Io, Silvia Hodaș, am „descălecat” la „Hanul Răzeșilor”, pentru a pătrunde în „Letopisețul” lui Marian Beșcucă, în care autorul a păstrat peste timp „rădăcini” adânci cu tradiții și obiceiuri străbune. Calea e grea, iar volumul este unic prin formă și conținut: structurat în 366 de poeme în vers alb, desfășurate pe 1697 de pagini.
Voi încerca să găsesc cheia ca să „despic timpul”, asemenea autorului, să pot intra în „Hanul Răzeșilor”, unde stă Voievodul de la Dolhești sau Marinică Beșcucă – Monstrul de pe Dilimadjaro. Stă de veghe peste toată „ȚARA SUFLĂRII ROMÂNEȘTI”, cu sufletul „dincolo de vers”, povestind „tot alaiul de istorie și literatură”.
„Din vârful zorilor descremeniți” caut o cale de a descifra poemele fără titlu, doar datate și numerotate, o „aură” prin care pătrund cu greu înțelesul cuvintelor. Autorul aduce din „râul vieții sale pietrele care nu s-au lăsat sparte” și le transformă în metafore sublime, cu ecou dincolo de vreme.
În volumul „Hanul Răzeșilor. Letopisețul lui Marin Beșcucă”, explicațiile apar cu o anumită frecvență, parcă pentru a convinge cititorul de valoarea cărții. Autorul a adunat în Letopiseț „spiritul răzeșului” și afirmă că numai el, Răzeșul, „robul lui Dumnezeu”, poate scoate țara din necaz, poate salva Neamul Românesc, „o poate scoate întru tămăduire”. Marin Beșcucă aduce la lumină „spiritul de răzeș”, alteori vizează și „legarea de glie”. Când se simte în pericol, un strigăt străbate Letopisețul, venind parcă tocmai de la Ștefan cel Mare: „Unde-mi sunteți voi, Răzeșii mei?” Alteori, cu glas domol: „Doamne, binecuvântează-i pe Răzeși” / da, io, Monstrul de pe Dilimadjaro, Leopardul Zăpezilor Veșnice botezat de Maestrul Lucian!”
Spiritul Răzeșului este adus din vremuri imemoriale: „eu, Marin, am adus din adâncuri spiritul de Răzeș, un spirit care să impună respectul”, „un spirit care merită oameni de primă linie în lupta cu timpul nostru”. Amintește frecvent de răzeși nu doar ca personaje sau simboluri, ci ca și creatori și iubitori de cultură, adevărați promotori ai valorilor literare. Autorul vede în unii dintre ei critici literari autentici, capabili să descopere, să aprecieze și să recunoască valoarea literară.
Concluzionăm că Letopisețul este o „scânteie”, așa cum ne spune autorul, care a pornit „cea mai mare mișcare de spirit să ridice pleoapa / celui neprins de «deșteaptă-te române» / care poate da conștiința de neam”, spirit întru trezire ce va rămâne „hăt dincolo de timp”.
În Letopiseț, se destăinuie autorul, sunt „toate răspântiile vieții mele”. Volumul are „puzderie de semințe”, „are spirit”, cu multe „chemări din vechime”, dar și din prezent. Nu-i scapă cronicarului istoria neamului: evenimente istorice și literare, pilde și credință, aspecte ale societății și politicii vremii, însoțite de portrete critice ale unor politicieni, evocarea marilor glorii, meditații asupra vieții, reflecții economice și sociale. Gândurile sale se extind și la problemele lumii contemporane, la influența acestora asupra României. Autorul demască „urzelile românești”, dar adesea strecoară în vers și soluții. Explorează „adâncimi” de suflet și de istorie, urmând Lumina lui Dumnezeu.
Fiecare poem tratează un subiect distinct, pe mai multe pagini; alteori, temele revin sub alte forme. Autorul meditează asupra sinelui, asupra existenței umane, asupra realităților interne și externe, explică evenimente, exemplifică idei, își manifestă revolta. „Zvârcolul meu va mușca fără milă hălci din realitate”, afirmă cronicarul.
Începând cu paginile 1453 până la 1552, parcă s-au mai liniștit gândurile, „răscolul” s-a mai domolit și povestește că „Podul de inimi” a pornit de la Pragul 188, Dumbrava Roșie. Versuri care rămân în suflet și surprind se regăsesc și la paginile 1517-1520: „PĂMÂNTUL SE ROTEȘTE MAI ÎNCET! eee, ce spuneți, frați Răzeși?! / …stelele își spală picioarele / în albastrul străveziu al zorilor, / își ridică poalele de neguri / care le acoperă până sub bărbie… / deasupra genunchilor zorii au înlemnit, / timpul surâde, la fel de constant…”.
