual și organic al procesului de creștinare, afirmând că „încreștinarea tracilor și a dacilor nu a fost un eveniment punctual, ci un proces istoric de durată, desfășurat organic, în paralel cu romanizarea” (p. 16). Ideea simultaneității dintre romanizare și creștinare este dezvoltată și în introducere, unde se subliniază că termeni fundamentali ai credinței precum „Dumnezeu”, „cruce” și „biserică” provin din latina populară, fapt ce indică integrarea creștinismului în însăși structura limbii române (p. 6). Această observație este una dintre cele mai solide contribuții interpretative ale cărții, deoarece explică specificul românesc: o limbă de origine latină și o spiritualitate de expresie bizantină.

În planul istoriei universale a Bisericii, autorul oferă o prezentare concisă a formării Ortodoxiei până în secolul al XV-lea. Sunt trecute în revistă cele șapte sinoade ecumenice, dezvoltarea teologiei patristice și ruptura dintre Răsărit și Occident. Deși aceste pagini au mai degrabă caracter introductiv, ele sunt utile pentru cititorul nespecialist și oferă cadrul necesar înțelegerii evoluției ulterioare a Bisericii românești. Definiția Ortodoxiei ca tradiție ce „păstrează unitatea Trupului lui Hristos în credință și cult” (p. 20) sintetizează orientarea teologică generală a lucrării.

Partea consacrată secolelor XIV–XVI este deosebit de consistentă și evidențiază legătura strânsă dintre formarea statelor medievale românești și organizarea bisericească. Recunoașterea Mitropoliei Ungrovlahiei în 1359 și a Mitropoliei Moldovei în 1401 sunt prezentate ca momente de integrare canonică deplină în Ortodoxia răsăriteană (pp. 6, 11). Autorul insistă asupra rolului domnitorilor ca protectori ai credinței și ctitori de mănăstiri. Despre epoca lui Ștefan cel Mare se afirmă că reprezintă „afirmarea unei spiritualități ortodoxe militante și a unei arte ecleziale originale” (p. 22). Analiza ctitoriilor – Putna, Voroneț, Neamț – pune în lumină dimensiunea lor nu doar artistică, ci și memorială și culturală.

În aceeași secțiune, Al. Florin Țene acordă atenție monahismului și relațiilor cu Muntele Athos, văzute ca factori de integrare în lumea ortodoxă răsăriteană. Afirmația că „Ortodoxia românească se afirmă ca bastion al creștinătății răsăritene la granița cu Imperiul Otoman” (p. 22) exprimă perspectiva autorului asupra rolului geopolitic al spațiului românesc. Deși formularea este puternic valorizantă și amintește de istoriografia națională clasică, ea reflectă o tradiție interpretativă bine înrădăcinată în cultura istorică românească.

Capitolele privind secolele XVII–XVIII se remarcă prin interesul acordat preoțimii de mir. Autorul nu idealizează condiția clerului rural, ci descrie realist situația sa materială și educațională: preoții „erau, în majoritate, supuși acelorași poveri materiale și obligații fiscale ca și țăranii pe care îi păstoreau” (p. 24), iar nivelul de pregătire era „în general, modest” (p. 25). Totodată, se subliniază rolul lor esențial în păstrarea identității comunităților rurale, fiind „punți între tradiția ortodoxă și nevoile practice ale comunităților” (p. 26). Aceste pagini sunt valoroase deoarece introduc o dimensiune socială adesea neglijată în sintezele ecleziastice.

Un alt punct forte al volumului este atenția acordată culturii scrise și tiparului. Traducerea cărților de cult în limba română și activitatea tipografică de la Iași, Târgoviște și București sunt interpretate ca momente decisive pentru formarea limbii literare și pentru unificarea cultural-spirituală a românilor (pp. 11, 16). Referirea la Antim Ivireanul și la sprijinul acordat comunităților ortodoxe arabe și georgiene evidențiază dimensiunea universală a culturii ortodoxe românești.

Secțiunea modernă urmărește procesul de reorganizare bisericească după Unirea Principatelor și drumul către autocefalie. Autorul consideră că reorganizarea sinodală inițiată de Alexandru Ioan Cuza și recunoașterea autocefaliei din 1885 au reprezentat expresia maturizării statului și a Bisericii (pp. 12, 16). Ridicarea la rang de Patriarhie în 1925 este prezentată ca momentul consacrării instituționale a Bisericii Ortodoxe Române în statul național unificat. Interesantă este și includerea unui capitol dedicat publicistului Cezar Țăbârnă, folosit ca prilej de reflecție asupra relației dintre modernizarea statului și emanciparea eclezială.

Perioada comunistă este tratată într-o manieră sintetică, dar fără a evita tema persecuțiilor. Autorul amintește desființarea Bisericii Greco-Catolice și controlul exercitat de stat asupra vieții religioase, subliniind în același timp rezistența spirituală a monahismului și contribuția teologilor precum Dumitru Stăniloae (pp. 16–17). După 1989, renașterea vieții religioase este descrisă prin redeschiderea mănăstirilor, dezvoltarea învățământului teologic și construirea Catedralei Naționale (pp. 17, 12). Aici discursul capătă un ton mai pronunțat confesional, culminând cu afirmația că „azi BOR este cea mai puternică și iubită instituție de către români” (p. 17). Din punct de vedere academic, această formulare este problematică deoarece exprimă o judecată axiologică și sociologică fără susținere documentară în text.

Din perspectivă stilistică, volumul se caracterizează printr-un limbaj elevat, uneori retoric, care combină registrul istoriografic cu cel teologic. Formule precum „matrice spirituală”, „paradigmă a neamului” sau „sinteză între Bizanț și tradiția locală” apar frecvent și conferă textului o tonalitate eseistică. Pentru publicul larg, acest stil este atrăgător și facilitează lectura; pentru cititorul academic, el poate părea uneori prea encomiastic. Cartea nu ascunde faptul că este scrisă din interiorul unei perspective ortodoxe asumate.

Metodologic, autorul declară că utilizează „izvoare patristice, acte martirice, hrisove, cronici, inscripții” alături de cercetări arheologice și istoriografie modernă (p. 17). Bibliografia selectivă include autori importanți precum Mircea Păcurariu, Emilian Popescu, Nicolae Iorga, Florin Curta, Dumitru Stăniloae și Henry Chadwick (pp. 13, 18, 21). Prezența acestor lucrări indică preocuparea pentru fundamentarea documentară a sintezei. Totuși, aparatul critic este redus, iar citările sunt rare în corpul textului, ceea ce limitează verificabilitatea unor afirmații.

