Al. Florin ȚENE: CĂRȚILE CARE NU TAC

Nuvelă dramatică despre I.D. Sîrbu și Dumitru Velea

Reconstituire literară inspirată de prietenia dintre cei doi scriitori. Dialogurile și scenele interioare sunt construite artistic, fără pretenția de a reproduce cuvânt cu cuvânt întâmplări istorice.

Scriitorul Dumitru Velea se află la biroul său de lucru și scrie. În odaie domnește liniștea. O liniște de bibliotecă veche, în care până și foșnetul hârtiei pare să aibă o semnificație aparte. Pe masa de lucru se află câteva manuscrise, un teanc de reviste literare, un pahar cu apă și stiloul pe care îl folosește de ani buni. În fața sa, o pagină aproape plină așteaptă continuarea. Dumitru Velea scrie, se oprește, recitește, apoi taie un cuvânt. Nu este mulțumit. Își sprijină spatele de scaun și își trece mâna peste frunte. A obosit. Dar nu oboseala trupului îl face să se oprească, ci o neliniște care, de câteva zile, îl urmărește fără să-i dezvăluie limpede pricina. Ridică privirea.

Rafturile bibliotecii se întind de-a lungul peretelui, încărcate cu volume. Unele sunt așezate în rânduri drepte, altele, mai vechi, stau ușor înclinate, ca niște oameni care au obosit să mai păstreze o ținută solemnă. Privirea îi alunecă peste cărțile lui I.D. Sîrbu. Se oprește. Lângă ele se află volumele pe care Dumitru Velea însuși le-a scris despre prietenul său. Atunci mâna i se desprinde de pe manuscris. Rămâne nemișcat.

Anii se retrag din jurul său, unul câte unul. Camera, masa, fereastra și lumina dimineții par să se îndepărteze. În locul lor se ridică, din adâncul memoriei, o altă lume. Craiova. Tinerețea. Facultatea de Filologie. Și un om care ieșise din închisoare, dar care nu fusese lăsat să se întoarcă pe deplin la viață.

— I.D. Sîrbu…

Dumitru Velea rostește numele încet. Îl rostise de atâtea ori. În conversații, în pagini de carte, în evocări, în amintiri. Dar acum numele nu mai este doar al unui scriitor despre care trebuie să scrie. Este numele unui prieten. Un prieten pe care l-a cunoscut într-o perioadă în care el însuși își căuta drumul în literatură, iar celălalt încerca să-și regăsească locul într-o lume care îl privise cu suspiciune chiar și după ce porțile închisorii se deschiseseră. Velea se ridică și se apropie de bibliotecă. Scoate un volum. Îl ține în mâini fără să-l deschidă.

— Câte ai avut de îndurat, I.D.!

Cuvintele rămân suspendate în aer. Apoi, ca și cum cineva ar fi rostit un răspuns dintr-o încăpere alăturată, îi revine în minte o imagine. Un om slab, cu chipul obosit, dar cu privirea vie. Un om care își purta suferința fără să o transforme într-un spectacol. Un om care putea să râdă, să facă ironii, să vorbească despre literatură și teatru, dar în privirea căruia se ascundea uneori o tristețe pe care nimeni nu o putea risipi. Velea închide ochii. Și începe povestea.

Craiova anilor de după război avea două chipuri. Unul era cel al orașului care își continua viața. Pe străzi circulau tramvaie, în piețe se vindeau legume și fructe, cafenelele își primeau clienții, iar studenții se grăbeau spre cursuri cu cărți sub braț și cu visuri încă neatinse de dezamăgire. Celălalt chip era ascuns.

Se afla în privirile oamenilor care vorbeau cu grijă, în conversațiile întrerupte când intra cineva necunoscut, în ușile care se închideau repede și în tăcerile care apăreau brusc între prieteni.

Era vremea în care un om putea fi judecat nu numai pentru ceea ce făcuse, ci și pentru ceea ce gândise, pentru ceea ce scrisese sau pentru ceea ce ar fi putut spune. Dumitru Velea era student la Filologie.

Pentru el, literatura însemna încă descoperire. Cărțile îi deschideau drumuri, iar scriitorii pe care îi citea deveneau, în imaginația sa, niște călători care trecuseră prin experiențe inaccesibile unui tânăr aflat la începutul vieții.

Îl atrăgeau poezia, teatrul, marile întrebări ale omului. Avea curiozitatea celui care nu se mulțumește să afle ce spune o carte, ci vrea să înțeleagă de ce a fost scrisă și ce se ascunde în spatele cuvintelor.

Într-o zi, în lumea lui literară a intrat I.D. Sîrbu. Scriitorul ieșise din închisoare.

Libertatea pe care o recăpătase nu semăna însă cu libertatea pe care o înțelegea un om care nu fusese niciodată închis.

Pentru ceilalți, libertatea însemna să poți merge pe stradă, să intri într-o librărie, să te întâlnești cu prietenii, să lucrezi, să citești.

Pentru el, toate acestea căpătaseră o greutate nouă. O ușă deschisă putea ascunde o primejdie. O întrebare aparent nevinovată putea avea un înțeles secund.

Un om care zâmbea putea fi sincer sau putea doar să-și îndeplinească o obligație. Nu mai era ușor să creadă. Și totuși, în ciuda tuturor acestor răni, I.D. Sîrbu nu renunțase la literatură.

Aceasta era puterea lui. Nu se întorsese din închisoare pentru a deveni un om care vorbește numai despre închisoare. Voia să trăiască, să citească, să scrie, să discute despre teatru, despre idei, despre condiția omului. Voia să-și recapete dreptul de a fi scriitor. Cu mare greutate fusese angajat secretar literar la Teatrul Național din Craiova.

Teatrul devenise locul în care încerca să-și reia viața intelectuală. Acolo, printre texte dramatice, actori, regizori și discuții despre spectacole, se putea apropia din nou de lumea pentru care se pregătise. Dar nici teatrul nu era o insulă desprinsă de realitate. Și acolo existau limite. Și acolo cuvintele trebuiau cântărite. Și acolo libertatea creației se lovea de zidurile nevăzute ale epocii.