Impresionante sunt și versurile care conturează un adevărat tablou al comunismului, perceput de copil, tânăr și matur, la paginile 1657-1660, când conducătorii erau „venerați ca zei”, iar partidul era „lucrul cel mai sfânt”.
Autorul se autodefinește: „sunt Fir de Mărțișor”, cu o credință „vie și de nestrămutat, neobosită, stăruitoare, de neapărat și zdruncinat”. Locul preferat rămâne Dorohoi, Dumbrava Roșie, la obcina Dilimandjaro: „casa noastră de la 188, este locul unde noi mustim și risipim / peste lume Iubirea de Dumnezeu”.
Pentru autor: „Poetul vine din lumi cu totul altfel!”, Dumnezeu i-a dat o „nișă Poetului”. „… creația poetului este gândul!… toți avem gânduri… dar, / POEZIA e altceva! (…) POEZIA e ARTĂ”.
Despre familie concluzionează: „Suntem amândoi: Mărțișor și Monstrul de la Dilimanjaro”. Inserează în poeme gânduri și referințe la familie, la satul natal și la locurile unde a poposit pentru perioade mai lungi sau mai scurte: Slatina, Corabia, Oradea, Dorohoi etc. Poate că aceste repere sunt locuri ale memoriei, ale trăirii intense, unde experiența de viață s-a transformat în substanță, creație poetică.
Chipul Mărțișoruluirevine obsesiv ca o imagine cosmică: „pata mea de pe cer” și: „Lângă steaua ce-și aprinde nemărginirea, apăru coada de cometă / pe care scrisesem «Mărțișor»…”. Alteori, Mărțișor „mărșăluia cu sufletul risipit în fiecare mișcare de mușchi și de nerv prin MONSTRU DE PE DILIMANDJARO” (pag. 681), convins că Dumnezeu va duce la bun sfârșit creația sa. Autorul amintește: „Femeia cea lăsată de Dumnezeu! / și e Mărțișor […] cu alura unei pete de pe cer”.
Autorul construiește un univers în care iubirea, credința, identitatea și poezia se susțin reciproc, iar Mărțișorul și Monstrul nu se exclud, ci se completează, alcătuind chipul complex al poetului aflat sub semnul Stelei Polare.
Interesant este că în prezentarea „mersului vremii” sunt enumerate personalități din diferite domenii și din toate timpurile, care au influențat, într-un fel sau altul, cursul istoriei și au rămas în memoria noastră, inclusiv previziunile lor. Sunt menționate nume de locuri și localități istorice, dar nu numai. Fiecare informație este strecurată printre numeroase metafore, căpătând o interpretare profund personală.Extrage cuvinte înțelepte din gândirea înaintașilor și le ilustrează prin citate din operele acestora. Dedică pagini întregi lui Eminescu, „Monarhul Limbii Române”, lui Creangă, Nichita și lui Ștefan cel Mare. Sunt citați, de asemenea: Zamolxis, Arghezi, Slavici, Sadoveanu, apoi personalități ale istoriei universale: Napoleon Bonaparte, Richard Nixon, Donald Tramp și alții.
Este evocată o pleiadă de personalități culturale și publice cu care autorul a interacționat direct. Acestea sunt prezentate printr-o trăsătură definitorie, o tușă sugestivă de caracter. Pe unii îi numește „răzeși”: Nicolae Mureșan, Ioan Țepelea, Ion Asaftei, Sorin Dumitrescu, Corneliu Coposu. Unii ocupă un loc aparte, sunt cei care au sprijinit și încurajat constant demersul literar: Mnerie Dumitru; Magister Gheorghe Pârlea – profesorul de Prețiozități, Corneliu Paiu – părinte, poet, om de gazetă; Ovidiu Cornilă – desemnat răzeș, Doru Zarafu – beneficiar al înscrisului domnesc și declarat Răzeș; IC. – Universitarul, răzeș; Maestrul Emilian Marcu, Doina Mustățea, Thomas Csinta, Vasile Hatos, față de care autorul își exprimă recunoștința. De asemenea, sunt menționate numeroase personalități reprezentative pentru istoria națională și universală.