Din punct de vedere interpretativ, cartea se înscrie într-o tradiție neopatristică și cultural-identitară. Ortodoxia este văzută nu doar ca instituție religioasă, ci ca „matrice a unei conștiințe colective, factor de coeziune, rezistență și creație culturală” (p. 9). Această perspectivă are meritul de a integra dimensiunile spirituale, lingvistice și artistice ale istoriei românești, dar poate conduce la o suprapunere prea strânsă între identitatea națională și cea confesională. Cititorul trebuie să distingă între nivelul descriptiv și cel normativ al discursului.

În ansamblu, Scurtă istorie a Ortodoxiei Române este o lucrare de sinteză amplă, accesibilă și bine structurată, destinată atât publicului cultivat interesat de istoria spirituală a românilor, cât și studenților aflați la începutul studiilor de teologie sau istorie. Punctele sale forte sunt perspectiva culturală asupra ortodoxiei, accentul pe continuitatea dintre latinitate și spiritualitatea răsăriteană, atenția acordată preoțimii și culturii scrise și efortul de a integra istoria ecleziastică în contextul mai larg al devenirii românești. Limitele țin de tonalitatea uneori apologetică, de insuficienta problematizare a unor teme controversate și de aparatul critic redus.

Cu toate acestea, volumul își atinge scopul declarat de a „trezi în cititor dorința de a înțelege mai profund legătura dintre credință și destin național” (p. 9). El oferă o imagine coerentă a modului în care Ortodoxia a participat la formarea limbii, culturii și instituțiilor românești și constituie o contribuție relevantă la popularizarea istoriei Bisericii Ortodoxe Române într-o formulă accesibilă și cultural-reflexivă. Pentru cititorul contemporan, cartea poate funcționa atât ca introducere în istoria ortodoxiei românești, cât și ca invitație la reflecție asupra rolului credinței în configurarea identității culturale a României moderne.

Constantin GEANTĂ

RECENZIE: Scurtă istorie a Ortodoxiei Române. Volumul II: Mănăstiri și schituri de Al. Florin Țene

Ben TODICĂ: CINE-I DICTATORUL?

Cine este de vină că în țară au mai rămas doar treisprezece milioane de oameni din cei douăzeci și cinci de milioane pe care i-am lăsat acasă în 1979, când am plecat?

Am plecat convins de imaginea pe care Occidentul o proiecta prin mass-media, din curiozitate și din spirit de aventură, dorind să-mi limpezesc neîncrederea sădită de literatura comunistă. Am plecat cu speranța că, dincolo de granițe, voi afla adevărul. L-am aflat? Da, Dar numai în fragmente.

În Occident am descoperit mai întâi că îmi este dor de acasă. Am înțeles că abundența materială, strălucirea luxului și confortul nu pot înlocui căldura dintre oameni. Mi-era dor de locul unde socializam sufletește, unde trăiam într-un sentiment firesc de apartenență și de solidaritate. Aici aveam uneori impresia că am intrat într-un film fellinian și chaplinian: plin de spectacol, umor și visare. Tot Occidentul era pe un ecran, iar eu stăteam în fața lui, încercând să cred că fac parte din acea familie. Dar era mai mult visare decât apartenență. Personajele acelui film trăiau într-o lume paralelă cu a mea. Scriam „lapte”, dar trebuia să spun „milk”.

Occidentul era atrăgător și pentru că exista Estul. Competiția dintre cele două sisteme era și o competiție a promisiunii fericirii. Vestul trebuia să se afișeze cu un pas înainte, să creeze imaginea unei vieți mai bune și mai frumoase, capabilă să hipnotizeze Estul asemenea unui șarpe care își atrage prada: zâmbește, dar mușcă. Omul Estului gândea, iar Occidentul a speculat această nevoie de comparație. Trebuia convins că dincolo este mai bine. I se spunea că trebuie să învețe, să muncească, să-și făurească destinul. În același timp, omul din Vest părea că are deja de toate și că nu-i mai rămâne decât să se bucure de viață. Oaia Vestului părea fericită, iar boul comunist părea condamnat la jug.

Prosperitatea Occidentului nu era însă doar rezultatul libertății, ci și al unei strategii istorice. Bunăstarea socială a devenit și o armă împotriva tentației revoluționare. Iar cel mai eficient rezultat a fost acela că Estul a început să dorească schimbarea. Am crezut că formula occidentală este cheia progresului. Am sperat că vom fi ajutați să ajungem la același nivel de trai și că, de acolo, vom merge împreună spre un viitor mai drept, mai pașnic și mai luminos.

Dar după unificarea Europei, jocul s-a schimbat. Noua ordine învingătoare și-a strâns rândurile și a impus reguli noi. După aproape patruzeci de ani de democrație, fotografia fericirii occidentale de dinainte de Gorbaciov și Reagan s-a decolorat. Nu spun că trebuie să ne întoarcem la comunism. Spun doar că mulți oameni simt că au fost înșelați. Când cei din Est afirmă că „era mai bine omenește”, ei nu laudă dictatura, ci compară solidaritatea de atunci cu dezrădăcinarea de acum. Și dureros este că și Occidentul a pierdut ceva din imaginea sa de odinioară.

În lumea nouă au crescut șomajul, sărăcia, destrămarea familiilor, oamenii care dorm în corturi sau pe străzi, violența și neîncrederea în justiție și în guvernanți. Ne prefacem că muncim și că o ducem bine. Meritocrația pare tot mai des o lozincă, nu o realitate. Ne apropiem uneori de o existență redusă la simpla supraviețuire biologică. Am renunțat la multe repere culturale, istorice și spirituale. Dansăm de parcă am uitat cine suntem. Riscăm să devenim o societate fără memorie, fără iubire, fără speranță. Războaiele au devenit aproape o normalitate, iar competiția nu mai este pentru adevăr și binele comun, ci pentru cine îl păcălește mai bine pe celălalt. Și atunci mă întreb: ,,Cine este, de fapt, dictatorul?” Este doar omul aflat la putere? Sau poate și sistemul care transformă cetățeanul în consumator, adevărul în reclamă, educația în marfă, iar speranța în statistică? De ce această apocalipsă a prostiei, când am putea trăi mai demn, mai armonios și mai împăcați cu Terra, casa noastră comună?