În această lume l-a întâlnit Dumitru Velea. Pentru tânărul student, I.D. Sîrbu nu era numai autorul unor cărți. Era un om în carne și oase, un scriitor care purta asupra lui semnele unei istorii pe care tânărul abia începea să o înțeleagă. Între ei s-a legat o prietenie. Prietenia aceasta avea să reziste timpului, schimbărilor istorice și morții.

Teatrul Național din Craiova era, pentru I.D. Sîrbu, mai mult decât un loc de muncă. Era un spațiu al întoarcerii.

După anii în care fusese lipsit de libertate, după experiența detenției și după dificultatea de a-și găsi un loc în societate, activitatea de secretar literar îi oferea posibilitatea de a se apropia din nou de ceea ce iubise dintotdeauna. Literatura dramatică. Personajele. Conflictul. Destinul. Omul pus în fața unei alegeri.

Pentru un scriitor format în spiritul marilor întrebări filosofice, teatrul era locul în care ideile puteau deveni carne, glas și suferință. O idee rostită de un personaj putea să tulbure o sală întreagă. O replică putea să pună sub semnul întrebării o întreagă ordine socială. O tăcere putea spune mai mult decât un discurs.

I.D. Sîrbu știa toate acestea. În fiecare text dramatic vedea nu numai posibilitatea unui spectacol, ci și confruntarea dintre om și lumea care încearcă să-l supună.

Dumitru Velea, studentul care se apropia de el, descoperea treptat această dimensiune. În preajma lui Sîrbu, literatura nu mai era numai obiectul unor cursuri universitare. Devenea o experiență morală. Un mod de a înțelege istoria. O formă de apărare a conștiinței. Închipuiți-vă o după-amiază la teatru. Coridoarele s-au mai golit. Dintr-o sală se aud voci și zgomote de decoruri. Cineva discută despre o repetiție. Un actor trece grăbit, cu un text în mână.

Într-un birou, I.D. Sîrbu citește un manuscris. Pe masă se află mai multe pagini, iar lângă ele, un creion. Dumitru Velea intră. Sîrbu ridică ochii.

— Ai venit, Dumitre?

— Am venit.

— Ce mai face facultatea?

— Ne ține ocupați.

— Asta e bine. Un om ocupat cu lucruri serioase are mai puțin timp să se ocupe de prostii.

Velea zâmbește.

— Și teatrul?

Sîrbu privește manuscrisul.

— Teatrul este o lume în care oamenii se prefac că sunt alții pentru a spune, uneori, adevărul despre ei înșiși.

— Iar scriitorul?

— Scriitorul trebuie să aibă grijă să nu se prefacă prea mult.

— De ce?

Sîrbu lasă creionul jos.

— Fiindcă, dacă se obișnuiește să joace un rol, într-o zi nu va mai ști cine este.

Velea tace. În răspunsul acesta există ceva care depășește lumea teatrului.

I.D. Sîrbu vorbește despre om. Despre condiția celui care trăiește într-o societate în care i se cere să spună una și să gândească alta. Despre pericolul de a te obișnui cu minciuna.

— Dumneavoastră ați putea scrie despre orice, spune Velea.

Sîrbu îl privește.

— Nu, Dumitre. Nu despre orice poți scrie oricum.

— Dar dacă ai talent?

— Talentul nu te scutește de răspundere.

Apoi își reia lectura. Conversația s-a încheiat. Dar pentru tânărul student, câteva cuvinte au rămas deschise ca o carte.

Prietenia nu se naște întotdeauna printr-o întâmplare spectaculoasă. Uneori se construiește în timp, din întâlniri repetate, din discuții, din încredere și dintr-o anumită recunoaștere a celuilalt.

Dumitru Velea îl descoperea pe I.D. Sîrbu dincolo de reputația scriitorului și dincolo de drama omului trecut prin închisoare. Îl descoperea ca pe un spirit neliniștit. Un om care putea trece de la o observație ironică la o reflecție gravă, de la o glumă la o întrebare filosofică. Într-o clipă putea vorbi despre o piesă de teatru, iar în următoarea putea ajunge la problema libertății. Nu suporta superficialitatea. Nu-i plăceau răspunsurile convenționale. Și, mai ales, nu putea accepta ideea că literatura ar trebui să devină un simplu instrument al puterii. Pentru el, scriitorul nu era un funcționar al cuvântului. Era un martor. Un om care trebuia să păstreze în sine dreptul de a judeca. Dar această atitudine avea un preț. Experiența detenției nu putea fi ștearsă. Încrederea în oameni nu se reface printr-o simplă hotărâre. Unele răni nu se văd. Ele apar în ezitarea dinaintea unui răspuns, în schimbarea subiectului, în privirea care cercetează chipul interlocutorului.

Velea, tânăr fiind, poate că nu înțelegea toate aceste semne. Dar le simțea. Într-o după-amiază, în timp ce discutau despre o carte, conversația alunecă spre rostul scriitorului.

— Credeți că literatura poate schimba oamenii? întrebă Velea.

Sîrbu își împreună mâinile.

— Literatura poate să-i facă să se vadă.

— Și asta este suficient?

— Nu întotdeauna. Dar este un început.

— Iar dacă nu vor să se vadă?

— Atunci închid cartea.

Sîrbu zâmbi ușor.

— Numai că, uneori, o carte rămâne în om chiar și după ce a închis-o.

Velea îl asculta.

— Și dacă omul nu se schimbă?

— Atunci se schimbă poate cel care vine după el.

— Dumneavoastră mai credeți în viitor?

Sîrbu nu răspunse imediat.

Privi spre fereastră.

— Dacă n-aș crede, n-aș mai scrie.

Acel răspuns nu avea nimic triumfal. Nu era o declarație solemnă. Era mărturisirea unui om care își păstrase speranța fără să-și ascundă dezamăgirile. Dumitru Velea avea să înțeleagă mai târziu câtă forță se ascundea în această atitudine. Să scrii după ce ai cunoscut detenția. Să continui să gândești după ce ai fost pedepsit pentru convingerile tale. Să mai crezi în oameni după ce unii dintre ei te-au trădat. Aceasta era, poate, una dintre cele mai grele forme ale curajului.

Există închisori ale căror ziduri se văd. Și există închisori care continuă să existe după ce ușile lor s-au deschis. I.D. Sîrbu o cunoscuse pe cea dintâi. Dar cea de-a doua avea să-l însoțească multă vreme.