În ce privește credința,nicăieri nu am întâlnit concentrate atâtea rugi, chemări și dialoguri cu Dumnezeu. Autorul afirmă explicit: „sunt Marin, robul lui Dumnezeu și-mi duc în cruce Credința cu care m-am pomenit de la părinții mei și părinții părinților mei”. Are o interacțiune permanentă cu Dumnezeu: îl roagă „…da, Doamne,, eu, Mărin, robul Tău cel mai păcătos, un biet om, / Îți cer Dimineața Ta pentru mine, să ne fim dimpreună aici, / în Pragul 188, să ne bem cafeaua în ochii lumii…” (pag.1111). Îi mulțumește, Îi povestește, își cere iertare și binecuvântare. Uneori, copleșit de durerea celor întâmplate, I se confesează: „să-ți mai spun ce e în spatele lor” (al problemelor). Legătura cu Divinitatea e specială, constantă, profund personală. Pe aproape fiecare pagină, Dumnezeu este invocat cel puțin o dată. Relația cu Domnul capătă caracter axiomatic: „Nimic fără Dumnezeu”, „credința se moștenește”. În întregul Letopiseț, așterne Credința la „vedere”. Dumnezeu este prezent în fiecare clipă, iar cunoașterea spirituală se adâncește doar prin Credință. Oriunde vei deschide cartea, vei regăsi numele lui Dumnezeu, rugăciuni precum Tatăl nostru și Crezul, reiterate ca repere fundamentale. Credința este moștenire, trăire, respirație a Letopisețului.
Autorul „strunește” metafore sublime, puzderie: „zăpada de plumb”, „fâlfâi de geană”, „convoaiele de gânduri”, „prăvăl de cuvinte”, „fracturi de timp”, „plâns de bombe”, „vulcanii stau pe gânduri”, „timpul bătea în poartă”, „cerul leșină”, „zorii dădură în bâlbâi”, „fracțiunile de eternitate”, „groapa timpului”, „răscolul nopții”, „necropsia suspinului”, „ghemul nopților”, „pajiștile sufletului”, „ambuteiajul vremurilor”, „coridoarele cerurilor”. În tot poemul „șiroiesc” nestăvilit metaforele asemenea unor râuri scăpate din zăgazuri, purtând cititorul pe firul apelor. Personificările sunt memorabile: „codrii stau la taifas”, „vântul se împletea”, „ochi de cărbune cântau ludic”, „firul de praf șoptește”, „zorii erau bosumflați”, „zorile se burzuluiesc”, „tremură o virgulă”, „izvorul lacrimii plângea”. Câteva epitete – „înspumate fantasme”, „mugurii sluți”, „tăcere apocaliptică”, „ochi bătrâni”, „timpuri nevenite” etc.
Iată și câteva expresii poetice deosebite: „să ne sădim fiorii în căutarea sărutului”, „cenușiul a dat în harababură”, „gândurile despletite amurgeau”, „timpul desface viața pe felii”, „sărutul va țâșni prin coperte”, „brazda sfâșie obrazul miriștei”, „se despică falii de cer”, „clipe stâlcite în bătaie”, „spațiu-i pus pe sfadă”, „o durere de nevăzut mi-a rupt depărtarea în bucăți” (pag. 991), „pământul oftează somnul confuz”, „tăcerea pereților se punea pe plâns” (pag. 1575), „timpul a avut o roată străpezită-n osie” (pag. 1538).
Apar exprimări precum: „mă voi rămâne acolo”, „timpul mă trece”, „ni te știm”, „să te stai cu capul”, „te vorbești cu mine”, „să te fii”, „te vină de Răzeș”, „să mi-n devine eu”, „de mă sunt”, „ni Te fii nouă”. Aceste structuri, caracteristice exprimării populare și, pe alocuri, de factură arhaică, oferă textului o notă personală. Sunt ilustrări ale limbajului arhaic-regional, specifice stilului cronicarilor. Prin urmare, aceste construcții nu reprezintă greșeli, ci dovezi lingvistice ale continuității limbii române și ale valorificării tradiției stilistice apropiate de cea a cronicarilor.
Am întâlnit arhaisme și regionalisme: „pocinogul”, rustem, obroc, „prăstăvălit”; „ciozvârta”, „dodiile”, „obcină”, „ispre”, „aive” etc.
Sunt și cuvinte derivate cu prefixul „ne-”: nemeteo, nemaizic, neuitare, nemaiauzit, netrup, acestea parcă sugerează mister și, poate, abstractizare.
Cititorul este chemat constant în dialog să fie prezent, să înțeleagă, să participe. Mi se pare o idee unică. Cititorul ocupă un loc aparte în volum, fiind invocat în formule variate, unele cu rezonanță arhaică, altele mai apropiate sensibilității moderne: „Cinstite care mă citești, vi-ni-te domnule-n Răzeș, numai așa lupta noastră va căpăta sens” (pag. 551); „Dumnezeu e totdeauna bun, Cinstite care mă citești…” (pag. 1286); „Cinstite Cititorule, Răzeșule! / Dumnezeu e totdeauna bun, numai Dumnezeu!”.