Nu cer întoarcerea în trecut. Trecutul nu poate fi reînviat. Cer doar dreptul de a spune că omul are nevoie de mai mult decât salariu, credit și ecran. Are nevoie de memorie, de respect, de cultură, de adevăr și de iubire. Așa că, înainte de a ni se spune automat: „Vă e dor de comunism!”, poate ar trebui să fim întrebați altceva: ,,Nu cumva ne este dor, pur și simplu, de omenie?”

Ben Todică, Australia, 3 august 2026

Al. Florin ȚENE: Spiritul european în presa românească din toate timpurile. Continuitate, cenzură și renaștere

Presa românească a reprezentat, încă de la începuturile sale, unul dintre principalele instrumente de racordare a culturii române la valorile europene. Începând cu publicațiile pașoptiste și până la presa contemporană, idealurile libertății, democrației, pluralismului și dialogului cultural au constituit repere fundamentale ale jurnalismului românesc. Există însă o ruptură istorică majoră în perioada regimului comunist (1948–1989), când presa a fost subordonată total ideologiei marxist-leniniste, fiind transformată într-un instrument de propagandă al statului-partid. Studiul urmărește evoluția spiritului european în presa românească, evidențiind atât momentele de afirmare, cât și perioadele de negare a acestuia.

Spiritul european reprezintă ansamblul valorilor care definesc civilizația europeană: libertatea individului, respectarea drepturilor omului, pluralismul opiniilor, democrația, dialogul intelectual și autonomia culturii. Presa, prin natura sa, este unul dintre principalii purtători ai acestor valori.

Istoria presei românești coincide, în mare măsură, cu procesul modernizării societății românești și cu integrarea sa în spațiul cultural european. De la primele ziare românești până la presa digitală contemporană, jurnalismul românesc a oscilat între libertate și constrângere, între vocația europeană și presiunile ideologice.

Primele publicații românești – Curierul Românesc al lui Ion Heliade Rădulescu și Albina Românească a lui Gheorghe Asachi – au apărut într-un context de afirmare a culturii europene în Principatele Române. Aceste publicații au tradus articole occidentale, au promovat literatura franceză, filosofia iluministă și ideile Revoluției Franceze.

Generația pașoptistă a considerat presa un mijloc esențial pentru europenizarea societății românești. Publicații precum Dacia Literară, România Literară (în forma sa istorică), Convorbiri Literare și numeroase reviste culturale au construit un dialog permanent cu marile curente intelectuale europene.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, presa românească a devenit spațiul principal al dezbaterilor privind identitatea națională și integrarea europeană.

Mihai Eminescu, Ioan Slavici, I.L. Caragiale, Titu Maiorescu și Bogdan Petriceicu Hasdeu au înțeles că România nu poate evolua fără dialogul cu marile culturi europene. Chiar și atunci când criticau imitațiile superficiale ale Occidentului, ei nu contestau valorile autentice ale civilizației europene, ci pledau pentru o modernizare organică.

Spiritul critic promovat de societatea „Junimea” reprezintă una dintre cele mai autentice expresii ale europenismului românesc.

Perioada interbelică reprezintă apogeul europenizării presei românești. Publicații precum Gândirea, Viața Românească, Adevărul, Universul, Revista Fundațiilor Regale, Cuvântul, Vremea sau Criterion au reflectat marile dezbateri intelectuale europene.

În paginile lor scriau Nicolae Iorga, Tudor Arghezi, Eugen Lovinescu, Camil Petrescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mihail Sebastian, Lucian Blaga și numeroși alți intelectuali care dialogau permanent cu filosofia, literatura și politica europeană.

Presa românească devenise parte integrantă a circuitului cultural occidental.

După instaurarea regimului comunist, presa românească a încetat să mai fie un spațiu al libertății.

Modelul sovietic a înlocuit modelul european.

Constituția, pluralismul politic și libertatea de exprimare au fost anulate. Cenzura a devenit instituție de stat, iar toate publicațiile au fost controlate de Partidul Comunist Român.

Ziare precum Scînteia, Scînteia Tineretului, România Liberă (în forma oficială a epocii), Era Socialistă, Lupta de clasă și numeroase publicații județene au devenit instrumente de propagandă ideologică.

Presa nu mai informa, ci educa politic populația în spiritul doctrinei marxist-leniniste.

Cultul personalității lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar ulterior al lui Nicolae Ceaușescu, a ocupat spații impresionante în toate publicațiile.

Valorile europene au fost înlocuite cu: lupta de clasă; internaționalismul proletar; realismul socialist; monopolul partidului unic; ateismul militant; cultul conducătorului.

Trebuie făcută însă distincția între sistemul instituțional și numeroșii jurnaliști sau scriitori care au activat în presa vremii. Unii au contribuit activ la propaganda oficială, în timp ce alții au încercat, în limitele severe ale cenzurii, să păstreze standarde profesionale ori să promoveze discret valori culturale. Evaluarea responsabilităților individuale necesită o analiză istorică bazată pe documente și pe contextul fiecărui caz. Cenzura și controlul asupra presei au fost caracteristici definitorii ale regimului comunist.

Chiar și în timpul dictaturii au existat reviste culturale care au încercat să păstreze legătura cu patrimoniul european.

În limitele impuse de cenzură, publicații precum România Literară, Steaua, Secolul XX, Tribuna, Viața Românească, Luceafărul și alte reviste literare au publicat traduceri, cronici și studii dedicate marilor autori europeni.

Aceste demersuri nu au înlăturat controlul ideologic, dar au contribuit la menținerea unui dialog cultural care avea să fie reluat pe deplin după 1989.

Revoluția din decembrie 1989 a redeschis presa românească către Europa.

Au reapărut pluralismul opiniilor, libertatea editorială și concurența dintre publicații.

Integrarea României în Uniunea Europeană a consolidat principiile jurnalismului democratic: independența editorială, protecția surselor, libertatea de exprimare și responsabilitatea publică.

În același timp, presa contemporană se confruntă cu provocări noi: dezinformarea, polarizarea, presiunile economice și influența rețelelor sociale.

Istoria presei românești reflectă istoria modernizării României. În perioadele democratice, presa a fost unul dintre principalii promotori ai spiritului european, facilitând dialogul cu marile culturi ale continentului. În perioada regimului comunist, libertatea presei a fost grav restrânsă, iar presa a fost transformată într-un instrument de propagandă și control ideologic. După 1989, jurnalismul românesc și-a reluat orientarea europeană, reafirmând valorile pluralismului, ale libertății de exprimare și ale responsabilității civice. Spiritul european rămâne astfel nu doar o moștenire culturală, ci și un ideal permanent al unei prese libere și democratice.