În societatea în care se întorsese, el trebuia să-și reconstruiască existența. Să muncească. Să scrie. Să se întâlnească cu oamenii. Să-și regăsească un loc. Dar trecutul nu rămânea în urmă. Îl urma. Îi condiționa prezentul. Îi îngusta posibilitățile. Îi amintea că libertatea recâștigată nu însemna neapărat și recunoaștere. Un om putea fi liber și totuși marginalizat. Putea fi angajat și totuși privit cu neîncredere. Putea scrie și totuși să nu aibă certitudinea că scrisul său va ajunge la cititori. Pentru I.D. Sîrbu, această contradicție era una dintre marile drame ale existenței sale. Între ceea ce putea gândi și ceea ce putea spune se deschidea o prăpastie. Între ceea ce scria și ceea ce putea publica se ridicau alte obstacole.

Iar între omul care fusese și omul pe care societatea era dispusă să-l accepte se afla o distanță greu de străbătut. Dumitru Velea îl cunoscuse în această perioadă. De aceea, memoria lui despre Sîrbu nu putea fi numai memoria unui autor. Era memoria unui om care încerca să trăiască după ce istoria îi luase ani din viață.

Într-o seară, după o discuție despre literatură, Velea îl întrebă:

— Credeți că oamenii pot uita ceea ce li s-a făcut?

Sîrbu își ridică privirea.

— Pot încerca.

— Dar dumneavoastră?

— Eu nu vreau să uit.

— De ce?

— Fiindcă uitarea poate deveni o formă de complicitate.

Velea rămase tăcut.

Sîrbu continuă:

— Dar nici nu vreau să trăiesc numai din amintirea răului. Dacă aș face asta, cei care mi-au luat libertatea ar continua să-mi conducă viața.

Aceasta era una dintre contradicțiile sale cele mai adânci.

Nu voia să uite.

Dar nici nu voia să fie definit numai de ceea ce suferise. Voia să fie scriitor. Voia să creeze lumi. Voia să dea glas personajelor sale. Voia să transforme experiența în literatură, nu să rămână prizonierul ei. Iar această luptă, nevăzută de cei din jur, avea să devină una dintre marile sale drame interioare.

Într-o zi, Dumitru Velea îl găsi pe I.D. Sîrbu preocupat de un text. Părea obosit. Pe masă se aflau mai multe foi, iar unele erau acoperite cu însemnări. Velea îl întrebă:

— Lucrați la ceva nou?

— Încerc.

— Nu sunteți mulțumit?

— Sunt mulțumit de ceea ce scriu. Nu sunt mulțumit de lumea în care trebuie să trăiască ceea ce scriu.

Velea zâmbi.

— Lumea nu a fost niciodată perfectă.

— Nici nu i-am cerut să fie perfectă.

Sîrbu se ridică și începu să se plimbe prin încăpere.

— I-am cerut doar să nu-l oblige pe om să se mintă.

Se opri.

— Știi ce este cel mai primejdios?

— Ce?

— Să ajungi să nu mai simți că minți.

Velea nu răspunse.

— La început, omul știe când spune ceva împotriva conștiinței sale. Suferă. Se rușinează. Își caută scuze. Dar, dacă repetă destul de mult gestul, într-o zi începe să creadă că nu are de ales.

— Și atunci?

— Atunci a pierdut ceva esențial.

Sîrbu reveni la masă.

— De aceea scriu.

În glasul lui nu era patetism.

Era hotărâre.

Nu hotărârea celui care se crede invulnerabil, ci a celui care știe cât de vulnerabil este și care, tocmai de aceea, încearcă să-și păstreze libertatea interioară. Velea îl privea cu admirație. În fața lui se afla un om care cunoscuse răul, dar nu voia să-l transforme în singura măsură a lumii. Un om care refuza să accepte că suferința trebuie să aibă ultimul cuvânt.

Timpul a trecut. Studentul Dumitru Velea a crescut, a scris, și-a construit propriul drum literar. Prietenia cu I.D. Sîrbu a rămas una dintre acele experiențe care nu se închid odată cu trecerea anilor. Unele întâlniri se estompează. Altele se transformă în repere. Iar unele devin, fără ca omul să-și dea seama, o parte din propria conștiință.

Pentru Velea, I.D. Sîrbu a rămas omul pe care îl cunoscuse la Craiova, după ieșirea din închisoare, omul care încerca să-și refacă viața și care, cu mare greutate, își găsise un loc la Teatrul Național. Dar timpul aduce și despărțiri. Oamenii îmbătrânesc. Drumurile se schimbă. Prietenii dispar.

Iar într-o zi, fără să fii pregătit, afli că omul cu care ai vorbit despre literatură, despre teatru și despre viață nu mai este. Moartea lui I.D. Sîrbu a închis o existență, dar nu a închis și povestea ei. Pentru Dumitru Velea, prietenul dispărut a continuat să existe în memorie. În cărți. În paginile scrise despre el. În nevoia de a înțelege și de a transmite mai departe ceea ce văzuse. Pentru că memoria unui prieten nu este alcătuită numai din întâmplări. Este alcătuită și din întrebările pe care nu ai apucat să i le pui. Din răspunsurile pe care le-ai înțeles prea târziu. Din gesturile cărora, în tinerețe, nu le-ai acordat suficientă atenție. Din acele clipe obișnuite care, după dispariția unui om, devin neprețuite.

Uneori, Velea își amintea de o conversație și se întreba dacă nu cumva ar fi trebuit să insiste. Alteori, își amintea de o tăcere și încerca să-i descopere înțelesul. Ce simțise Sîrbu atunci? Ce gândise? Ce nu spusese? Nimeni nu mai putea răspunde. Rămăseseră cărțile. Și memoria.

Dumitru Velea deschide ochii. Este din nou la biroul său. Volumul lui I.D. Sîrbu se află în mâinile sale. Pe masă, manuscrisul a rămas neterminat. Afară, lumina dimineții s-a schimbat. Soarele a urcat, iar razele lui pătrund mai adânc în încăpere. Velea privește cărțile din bibliotecă. Acum nu mai vede numai titluri și cotoare. Vede o viață. Vede un om care a ieșit din închisoare și a trebuit să lupte pentru a-și recâștiga dreptul la muncă și la creație. Vede un scriitor care a ajuns secretar literar la Teatrul Național din Craiova, dar pentru care această întoarcere în lumea culturii nu a putut șterge nedreptățile trecutului. Vede un prieten. Și, odată cu el, își vede propria tinerețe. Dumitru Velea așază cartea pe masă. Ia stiloul.