În acest dialog discret, uneori șoptit, alteori solemn sau transformat într-un strigăt de revoltă, Cititorul devine martor tăcut, confident și, pe alocuri, coautor al trăirii, este invitat la o comuniune sinceră cu autorul pentru eliberarea sufletului de poveri, „sub armonia versului”. I se adresează ca și cum ar fi în fața sa: „Bună să-ți fie inima / Cinstite care mă citești, ce mai faci” și parcă simte că lectorul e nedumerit: „Cinstite care mă citești… / așa s-a întâmplat…” și cu iubire de cititor: „Cinstite care mă citești! / mi te am aici,.. inima simte apropierea ta”.
(În aceeași manieră confesivă și apropiată de lector, Miron Costin, în „Predoslovie. Voaroavă la cetitoriu”, (din „Viiața lumii”), scrie: „În toate țările, iubite cetitoriule, se află aceastu feliu de scrisoare […] Citește cu bună sănătate și cât poți mai vârtos de primejdiile lumii să te ferești, cu ajutorul preputernicului Domnului-Dumnezeu. Amin”.)
Spre final aflăm despre 23 scrisori, intitulate „Nemo – Scrisoarea… ”, în care autorul vorbește despre creații literare, oameni de cultură și opiniile acestora despre opera sa. Gândul m-a dus la Scrisorile lui Constantin Negruzzi, („Negru pe alb. Scrisori la un prieten”), ce conțin mici studii de istorie, evocări ale trecutului, schițe de moravuri etc. (30 de scrisori, texte literare și publicistice). M-am gândit și la Căpitanul Nemo, personajul misterios al lui Jules Verne, asociind această alegere cu dorința autorului de a explora „adâncurile” istoriei și ale spiritului. Totodată, „Nemo” înseamnă în latină „Nimeni”, simbol al anonimatului creatorului în fața timpului. Doar autorul ne poate lumina pe deplin asupra acestei opțiuni.
Dilimandjaro este colțul de spiritualitate al Monstrului și al lui Mărțișor, dinspre Dumbrava Roșie, Pragul 188. Apartenența e declarată limpede: „Dilimandjaro e al meu, / eu Dilimandjaro, Răzeșul!” (pag. 974). Este o „punte de idei”, o „flacără”, iar uneori „tinde să se împrăștie între plus și minus infinit”. Repetiția și personificarea termenului simbolic trimit la Muntele Kilimandjaro, muntele sacru, loc al inițierii și al călătoriei spre sine.
Letopisețul lui Marian Beșcucă aduce „urmă de timp” și trăiește „fiece literă din ochiul minții lacrimă plecată” și care vorbește despre Neamul Românesc, despre Eminescu – „Monarhul Limbii Române” și mulți, mulți alții.
Metafora este „reduta” autorului și ca orice redută e mai greu de cucerit de către noi, cititorii. O „strunește” cu strășnicie, apoi o eliberează ca cititorul să o înveșnicească în gândurile sale.
Poemele sunt scris în vers alb. Am constat că în paginile cu versuri mai scurte, metaforele se înlănțuie și curg asemeni unui râu: când liniștite așa cum apa unduiește susurând printre pietre, când învolburat și rostogolește pietrele și atunci metaforele cresc în sens și tot cresc până se întrupează zămislind imagini unice. Paginile cu vers lung conțin: credință și destăinuire, rugă și închinare, poveste, întâmplare…
Cele 366 poeme curg, ca un fluviu, uneori se mai opresc într-o rugă profundă, pornesc în căutarea sensului vieții, al neamului și al străbunilor, se adâncesc în străfunduri istoriei și readuc la lumină evenimente, domnitori și oameni ai vremurilor. În curgerea lor prind contur întâmplări istorice și literare din zilele noastre, alături de personalitățile care au influențat și continuă să influențeze cultura și civilizația.
Voi încheia în stilul autorului: Cinstiți Ascultători / Cititori, sper ca „frumosul” acestei povestiri să fi „trecut pârleazul” și să fi ajuns la inimile dumneavoastră.
Și eu, oare, voi obține calitatea de „Răzeș”? Am citit, m-am străduit să înțeleg, să pătrund în esența Letopisețului. Cred că va decide Letopisețul însuși, timpul care cerne, și spiritul Răzeșului, acela care nu se proclamă, ci se recunoaște prin credință, trudă și fidelitate față de cuvânt.
Silvia Hodaș (UZPR, Filiala Iași & AJRP – Montreal Canada, Membru Asociația Literară „Păstorel Iași”, Liga Scriitorilor Români – Iași, Cercul de Literatură și Pictură „Octav Băncilă”, al Cercului Militar Iași)