Al.Florin Țene

Bibliografie selectivă

Adrian Marino, Pentru Europa, Editura Polirom, Iași, 1995.

Adrian Marino, Cultură și politică. Pentru o nouă cultură română, Editura Polirom, Iași, 1996.

Antoine Compagnon, Spiritul Europei, Editura Polirom, Iași.

Constantin Noica, Modelul cultural european, Editura Humanitas, București, 1993.

Marian Petcu, Istoria presei române. Antologie, Editura Tritonic, București, 2002.

Marin Badea, Scurtă istorie a presei românești, Editura Economică, București, 2004.

Pamfil Șeicaru, Istoria presei, Editura Sens, București, 2024.

Silviu-Constantin Nedelcu, Cenzurarea presei ortodoxe în comunism, Editura Eikon, București, 2019.

Sorin Alexandrescu, Identitate în ruptură, Editura Univers, București, 2000.

Cornel Ungureanu, MittelEuropa, Editura Polirom, Iași, 2003.

Academia Română, Istoria Românilor, vol. V, O epocă de înnoiri în spirit european (1601–1711/1716), Editura Enciclopedică, București, 2003.

Al.Florin Țene,Ziariștii care au transformat clipa în veșnicia artei, Editura Napoca star, 2025

Ben TODICĂ: TIMPUL PREZENT

Seara coboară peste orașe cu aceeași liniște cu care altădată cobora peste sate. Ecranele se aprind, oamenii trec unii pe lângă alții, iar timpul pare să alerge fără să mai lase urme. În mijlocul acestei viteze, o întrebare continuă să mă urmărească: ce înseamnă, cu adevărat, să trăiești în prezent?

Secolul nostru repetă această chemare ca pe o formulă a eliberării: aici și acum. Uită trecutul. Nu te pierde în viitor. Fii prezent. La prima vedere, îndemnul pare înțelept. Și totuși, mă întreb dacă omul poate locui cu adevărat clipa atunci când este despărțit de memoria care l-a născut și de orizontul care îl cheamă.

Trecutul nu este un cimitir de amintiri. Este rădăcina invizibilă care hrănește arborele ființei. Acolo se află glasurile părinților, gesturile bunicilor, suferințele și speranțele care ne-au modelat înainte de a ști cine suntem. Un om fără trecut seamănă cu o casă luminată, dar fără temelie.

Viitorul, la rândul lui, nu este doar o proiecție a dorințelor. Este spațiul responsabilității. În el așezăm ceea ce vrem să lăsăm după noi: un cuvânt, o faptă, o iubire, o urmă de lumină.

Între aceste două țărmuri curge prezentul. Poate că prezentul nu este un punct, ci o punte.

Când eram copil, timpul avea altă densitate. O vară părea nesfârșită, o ploaie umplea lumea, iar clopotul bisericii împărțea ziua în respirații, nu în minute. Astăzi, orele se comprimă, lunile trec ca niște cadre accelerate de film. Nu timpul s-a schimbat, ci felul în care îl primim în noi.

Privesc lumea contemporană și văd o civilizație fascinată de clipă. Totul trebuie să fie imediat: imaginea, răspunsul, emoția, succesul. Trăim într-un prezent intens, dar adesea subțire. Avem acces la aproape orice informație, însă din ce în ce mai puțin timp pentru a o transforma în înțelepciune. Nu cred că aceasta este neapărat vina cuiva. Este, poate, efectul unei lumi care a învățat să accelereze mai repede decât a învățat să contemple.

Și totuși, omul nu este făcut doar pentru viteză. Există în noi o nevoie de adâncime, de tăcere, de continuitate. O nevoie de a simți că viața noastră nu este o succesiune de reacții, ci o poveste care are sens. Uneori îmi imaginez timpul ca pe o cameră cinematografică uriașă. Trecutul este pelicula deja impresionată. Viitorul este filmul încă nedevelopat. Iar prezentul este lumina care trece prin aparat și face imaginea vizibilă. Fără pelicula trecutului, lumina nu ar păstra nimic. Fără filmul viitorului, ea nu ar avea unde să continue.

De aceea cred că omul trăiește deplin numai atunci când poate ține împreună cele trei dimensiuni ale timpului: memoria, prezența și speranța. Memoria ne dă identitate. Prezența ne dă luciditate. Speranța ne dă direcție. Când una dintre ele se stinge, ceva din echilibrul interior se pierde. O societate fără memorie devine ușor de rătăcit. O societate fără viitor devine obosită. O societate fără prezent devine absentă de la propria ei viață.

Adevărata libertate nu înseamnă să locuiești exclusiv într-o singură clipă, ci să poți traversa conștient întregul timp al ființei tale. Să-ți amintești fără să rămâi prizonierul trecutului. Să trăiești prezentul fără să uiți de unde vii. Să privești viitorul fără să fugi de tine însuți. Poate că aceasta este maturitatea spirituală: nu anularea timpului, ci împăcarea lui. Iar atunci când seara se așază din nou peste lume și zgomotul începe să se stingă, rămâne doar întrebarea esențială: Nu dacă timpul trece prin noi, ci dacă noi trecem prin timp cu suficientă conștiință pentru a-l transforma în sens.

Ben Todică

Al. Florin ȚENE: Subtilitățile drepturilor omului în poezia lui Radu Gyr

În literatura română a secolului al XX-lea există puțini poeți care au transformat experiența limită a detenției politice într-o reflecție atât de profundă asupra condiției umane precum Radu Gyr (1905–1975). Dincolo de controversele biografice și de opțiunile sale politice din tinerețe, opera sa carcerală reprezintă una dintre cele mai impresionante mărturii lirice despre libertate, demnitate și rezistența spiritului în fața opresiunii. Analiza poeziei sale prin perspectiva drepturilor omului nu urmărește o judecată morală asupra autorului, ci identificarea valorilor universale exprimate artistic: dreptul la viață, libertatea conștiinței, libertatea credinței, demnitatea persoanei și rezistența împotriva dezumanizării.

Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948) afirmă că orice ființă umană are dreptul la libertate, securitate și demnitate. Poezia lui Radu Gyr surprinde tocmai absența acestor drepturi într-un univers concentraționar.