Începe să scrie. Nu mai caută o formulare frumoasă. Nu mai caută o frază care să impresioneze. Simte că trebuie să scrie simplu, cu gravitatea celui care mărturisește. Scrie despre Craiova. Despre studenția sa la Filologie. Despre întâlnirea cu I.D. Sîrbu. Despre omul care ieșise din închisoare și care, în ciuda tuturor dificultăților, încerca să-și reia locul în lumea literaturii. Scrie despre Teatrul Național. Despre prietenie. Despre anii care au trecut. Și despre cărțile care au rămas. La un moment dat, se oprește. Privește pagina. Apoi scrie: „L-am cunoscut pe I.D. Sîrbu într-o vreme în care viața lui fusese deja frântă de istorie, dar în care spiritul său refuza să se lase învins. Eu eram student la Filologie, la Craiova. El ieșise din închisoare și își găsise cu mare greutate un loc ca secretar literar la Teatrul Național. Între noi s-a legat o prietenie pe care timpul nu a putut-o șterge.

Abia mai târziu am înțeles pe deplin ce însemna libertatea pentru el. Nu era un cuvânt rostit la sărbători și nici o formulă dintr-un discurs. Era dreptul de a gândi fără teamă, de a scrie fără să-ți trădezi conștiința și de a rămâne om într-o lume care încerca să te transforme într-un supus.

Astăzi, când privesc cărțile lui și cărțile pe care le-am scris despre el, nu văd numai opera unui scriitor. Văd chipul prietenului meu. Văd Craiova tinereții noastre. Și văd drama unui om care a fost lipsit de libertate, dar care nu a renunțat niciodată la libertatea dinlăuntrul său.” Velea se oprește. Își lasă stiloul pe masă. Citește încă o dată. În ochii săi se adună o tristețe calmă. Nu este tristețea celui care nu se poate desprinde de trecut.m Este tristețea celui care știe că trecutul nu poate fi schimbat, dar că adevărul despre el trebuie păstrat. Se ridică și se apropie de fereastră. Orașul își continuă viața. Oamenii merg la serviciu. Mașinile trec pe stradă. Undeva, cineva deschide o carte. Velea se întoarce spre bibliotecă.

— I.D., spune el, povestea ta nu s-a terminat.

Nimeni nu răspunde. Dar în liniștea camerei, scriitorul are sentimentul că prietenul său nu este departe. Nu pentru că s-ar fi întors din moarte.Ci pentru că memoria unui om continuă să trăiască în cel care îl poartă în suflet. Dumitru Velea se așază din nou la birou. Mai are de scris. Mai are de spus. Mai are de mărturisit. Și, în timp ce stiloul înaintează pe hârtie, cărțile din bibliotecă par să-și fi schimbat înțelesul. Ele nu mai sunt numai mărturii ale unei opere. Sunt mărturii ale unei prietenii. Ale unei epoci. Ale unei suferințe. Ale unei conștiințe care nu a putut fi redusă la tăcere.

Spre seară, Dumitru Velea recitește paginile scrise. Încearcă să-și imagineze cum ar fi privit I.D. Sîrbu această povestire. Poate ar fi găsit unele lucruri prea solemne. Poate ar fi făcut o observație ironică. Poate ar fi spus că literatura nu trebuie să transforme omul într-un monument. Velea zâmbește. Da, I.D. Sîrbu nu trebuie transformat într-un monument rece. El trebuie păstrat viu. Cu inteligența sa. Cu ironia sa. Cu îndoielile sale. Cu slăbiciunile sale omenești. Cu dragostea pentru teatru și literatură. Cu suferințele pe care nu le putea împărtăși oricui. Cu demnitatea pe care a încercat să o apere până la capăt. Adevărata prietenie nu înseamnă să ascunzi umbrele celuilalt. Înseamnă să le privești fără să uiți lumina.

Dumitru Velea închide manuscrisul. Pe copertă nu a scris încă titlul. Se gândește.Apoi, încet, așterne cuvintele: CĂRȚILE CARE NU TAC.

Da. Acesta este titlul. Fiindcă I.D. Sîrbu nu mai poate vorbi. Dar cărțile lui vorbesc. Fiindcă prietenii dispar. Dar amintirile lor rămân. Fiindcă istoria poate încerca să ascundă adevărul. Dar literatura îl poate scoate din nou la lumină. Dumitru Velea privește încă o dată raftul. Într-un colț al bibliotecii se află cărțile lui I.D. Sîrbu. Lângă ele, propriile sale volume despre prietenul dispărut. Două destine literare. Două drumuri. O prietenie. Și o mărturie care continuă.

În acea seară, înainte de a stinge lumina, Velea mai deschide o dată cartea lui I.D. Sîrbu. Citește câteva rânduri. Apoi o închide cu grijă. Nu ca pe o carte terminată. Ci ca pe o conversație care va fi reluată. Pentru că sunt prietenii pe care moartea nu le poate încheia. Sunt cuvinte care nu se pierd. Și sunt cărți care, după ce autorul lor a plecat, continuă să spună ceea ce oamenii au încercat cândva să nu audă.

În liniștea bibliotecii, Dumitru Velea înțelege, poate mai limpede ca oricând, că destinul lui I.D. Sîrbu nu este numai povestea unui scriitor persecutat. Este povestea unui om care a încercat să-și păstreze libertatea într-o lume care îi cerea supunere. Este povestea unui intelectual care a cunoscut închisoarea și care, după eliberare, a trebuit să lupte din nou pentru dreptul de a munci și de a crea. Este povestea unui prieten. Iar prietenia, atunci când este adevărată, nu se sfârșește odată cu viața. Ea trece în memorie. Din memorie, în cuvânt. Din cuvânt, în carte. Și din carte, în conștiința celor care vor veni. În cele din urmă, nu cărțile îl păstrează numai pe scriitor. Cărțile păstrează și oamenii care l-au iubit, l-au înțeles și au refuzat să-l lase pradă uitării.

Iar în biblioteca lui Dumitru Velea, cărțile lui I.D. Sîrbu continuă să vorbească. Nu tare. Nu triumfal. Ci cu acea voce limpede și gravă a adevărului care, oricât ar fi fost amânat, își găsește până la urmă cititorul.