În poemele scrise în detenție nu întâlnim discursuri juridice sau revendicări politice explicite, ci experiența existențială a omului redus la limita supraviețuirii. Drepturile omului apar indirect, prin ceea ce lipsește: libertatea de mișcare, libertatea cuvântului, dreptul la credință și chiar dreptul la identitate.

Subtilitatea poetică constă în faptul că poetul nu transformă versul într-un manifest ideologic, ci într-o meditație asupra ființei umane supuse suferinței.

Una dintre cele mai importante idei ale poeziei lui Radu Gyr este aceea că demnitatea nu poate fi confiscată.

În universul carceral omul pierde aproape totul: libertatea; familia; sănătatea; identitatea socială. Rămâne însă libertatea interioară.

Această idee apropie lirica lui Gyr de reflecțiile lui Viktor Frankl, pentru care ultima libertate a omului este aceea de a-și alege atitudinea în fața suferinței.

Demnitatea apare în poezie nu prin revoltă violentă, ci prin refuzul degradării morale.

În numeroase poeme, închisoarea devine simbolul tuturor regimurilor totalitare. Zidurile nu limitează spiritul. Libertatea autentică este prezentată ca o categorie spirituală.

Această concepție apropie lirica lui Gyr de filosofia existențialistă și de spiritualitatea creștină.

Omul poate fi închis fizic fără a fi înfrânt moral. Această diferență reprezintă una dintre cele mai subtile forme de afirmare a drepturilor omului.

În poemul devenit emblematic Azi-noapte Iisus mi-a intrat în celulă, experiența religioasă nu este doar una confesională.

Ea exprimă libertatea conștiinței.

Într-un regim care urmărea controlul total asupra individului, credința devine ultimul spațiu al libertății.

Iisus nu apare ca simbol triumfalist, ci ca prezență solidară cu omul suferind. Astfel, dreptul la credință este exprimat poetic, nu doctrinar.

O altă dimensiune subtilă este solidaritatea dintre deținuți.

În poeme precum A mai murit încă unul, moartea unui camarad nu reprezintă doar dispariția unei persoane, ci diminuarea întregii comunități umane. Poetul surprinde degradarea provocată de universul concentraționar și transformă compasiunea într-o formă de rezistență morală.

Această solidaritate constituie fundamentul drepturilor omului. Fără recunoașterea celuilalt nu poate exista nici libertate.

Radu Gyr înțelege că totalitarismul urmărește nu doar distrugerea oamenilor, ci și ștergerea memoriei lor. Poezia devine astfel act de recuperare. Versurile conservă nume, suferințe și destine.Memoria devine o formă de drept fundamental. Prin poezie, victimele continuă să existe în conștiința colectivă.

Spre deosebire de literatura absurdului, unde omul rămâne captiv disperării, poezia lui Gyr păstrează întotdeauna o perspectivă transcendentă.

Speranța nu este optimism facil. Ea reprezintă victoria spiritului asupra violenței.

Această dimensiune explică de ce multe dintre poemele sale au circulat oral în închisori, fiind memorate de deținuți și transmise din generație în generație.

Analiza critică impune și recunoașterea unei tensiuni esențiale.

Biografia lui Radu Gyr include implicarea sa în Mișcarea Legionară, fapt care a generat controverse persistente. Din perspectivă academică, această realitate istorică nu trebuie ignorată, dar nici confundată automat cu întreaga sa creație poetică. O lectură critică presupune distingerea între contextul biografic și analiza estetică a operei, fără a eluda complexitatea morală a autorului.

Astăzi poezia lui Radu Gyr poate fi citită în contextul universal al literaturii concentraționare, alături de autori care au transformat experiența detenției într-o reflecție asupra libertății și demnității.

Mesajul său depășește contextul istoric românesc. El vorbește despre: fragilitatea libertății; rezistența conștiinței; puterea credinței; responsabilitatea memoriei.

Aceste teme aparțin patrimoniului universal al culturii.

Subtilitățile drepturilor omului în poezia lui Radu Gyr nu sunt formulate prin limbaj juridic, ci prin simbol, metaforă și experiență existențială. Poetul demonstrează că drepturile fundamentale nu încep în constituții, ci în conștiința umană. Libertatea, demnitatea, credința, memoria și solidaritatea devin valori estetice și morale care transcend timpul istoric. Tocmai această transformare a suferinței într-o meditație asupra condiției umane explică permanența operei sale în cultura română, chiar și în contextul controverselor legate de biografia autorului.

Al.Florin Țene

Bibliografie selectivă

Arendt, Hannah. Originile totalitarismului. București: Humanitas.

Frankl, Viktor E. Omul în căutarea sensului vieții. București: Meteor Press.

Declarația Universală a Drepturilor Omului, Organizația Națiunilor Unite, 1948.

Gyr, Radu. Poezii. Ediții critice și antologii.

Gyr, Radu. Sângele temniței.

Marino, Adrian. Hermeneutica ideii de literatură. București.

Manolescu, Nicolae. Istoria critică a literaturii române. București: Paralela 45.

Negrici, Eugen. Literatura română sub comunism. București.

Steinhardt, Nicolae. Jurnalul fericirii. București: Humanitas.

Wiesel, Elie. Noaptea. București.

AL.florin Țene. Întoarcerea din cruciadă-viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste.,Roman ,Editura Casa Cărți de Știință, 2020.

Moștenirea pe care o lăsăm generațiilor viitoare: Lansarea cărții „Valea Cuțignei. Locuri și oameni”

25 iulie 2026 a adus la Centrul Cultural „Alexandra Nechita” din Vaslui un eveniment de înaltă ținută spirituală, dedicat cărții, artei și memoriei locului. Într-o atmosferă caldă, specifică unei zile de vară, iubitorii culturii s-au reunit pentru a urmări un program bogat și divers.

Manifestarea a fost deschisă de Corina Matei Gherman, membră a Uniunii Scriitorilor din România, care a prezentat obiectivele întâlnirii și a subliniat rolul Ligii Scriitorilor Români – Filiala „Movila lui Burcel” Vaslui în susținerea vieții culturale locale. A amintit de membrii fondatori ai filialei și a adresat un îndemn la implicare și la participarea unui număr cât mai mare de creatori și iubitori ai culturii.

Un moment de sensibilitate artistică a fost oferit de interpretul de muzică folk Romică Brunchi, care, amintindu-și de copilăria petrecută pe malurile Cuțignei, a interpretat cântecul „Căluțul de spumă”. Versurile, încărcate de nostalgie și dor de satul natal, au creat cadrul emoțional potrivit pentru lansarea volumului „Valea Cuțignei. Locuri și oameni”, semnat de Florin Buraga și dedicat oamenilor și locurilor de pe Valea Cuțignei.

Despre valoarea monografiei a vorbit prof., jurnalistă și scriitoare Silvia Hodaș, care a rememorat colaborarea de lungă durată cu autorul. Florin Buraga a publicat articole în revistele „Nord-Est Cultural” și „Orizont Cultural Ieșean” și este membru fondator al Ligii Scriitorilor Români – Filiala „Movila lui Burcel” Vaslui. În prezentarea sa, Silvia Hodaș a arătat că monografia „Valea Cuțignei. Locuri și oameni” reprezintă o lucrare complexă, dedicată istoriei, geografiei și patrimoniului cultural al Văii Cuțignei și comunităților dezvoltate de-a lungul acesteia. Cartea este structurată în trei părți:

Bazinul râului Cuțigna, în care sunt analizate particularitățile hidrografice, relieful, clima, vegetația și influența râului asupra dezvoltării așezărilor;
Memoria locului, care reunește documente, mărturii, tradiții, toponime și informații despre evoluția satelor și viața comunității locale;
Evocări, secțiune ce cuprinde amintiri despre Poiana Schitului, portrete și pagini memorialistice dedicate unor personalități, precum academicianul Radu Miron, învățătorul Ștefan Ciudin, scriitorul Alexandru Vizitiu din Dumasca, precum și prezentarea unei familii reprezentative de pe Valea Cuțignei.

Lucrarea este ilustrată cu hărți, fotografii și documente de arhivă care completează și susțin informațiile prezentate.

Intervențiile profesorilor Ioan Hodaș și Vasile Cozma, colegi ai autorului, au adus în atenția publicului dimensiunea impresionantă a muncii de documentare. Ioan Hodaș a evidențiat faptul că Florin Buraga a slujit învățământul mai bine de patru decenii. Pasiunea pentru istoria locurilor i-a fost insuflată din copilărie. Cercetările sale au început pe Valea Cuțignei și în comuna Tăcuta, printr-un amplu studiu meteorologic realizat împreună cu elevii școlii, concretizat în lucrarea „Meteorologie elementară”, urmat de participarea la elaborarea „Monografiei comunei Tăcuta”.

La rândul său, profesorul Vasile Cozma a subliniat importanța monografiilor locale în păstrarea identității comunităților, afirmând că fiecare comunitate ar trebui să beneficieze de o astfel de lucrare, deoarece multe sate pier, iar monografia rămâne mărturie peste timp. L-a citat pe Nicolae Iorga: „Să se adune de pretutindeni monografiile locale, fiindcă istoria unei țări nu este altceva decât suma istoriilor micilor ei patrii.” În opinia sa, istoria națională nu poate fi înțeleasă fără cunoașterea aprofundată a fiecărui sat și a fiecărei comunități, și a mărturisit că lucrează, la rândul său, la o monografie, cunoscând astfel efortul pe care-l presupune o astfel de lucrare. De asemenea, apreciază importanța prefeței realizată de prof. Aurel Popa.

În cuvântul său, autorul Florin Buraga a mulțumit celor prezenți și a împărtășit din experiențele trăite în anii de cercetare. A povestit despre drumurile parcurse pe Valea Cuțignei pentru realizarea măsurătorilor și a hărților, activitate ce stârnea adesea curiozitatea sau chiar suspiciunea oamenilor. Multe informații cuprinse în volum au fost culese direct de la localnici, devenind astfel mărturii autentice ale istoriei comunității. Deși s-a născut pe meleagurile Dăneștiului, aproape două treimi din viață le-a petrecut pe Valea Cuțignei, loc de care-l leagă amintiri frumoase. În încheierea intervenției, a citit un fragment emoționant din istoria acestor ținuturi.

Artistul și scriitorul Calistrat Robu a realizat o asociere inspirată între monografie și apa râului Cuțigna. În viziunea sa, râul nu este doar un izvor dătător de viață pentru comunitate, ci și un izvor spiritual, din care izvorăsc memoria, identitatea și continuitatea locului.

Programul a continuat cu rubrica „Noutăți editoriale”, în cadrul căreia Silvia Hodaș a prezentat volumele: Contesa”, „Spre calea dreptății” și „Adevăruri de tot râsul”, semnate de Maria Panciuc-Bucătaru. A amintit că autoarea are peste o sută de volume publicate, acoperind o arie literară impresionantă: poezie, proză scurtă, romane, jurnale, însemnări, cugetări, studii psihologice și literatură umoristică. Despre romanul „Contesa” a citat din scrisoarea care a însoțit cărțile primite în primăvara acestui an: „Un roman în care am pus de toate: suferință, iubire, așteptări, dezamăgiri, dar mai mult putere în oameni să nu decadă!” Cel de-al doilea volum conține „povești savuroase pentru sufletele noastre”, iar „Adevăruri de tot râsul” reunește catrene și poezii umoristice. Pe coperta a IV-a, autoarea notează: „Românul a găsit mereu ceva de râs, indiferent cât de necăjit a fost. A râs de alții, a râs de el. A râs de multe ori ca să nu plângă, să poată rezista prin viața-i potrivnică câteodată.” Pentru ilustrare, a fost citit și un catren umoristic.

Atmosfera artistică a fost întregită de recitalurile poetice susținute de: Corina Matei Gherman, Aneta Georgescu, Petru Grădinaru, Elena Hăisan, Angelica Manole, Viorica Marcu, Petronela Mocanu, Rodica Murgu și Aurica Toma, care au încântat publicul prin versuri sensibile și emoționante.

Momentele de umor au stârnit numeroase zâmbete și aplauze. Poetul Doru Melnic a recitat o declarație de cancan și trei declarații vesele de iubire. Cunoscutul caricaturist Nicolae Viziteu a citit din ale sale „viziteisme”, iar umoristul Ioan Hodaș a oferit publicului epigrame și poezii umoristice. O surpriză apreciată a venit din partea artistei plastice Viorica Ghenghea, care a dedicat unei persoane aniversate din sală o poezie satirică inspirată, în care cultura pământului s-a împletit în mod armonios cu cea a spiritului și i-a dăruit portretul – o grafică umoristică în care aceasta a fost imortalizată.