   Al.Florin ȚENE

Ben TODICĂ: Eu sunt omul muncii și al faptelor mele — imposibil de egalat?

România nu mai există?

România nu mai există? Sau există doar lipită de expirarea unui imperiu de care a fost cândva hipnotizată — sau, mai bine zis, de care conducătorii ei au lăsat-o hipnotizată?

Algoritmul natural al prăbușirii imperiilor m-a făcut să înțeleg un lucru simplu: eu nu sunt aici pentru țelul altcuiva. Sunt aici pentru credința mea, pentru munca mea și pentru faptele mele. Rolul meu nu este să mă aliniez cu simplificarea unui sistem care spune: profită acum, trăiește azi, salvează aparențele cu încurajări financiare, promovează ceea ce aduce bani și amână falimentul inevitabil al unei obsesii — aceea a clasei aflate la control de a nu pierde puterea.

Dar lanțul prăbușirii începe de la cap. Când fondurile dispar, când administrația nu mai poate susține ceea ce a promis, serviciile locale — apa, sănătatea, electricitatea, educația, transportul, comunicațiile — ajung, unul câte unul, în mâinile particularilor. Iar acolo unde unii văd salvare, alții văd oportunitatea îmbogățirii. Se vând, se concesionează, se privatizează. Chiriile cresc. Costurile cresc. Iar mecanismele care ar trebui să protejeze omul obișnuit se subțiază încet, aproape pe nesimțite.

Și atunci mă întreb: Mai are importanță că am muncit toată viața? Mai are importanță că am încercat să fac lucruri bune? Poate că da. Dar depinde de locul în care m-am născut, de familia din care vin, de oamenii cu care sunt în relație și, mai ales, de felul în care înțeleg să-mi trăiesc rolul în această lume. Dacă simt ceva pentru aproapele meu, atunci nu pot rămâne indiferent la bunăstarea și demnitatea existenței lui. Altfel, ce valoare mai are munca mea?

……………………..

Când se clatină o lume

Istoria ne arată că, atunci când un sistem se clatină, apar și formele lui cele mai întunecate. Se deschid cazinouri. Se dezvoltă prostituția. Crește criminalitatea. Se cumpără influența. Prosperă cei care știu să controleze poliția, justiția, administrația și frica.

Iar omul obișnuit? Majoritatea oamenilor nu cer prea mult. Vor o viață liniștită. Vor o casă, o familie, o pâine, un loc de muncă, poate o vacanță și câteva seri fără teamă. Nu tuturor le pasă de cruzimea politică prezentată zilnic în media. Nu toți vor să urmărească circul de pe ecrane. Unii pur și simplu vor să trăiască. Internetul, despre care ni s-a spus că va fi instrumentul emancipării, poate deveni și o caracatiță a dependenței, a manipulării și a controlului. Iar dacă ai reușit să te îmbogățești într-o democrație tânără, apare tentația de a-ți apăra averea cu orice preț.

Averea – secretul!

Clasa de mijloc este învățată să iubească banul și să creadă că fericirea poate fi măsurată prin ceea ce posedă. Și merge înainte. Lacomă. Încrezătoare. Spălată pe creier sau, poate, doar speriată că ar putea pierde ceea ce a câștigat.

……………………

Nu ne putem agăța de lumea care moare

Suntem cu toții unici. De neegalat. Dar nu prin ceea ce spunem despre noi, ci prin ceea ce facem cu ceea ce ni s-a dat. De faptele noastre depinde direcția în care le îndreptăm. Avem uneori senzația că lumea familiară nouă se prăbușește și, în disperare, ne agățăm cu dinții de ea.

Nu vă mai agățați, vă sfătuiesc! Schimbarea este inevitabilă. Rolul nostru nu este să o oprim, ci să ne adaptăm fără să ne pierdem sufletul și să ne împlinim datoria față de aproapele nostru. Generația nouă vine cu ideile ei. Le încastrează cu talent în ruinele lumii vechi și merge înainte, de parcă cineva ar regiza din întuneric evenimentele de pe Pământ. Și atunci apare întrebarea mea nebunească: Dacă nu Dumnezeu, așa cum ni L-am imaginat noi, conduce această mare piesă, atunci cine? Există oare o inteligență mai sofisticată în afara planetei care experimentează cu sufletele noastre? Suntem întrerupți intenționat de la evoluția spirituală pentru a lăsa loc unei noi repetări? Pentru a o lua mereu de la început?

……………………..

Suntem cobaii cui?

Care este, de fapt, scopul nostru? Să creștem intelectual și spiritual? Sau să producem cât mai multe spectacole, cât mai multe versiuni ale aceleiași mâncări, servite mereu sub altă denumire? Uneori am impresia că suntem prizonierii unui sistem din care nu putem ieși. Ca și cum cineva, undeva, nu dorește ca omul să afle că Pământul este rotund. „La ce să-l lăsăm pe om să afle adevărul?” „Cine ești tu?” „Ce cauți tu aici?” Un fel de inchiziție cosmică.

Suntem închiși într-o cușcă și, din neputință, ne complacem. Ca să uităm de rolul nostru, de muncă și de faptele pentru care am fost creați, ne jucăm. Ne jucăm de-a mama și de-a tata. De-a războiul și de-a pacea. De-a fericirea și de-a mizeria. De-a durerea și de-a dragostea. Schimbăm rolurile între noi și jucăm mereu o nouă piesă. Dumnezeu cu Satana. Femeia cu bărbatul. Canibalul cu victima. Criminalul cu polițistul. Victima cu călăul. Le luăm cu rândul. Și pe rând. Suntem un sac de emoții, de trucuri și de șmecherii.

Dar cât de jos putem coborî? Și, mai ales: Cobaii cui suntem?

………………………

Poveștile care devin realitate

Ni se spun povești. Apoi poveștile devin realitate. Suntem pregătiți încet pentru infern, pentru calvar, pentru următoarea criză, următorul război, următoarea frică. Suntem mutați de la o civilizație la alta, de la o promisiune la alta. Și mă întreb: Este Pământul o școală pentru creșterea noastră? Sau este o seră în care sunt cultivate suflete pentru un mare aprozar divin promis nouă de mii de ani? Ne sunt create, iar și iar, situații de violență și rasism, apoi ni se spune că acestea sunt lecții de creștere morală. Dar unde este lecția finală? Unde este soluția? Unde este momentul în care spunem: Am învățat. Acum mergem mai departe.

De ce omenirea repetă aceleași păcate? Război. Putere. Răzbunare. Ură. Discriminare. Lăcomie. Și din nou război. Ca și cum am fi epuizat toate experiențele posibile din Univers și am fi condamnați să repetăm aceeași piesă pe aceeași scenă. Poate că „învățătorii” noștri sunt limitați. Poate sunt prea obosiți. Poate au uitat și ei lecția. Poate că ar trebui pensionați și înlocuiți cu alții – mai progresivi, mai înălțători, mai capabili să ne arate ieșirea.

………………………

Eu sunt omul muncii

Și atunci mă întorc la întrebarea de la început. Eu sunt omul muncii și al faptelor mele? Sau sunt doar un om epuizat, folosit ca erou al generației mele și apoi abandonat pentru a face loc unei noi generații de sacrificiu?

O nouă generație care vrea și ea să trăiască. Să simtă. Să încerce. Să cadă. Să se ridice. Să creadă că experiența ei este unică. Și poate că așa trebuie să fie. Fiecare generație vrea să urce în propriul ei ringhispil al vieții. Vrea să se dea mare. Vrea să guste amețeala. Vrea să creadă că ea a descoperit lumea. Iar bătrânul, cel încercat, rămâne jos și privește. Uneori este ignorat. Alteori este considerat depășit. Dar poate că tocmai el a văzut ceva ce ceilalți încă nu au văzut.

………………

Istoria nu trebuie să dispară

Poate acesta este unul dintre motivele pentru care memoria și istoria devin atât de incomode. Omul care își cunoaște trecutul este mai greu de manipulat. Cel care nu-și cunoaște trecutul poate fi convins că orice nouă poveste este adevărul absolut. Și atunci manipularea continuă. Pe arena globală. Cu tehnologie. Cu spectacol. Cu frică. Cu promisiuni. Și, culmea, o trăim uneori cu plăcere. Ne imaginăm supereroi.

Astăzi suntem cu toții supereroi. Odinioară, în comunism, eram cu toții egali. La fel de săraci. Astăzi nu mai suntem la fel de săraci. Dar poate că uneori suntem la fel de captivi. Doar denumirea cuștii s-a schimbat.

……………………..

EU CONTINUI

Și totuși… Eu continui. Pentru că nu vreau ca munca mea să fie anulată de timpul în care am trăit. Nu vreau ca faptele mele să dispară doar pentru că o altă generație a venit să-și joace propria piesă. Nu vreau să-mi abandonez memoria. Nu vreau să-mi abandonez întrebările. Nu vreau să-mi abandonez România. Poate că nu pot opri prăbușirea imperiilor. Poate că nu pot schimba direcția lumii. Poate că nu pot răspunde la întrebarea cine trage sforile. Dar pot să-mi fac partea mea. Pot să muncesc. Pot să scriu. Pot să filmez. Pot să-mi păstrez memoria. Pot să-mi respect aproapele. Pot să las în urma mea ceva care să spună: Am fost aici. Am văzut. Am muncit. Am încercat. Și nu am renunțat.

Eu sunt omul muncii și al faptelor mele. Poate că ele nu sunt imposibil de egalat. Poate că vor fi depășite. Și asta ar fi, de fapt, cea mai frumoasă victorie. Dar până atunci… EU CONTINUI.

SUNT OMUL MUNCII ȘI AL FAPTELOR MELE — IMPOSIBIL DE EGALAT… ÎN RINGHISPIL!

Amețit sau treaz, mă întreb: UNDE-I ROMÂNIA?

Ben Todică

Doina DRĂGUŢ: O carte despre un scriitor, dar și despre o epocă

Volumul „Al. Florin Țene – O viață în slujba cuvântului” se înscrie într-o categorie aparte a cărților dedicate personalităților literare: aceea în care biografia individuală devine, treptat, document al unei epoci culturale.

Cartea pornește de la destinul unui scriitor și ajunge la configurarea unui adevărat profil de om al cetății culturale. Poet, prozator, dramaturg, eseist, critic literar, jurnalist, istoric literar și promotor cultural, Al. Florin Țene este urmărit în multiplele sale ipostaze, care nu sunt prezentate ca activități disparate, ci ca manifestări ale aceleiași vocații: slujirea cuvântului și apărarea memoriei culturale.

Titlul volumului este, din această perspectivă, mai mult decât o formulă encomiastică. El funcționează ca o teză de lectură. „Slujirea cuvântului” desemnează atât actul creator, cât și activitatea de recuperare, promovare, organizare și transmitere a culturii.

Cartea nu urmărește, așadar, exclusiv ceea ce Al. Florin Țene a scris, ci și ceea ce a făcut pentru ca literatura să circule, pentru ca scriitorii să se întâlnească și pentru ca memoria culturală să nu se destrame.

Una dintre calitățile fundamentale ale volumului este aceea că nu separă artificial biografia de creație. Drumul început la Drăgășani, continuat prin București, Baia Mare, Târgu Mureș, Bruxelles și Cluj-Napoca este urmărit ca proces de formare a unei personalități intelectuale.

Drăgășaniul dobândește, în această construcție biografică, statutul unei adevărate matrice spirituale. Aici se naște viitorul scriitor, aici își începe activitatea culturală și aici, la numai șaptesprezece ani, întemeiază Cenaclul „Gib I. Mihăescu”.

Este un detaliu biografic cu valoare simbolică. Încă din adolescență se conturează ceea ce va deveni una dintre trăsăturile definitorii ale destinului său: vocația de întemeietor.

Al. Florin Țene nu se mulțumește să fie autorul care scrie individual, în spațiul intim al bibliotecii. El creează contexte pentru ceilalți, organizează, stimulează, promovează. Din acest punct de vedere, biografia sa poate fi citită pe două axe complementare: biografia creatorului și biografia constructorului de instituții culturale.

Această dublă perspectivă constituie una dintre ideile cele mai fertile ale cărții.