Muzica a însoțit întreaga manifestare prin recitalurile Grupului „Zorile” (Mariana Lupu, Rodica Murgu, Miorița Romila), ale tinerei Ștefania Maria Bostan și ale cantautorului Romică Brunchi, care a încheiat programul interpretând melodia „Contraste”, inspirată din realitățile zilelor noastre.

Participanții au admirat o expoziție de pictură, icoane pe sticlă, grafică și tablouri realizate din oase de pește, care au evidențiat talentul și creativitatea expozanților: Ramona Diana Costin, Octavian Gălățeanu, Beatrice Ștefania Gogoașă, Valentin Bogdan Neagu, Natașa Engelse, Viorica Ghenghea și Viorica Marcu. Din Iași au participat artiștii plastici Paul Răzvan Robu, Calistrat Robu și Rita Maxim.

Au moderat cu profesionalism și răbdare scriitorii Corina Matei Gherman, Ioan Hodaș și Calistrat Robu. La final, invitații au primit Diplome de Excelență.

Publicul a fost minunat, receptiv și generos, apreciind atât prezentarea monografiei, cât și momentele de poezie, umor, muzică și expoziția de artă.

Prin valoarea invitaților, diversitatea programului și calitatea actului artistic, întâlnirea culturală a demonstrat că o comunitate își păstrează identitatea prin oameni dedicați, prin cultură și prin cărți. Monografia „Valea Cuțignei. Locuri și oameni” nu este doar o lucrare de referință pentru istoria unei zone, ci și un act de responsabilitate față de patrimoniul spiritual al locului. Ea devine, asemenea râului care i-a inspirat titlul, un izvor de memorie, din care generațiile viitoare vor putea afla cine au fost oamenii acestor meleaguri și ce valori au ales să lase moștenire.

Video / Foto / Afiș: Vârlan Ioan, Calistrat Robu, Silvia Hodaș

Silvia Hodaș,

UZPR, Filiala Iași & AJRP, Montreal, Canada

Ben TODICĂ: TRANDAFIRUL ROȘU

Încă din scutece mi-am dorit o jucărie. M-am jucat însă aproape întotdeauna cu improvizații dăruite de natură: bucăți de lemn sau pietre cioplite de vreme, care îmi atrăgeau atenția și mă opreau din plâns. Așa a fost și atunci când mama mi-a luat banii câștigați din colindatul de Crăciun pentru a-mi cumpăra pantaloni. Ai mei erau rupți în fund și în genunchi de atâta târât prin grămezile de steril aruncate din minele de uraniu ale Ciudanoviței, folosite la astuparea gropilor din fața blocurilor.

Am crescut în fața ecranului cinematografului „7 Noiembrie”, iar la doisprezece ani am reușit să-mi construiesc primul aparat de filmat. L-am făcut din lănțeții aduși de tata din mină și din cutii de conserve găsite în lada de gunoi din fața blocului. Cu el porneam pe dealurile din împrejurimi, imaginându-mi că realizez filme documentare.

La șaisprezece ani mi-am cumpărat primul aparat adevărat: o cameră MEOPTA, care folosea peliculă de 8 mm, extrem de greu de procurat în provincie. Era un lux rezervat aproape exclusiv turiștilor străini, cei care își permiteau să-și filmeze concediile. Eram obligat să călătoresc prin marile reședințe de județ, unde magazinele de articole sportive și de turism primeau, din când în când, una sau două cutii de film 2×8 mm. Riscam orice numai pentru a-mi împlini visul de a face cinema și de a participa la festivalurile cineamatorilor din țară.

Primul meu film color, de numai trei minute, era un western copilăresc. Câțiva copii, călare pe crengi uscate, alergau printre stâncile dintre șantier și sat pentru a salva o cosânzeană din mâinile bandiților. Seara proiectam filmul pe zidul din fața blocului, iar lumea din șantier era fascinată. Bătrânele veneau cu scăunelele de acasă și se așezau cuminți la „cinematograful” meu în aer liber.

Filmul, intitulat „Copilărie”, a fost premiat mai târziu cu Mențiune la Festivalul Cineamatorilor din Anina.

După absolvirea școlii profesionale din Bocșa, m-am întors la minele din Ciudanovița, unde am înființat Cineclubul APOLLO. La început realizam filme de protecția muncii pe peliculă de 8 mm, pe care intenționam să le prezint la festivaluri. Conducerea exploatării miniere a observat însă valoarea lor pentru departamentul de Protecția Muncii și a hotărât să mă sprijine în achiziționarea unei camere de filmat ADMIRA pe 16 mm.

De acum puteam intra în rândul celor mai buni cineamatori din România. Am realizat atunci filmul „Visul”, un experiment artistic și tehnic în care am combinat pelicula alb-negru cu cea color. Simțeam că trebuie să fac ceva mare și modern, atât prin idee, cât și prin folosirea tuturor mijloacelor limbajului cinematografic. Nu degeaba crescusem în fața marilor maeștri ai ecranului: Chaplin, John Ford, Orson Welles, Eisenstein, David Lean, Fellini, Kurosawa, Griffith, Fritz Lang, Hitchcock și atâția alții.

Toată copilăria tânjisem după jucării. În librării și magazine dominau însă puștile și mitralierele de plastic. Așa era comunismul: copiii erau învățați să se joace de-a războiul.

Eu am ales să fac un film împotriva războiului. Am adunat copiii de la școala generală din Ciudanovița, i-am înarmat cu săbii, arcuri și săgeți și, călare pe crengi, i-am transformat într-o hoardă de războinici, asemenea celor ai lui Ginghis Han. Ei atacau un grup de copii pașnici care culegeau flori. În mijlocul luptei apărea un personaj înarmat cu o pușcă automată și mitralia fără milă întregul câmp de bătălie.

În urma masacrului, teroristul își vede propria soră prăbușită sub gloanțe. Îngrozit, se trezește brusc din vis, în pat, lângă surioara lui. Aruncă pușca-jucărie pe covor, o strânge plângând în brațe, iar în prim-plan arma se dizolvă încet și, în locul ei, apare un trandafir roșu.

Sfârșitul filmului.

Tocmai acel trandafir a provocat cele mai multe discuții.

Juriile erau obișnuite să premieze filme care glorificau partidul, conducătorul iubit și „eroii muncii socialiste”, constructorii viitorului comunist. Filmul meu nu făcea nimic din toate acestea.