Un alt merit al volumului este încercarea de a ordona o operă de mare întindere și diversitate. Poezia reprezintă nucleul originar. Debutul poetic este consemnat în revista „Tribuna”, iar debutul editorial se produce prin volumul „Ochi deschis”, în 1974, urmat de „Fuga statuilor”, în 1979. Ulterior, creația poetică se dezvoltă prin numeroase volume, în care apar recurent teme precum timpul, memoria, călătoria, natura, Dumnezeu, existența și condiția creatorului.

Semnificativ este faptul că titlurile volumelor poetice indică o preocupare constantă pentru raportul dintre cuvântși gândire: „Sămânța din interiorul Cuvântului”, „Germinația cuvântului de sub zăpadă”, „Eseul, metaforă a gândirii logice”, „Poezia ca ceremonie a textului”. În această perspectivă, poezia lui Al. Florin Țene nu este prezentată doar ca exercițiu de sensibilitate, ci și ca formă de reflecție asupra existenței.

Ulterior, scriitorul se afirmă ca romancier, dramaturg, eseist, critic literar și istoric literar. Cartea insistă asupra acestei pluralități nu pentru a produce un inventar bibliografic, ci pentru a demonstra caracterul organic al unei opere care refuză limitarea la un singur gen.

În proză, una dintre direcțiile importante o reprezintă recuperarea unor destine individuale și transformarea lor în imagini ale unei epoci.

Seria romanelor biografice este deosebit de relevantă. Personalități precum Gib I. Mihăescu, Alexandru Macedonski, Radu Gyr, Traian Dorz, Vasile Militaru, Valeriu Gafencu, Petre Țuțea și Mircea Vulcănescu devin personaje ale unei literaturi aflate la granița dintre document și ficțiune.

Formula „între realitate și poveste”, prezentă în titlurile mai multor asemenea cărți, exprimă tocmai această poziție intermediară. Documentul furnizează materia primă, în timp ce literatura îi conferă acesteia formă narativă și perspectivă interpretativă.

Este una dintre zonele în care autorul volumului biografic identifică în mod justificat o constantă a creației lui Al. Florin Țene: interesul pentru destinul individual ca vehicul al memoriei colective. Romanul nu mai este, astfel, doar povestea unui personaj. El devine o formă de reconstituire a unei lumi.

Poate cea mai importantă categorie interpretativă a volumului este aceea a memoriei.

Memoria apare sub multiple forme: memorie individuală, familială, locală, literară, jurnalistică, generațională și națională. Cartea observă că, atunci când Al. Florin Țene scrie despre scriitori persecutați sau despre destine afectate de regimul comunist, el încearcă să recupereze nu doar biografii, ci și epoci.

În acest context, titlul „Rechizitoriu împotriva uitării” poate fi considerat o adevărată formulă-sinteză pentru o parte importantă a operei sale: uitarea devine adversarul simbolic al scrisului; scrisul păstrează; cartea conservă; biografia recuperează; istoria literară fixează; jurnalismul consemnează. Prin urmare, literatura devine, în concepția pe care volumul o desprinde din opera lui Al. Florin Țene, o formă de rezistență împotriva dispariției memoriei. Această interpretare conferă întregii cărți o coerență filozofică.

Un aspect care merită subliniat este relația dintre literatură și jurnalism. Experiența jurnalistică începe devreme și continuă de-a lungul deceniilor. Ea contribuie la formarea unei priviri atente asupra realității și explică, în parte, preocuparea ulterioară pentru consemnarea timpului.

În volume precum „Ziariștii care au transformat clipa în veșnicia artei”, „Îndrumător pentru tinerii ziariști” și seria „Pagini de conștiință – Ziariști și scriitori”, jurnalismul este reconsiderat ca formă de memorie culturală. Această perspectivă este importantă deoarece refuză reducerea jurnalistului la statutul de simplu producător de informație. Jurnalistul devine martor al timpului. El fixează clipa. Iar ceea ce este fixat în cuvânt poate deveni document pentru generațiile viitoare.

Dimensiunea critică și eseistică a personalității lui Al. Florin Țene este bine reprezentată prin enumerarea și contextualizarea volumelor de profil: „Arca lecturii”, „Prizonierul oglinzilor paralele”, „Ochiul magic al metaforei”, „Aventură prin dicțiunea ideilor”, „Critica între artă și știință”, „Aventurile ideilor printre metafore”, „Poezia ca ceremonie a textului” ș.a.

Se conturează astfel profilul unui scriitor care nu trăiește literatura numai prin creația proprie, ci și prin lectura celorlalți. Această dimensiune este esențială. Criticul și cronicarul devin mediatori între carte și public, între autor și cititor, între generații. În fond, întreaga activitate critică a lui Al. Florin Țene pare să se înscrie într-un proiect mai larg de circulație a valorilor literare.

Al. Florin Țene este, deopotrivă, scriitor și întemeietor. De la Cenaclul „Gib I. Mihăescu”, întemeiat la Drăgășani în adolescență, la Cenaclul „Nord”, apoi la alte cenacluri și reviste, activitatea sa demonstrează o concepție comunitară asupra culturii. În 2006, această vocație se concretizează prin înființarea Ligii Scriitorilor din România. Documentul consemnează existența unor filiale în țară și în străinătate și a unor reviste editate sub egida organizației. Este un moment important nu numai biografic, ci și simbolic. Adolescentul care aduna tineri în jurul unui cenaclu ajunge, după decenii, să creeze o organizație literară.

Scara se schimbă, dar vocația rămâne aceeași. De aceea, activitatea lui Al. Florin Țene nu poate fi măsurată exclusiv prin numărul cărților. Ea trebuie raportată și la reviste, cenacluri, oameni promovați, antologii și proiecte culturale.

Una dintre cele mai sugestive idei ale volumului este aceea potrivit căreia întreaga activitate a scriitorului poate fi interpretată ca o construcție de punți: punte între generații; punte între scriitori; punte între România și diaspora, punte între literatură și jurnalism; punte între creație și critică; punte între trecut și prezent.

În această interpretare, cuvântul însuși devine instrument de legătură. Cartea, revista, cenaclul și Liga Scriitorilor sunt forme instituționalizate ale aceleiași vocații de a apropia oamenii prin cultură. Este o interpretare convingătoare deoarece oferă unitate unei activități aparent greu de cuprins prin diversitatea sa.