Ceva nu era în regulă cu acel trandafir roșu. Părea să-i deranjeze pe sovietici. Eu nu înțelegeam de ce. Eram prea tânăr și prea idealist. Îmi dorisem toată copilăria jucării adevărate, nu bețe cu care copiii să se împuște printre blocuri.

La Festivalul de la Timișoara, renumiții critici Florian Potra și Călin Căliman au apreciat filmul, care a obținut Premiul al III-lea. La festivalul din Lupeni, regizorul Alecu Croitoru i-a recunoscut, de asemenea, meritele.

Nu am fost niciodată un om politic. Cu toate acestea, după proiecția filmului, am fost anchetat de un securist deghizat în cineamator. M-a descusut într-una dintre plimbările noastre prin munți, încercând să afle ce ascunde, de fapt, acel trandafir. Eu nu ascundeam nimic. Luptam, în imaginația mea, pentru pace. Poate tocmai de aceea am fost privit mereu cu suspiciune.

Eroii filmului meu trăiesc și astăzi. Lor mă închin.Au crezut în mine înainte ca eu să cred deplin în mine însumi.

Această călătorie spre pace, spre bunăstare și spre românism m-a împins adesea spre marginea unui vârf sisific, unde iluziile se întâlnesc cu speranța. Drumul către Hollywood a fost doar o ispită, un salt peste una dintre marile tentații ale lumii. La Melbourne am înțeles că succesul poate fi seducător, dar nu este mai important decât sufletul.

Nu regret că am păstrat iubirea. Nu regret că nu am renunțat la chipul și asemănarea cu Dumnezeu. Și astăzi mă întreb:

Ce i-o fi speriat atât de tare pe ruși la un simplu trandafir roșu?

–-

Am înțeles târziu de ce acel ultim cadru îi neliniștea pe unii. Nu pentru că era un trandafir roșu, ci pentru că era mai puternic decât toate armele din film.

Armele pot cuceri un teritoriu.Un trandafir poate cuceri o conștiință.

Armele cer supunere. Florile nasc libertatea.

Poate de aceea un trandafir sperie uneori mai mult decât o armă. Pentru că el vestește pacea.

Ben Todică

Istoria Literaturii Române, semnată de Al.Florin Țene, ne oferă o panoramă complexă și nuanțată a diversității expresive, a angajamentului etic și a vocației intelectuale

Volumul I, II și III, (urmând să apară și volumul 4), al seriei Pagini de conștiință: Ziariști și scriitori reprezintă o încercare onestă și aprofundată de a pătrunde în universurile interioare și creațiile exterioare ale unor figuri remarcabile ale literaturii, jurnalismului și culturii române contemporane. Prin selecția atentă a personalităților incluse, Al. Florin Țene ne oferă o panoramă complexă și nuanțată a diversității expresive, a angajamentului etic și a vocației intelectuale care caracterizează creatorii de astăzi.

Fiecare contribuție prezentată în volum este un exercițiu de introspecție critică și de apreciere a valorii autentice, demonstrând cum arta cuvântului poate fi simultan meditație personală și oglindă a societății. Astfel, Ion Istrate este promotor al culturii naționale, Lucia Bibarț, scriitoare implicată în promovarea cărților, Răzvan Bucuroiu, promotor al jurnalismului religios, George Roca, un scriitor al exilului, Ionuț Țene, istoric și poet, Ana-Maria Chircea ne poartă între lirismul introspectiv și vocația universalității expresive, în timp ce Liviu Țâțan reconciliază iubirea de natură cu reverberațiile poeziei sale. Poetul Dan D. Gîrjoabă devine martorul luminii interioare și al rugăciunii fără cuvinte, Marin I. Arcuș se impune ca un intelectual autentic, preocupat de sensul profund al existenței culturale, Baki Ymeri și poezia sa elegiacă, D.R. Popescu, Aurel Rău, Gheorghe Tomozei, Dora Alina Romanescu, Doru Moțoc, Gelu Dragoș, Ioan Seni, Gavril Moisa, Bela Marko, Mihai Duțescu, Doina Drăguț și mulți alții sunt prezentați într-un registru de reflecție culturală și etică cum nu s-a făcut până acum în literatura noastră.

Negoiță Irimie explorează lirica transilvană cu un echilibru fin între profunzime și armonie, iar Voichița Elena Toma transformă cuvântul în lumină, vis și copilărie spirituală. Tamara Tomiris Gorincioi, prin publicistică și poezie, devine o conștiință militantă a românismului basarabean, în timp ce Angela Stoica reprezintă o punte între cercetarea medicală și reflecția interdisciplinară asupra culturii și eticii.

Volumul mai include vocea elegiacă a lui Baki Ymeri, sinteza culturală contemporană a lui Gheorghe A. Stroia și lirica impersonală a lui Ion Rahoveanu, dar și vocația educațională și sapiențială a Lucianei Cosmina Vlad. Mirela Necula rezonează între muzica inimii și eternitatea cuvântului, iar prof. dr. Dorel Cosma explorează poezia în contextul ecosistemului românesc. Elena Armenescu aduce un unghi dublu – medic și scriitor – asupra condiției umane, în timp ce Mihai Duțescu (1941–2018) evocă melancolia blândă și dramatismul interior al existenței.

Într-un registru de reflecție culturală și etică, Livia Ciupercă aduce în lumină valorile tradiționale prin spirit critic, Silvia Hodaș îmbină vocația educațională cu afirmarea literar-artistică, iar Mircea Daroși rămâne dedicat tradiției locale, etnografiei și istoriei. Ioan E. Hodaș construiește un echilibru între satire și educația culturală, iar Gheorghe Giurgiu oferă profilul spiritual al unui dascăl și publicist transilvănean. Silvia Bodea Sălăjan strălucește ca poetă, prozatoare, eseistă și dramaturg, iar Cezar Ivănescu rămâne poetul-sacerdot al cuvântului, a cărui vocație transcende timpul și formele literare.

Volumele, inclusiv și volumul patru devin astfel un adevărat testament al culturii române contemporane, un spațiu al dialogului între generații și între formele expresive ale cuvântului, de la poezie la publicistică, de la critică la reflecție etică. Prin această carte, Al. Florin Țene confirmă și consolidează ideea că jurnalismul, literatura și cercetarea culturală nu sunt doar acte de creație individuală, ci și acte de responsabilitate socială și spirituală.

Această selecție de conștiințe și expresii literare ne invită să reflectăm asupra valorii cuvântului, asupra vocației culturale și asupra legăturii intime dintre viață, creație și conștiință.

AL.Florin Țene