Un capitol cu valoare aparte este cel consacrat mărturiilor scriitorilor despre Al. Florin Țene. Aici discursul biografic este completat de perspectiva celor care l-au cunoscut, l-au citit sau au colaborat cu el. Mărturiile converg asupra unor trăsături precum munca, dăruirea, promovarea culturii, memoria, curajul și preocuparea pentru literatură. Virginia Paraschiv consideră că personalitatea sa reprezintă un fenomen care merită cercetat, în timp ce alte mărturii subliniază prolificitatea și activitatea de promotor cultural.

Pentru o carte cu caracter biografic, aceste mărturii sunt importante deoarece oferă un al doilea plan al portretului: portretul construit de comunitatea literară. Ele nu trebuie însă confundate cu evaluarea critică propriu-zisă a operei. Valoarea lor este în primul rând documentară și testimonială. Tocmai această distincție poate fi utilă într-o eventuală ediție revăzută a volumului.

Din altă perspectivă, volumul prezintă un avantaj major: concentrează o cantitate considerabilă de informație biografică, bibliografică și culturală. Cronologia, lista operelor, referințele la reviste, premiile, distincțiile, activitatea organizațională și mărturiile contemporanilor construiesc un corpus util pentru viitoarele cercetări dedicate lui Al. Florin Țene.

O cercetare definitivă asupra operei ar presupune, dincolo de inventarierea bibliografică, analiza directă a textelor literare, confruntarea bibliografiei cu edițiile existente, verificarea documentelor și separarea foarte clară a faptelor documentate de interpretările sau mărturiile personale. Această observație, însă, nu diminuează valoarea cărții. Dimpotrivă, îi precizează statutul: volumul poate fi considerat o importantă bază biografică și documentară pentru o viitoare monografie critică propriu-zisă.

Este cu atât mai relevant cu cât documentul consemnează o operă care, până în 2026, ajunge la o impresionantă diversitate de genuri: poezie, roman, teatru, eseu, critică, publicistică, interviu, monografie și istorie culturală.

Un element remarcabil este continuitatea creației. Bibliografia prezentată în volum ajunge până în anul 2026, când apar noi volume de istorie, poeme filosofice, teatru, oratoriu, poem și roman. Această productivitate târzie nu trebuie privită doar cantitativ. Ea indică o persistență a vocației creatoare. La 84 de ani, scriitorul continuă să publice și să se întoarcă spre teme fundamentale: Dumnezeu, omul, istoria, memoria, cultura, condiția creatorului.

În acest sens, biografia nu se închide. Ea rămâne deschisă.

Finalul cărții introduce un simbol deosebit de puternic: întoarcerea la Drăgășani. Locul nașterii, al copilăriei și al primelor experiențe culturale devine, după decenii, spațiul în care numele scriitorului este fixat printr-un bust și prin noi omagii culturale. În 2026 este consemnată apariția unor lucrări dedicate lui Al. Florin Țene și legătura acestora cu dezvelirea bustului său la Palatul Culturii din Drăgășani.

Simbolic, cercul se închide. Copilul pleacă din orașul natal. Scriitorul străbate decenii de cultură română. Iar numele său se întoarce la locul de unde a pornit. Nu numai prin amintire, ci și prin monument.

„Al. Florin Țene – O viață în slujba cuvântului” este, în primul rând, o carte a recuperării. Ea recuperează un destin literar. Recuperează o bibliografie. Recuperează oameni. Recuperează reviste și cenacluri. Recuperează fragmente de istorie culturală. Și, mai presus de toate, recuperează ideea că literatura nu este numai o activitate individuală, ci poate deveni formă de comunitate și de memorie.

Al. Florin Țene apare din paginile volumului ca o personalitate polivalentă, greu de încadrat într-o singură formulă. Poetul coexistă cu prozatorul; romancierul cu istoricul literar; jurnalistul cu eseistul; criticul cu animatorul cultural. Aceste ipostaze nu se exclud, ci se completează. Poate că aceasta este, în ultimă instanță, semnificația profundă a titlului: „o viață în slujba cuvântului”. Nu doar o viață de autor, ci o viață de mediator, întemeietor, recuperator și păstrător al memoriei culturale.

Un scriitor poate lăsa în urmă cărți. Un constructor cultural poate lăsa în urmă și instituții, reviste, comunități și oameni. Iar documentul pe care îl avem în față insistă tocmai asupra acestei a doua dimensiuni.

Într-o epocă în care memoria culturală este amenințată de fragmentare și uitare, o asemenea carte își dobândește o justificare suplimentară: aceea de a fixa în scris traseul unei existențe consacrate culturii.

„Al. Florin Țene – O viață în slujba cuvântului” nu este încă monografia critică definitivă a scriitorului. Este însă un dosar biografic și cultural amplu, o sinteză documentară și un punct de plecare necesar pentru viitoarea cercetare a unei opere vaste și a unei personalități care a înțeles literatura nu doar ca act de creație, ci și ca act de responsabilitate față de memorie, comunitate și limba română.

Într-o formulă care ar putea rezuma întreaga carte, destinul lui Al. Florin Țene pare construit sub semnul unei convingeri simple: cuvântul trebuie scris, transmis și salvat de la uitare.

Doina DRĂGUŢ

Maria Manuella VASS: TOAMNA ÎN VIZITĂ ÎN ORAȘUL FLORILOR

În Timișoara, toamna a sosit,

Cu pași de aur, liniștiți, pe stradă,

Și peste flori, cu dor, s-a aplecat,

Ca o regină blândă, de paradă.

.

A mângâiat castanii ruginind,

Și-a pus pe frunze câte-o nestemată,

Iar parcurile, tăcute, au zâmbit,

Sub ploaia ei ușoară și curată.

.

Pe malul Begăi, vântul călător

A risipit parfum de crizanteme,

Iar florile, cu glasul lor ușor,

Păreau că-i spun: „Mai stai puțin cu vremea…”

.

Și-n Orașul Florilor, încet,

Toamna și-a scris povestea aurie;

Lăsând în urma ei un dor discret,

Și-un cântec de lumină-n veșnicie.

.

Maria Manuella VASS

Ben TODICĂ: SOARELE ȘI UMBRA – ORB, DAR DREPT!

Într-unul dintre articolele apărute pe blogul meu, intitulat „Stalin – Soare înșelător”, am avut bucuria unui dialog cu profesorul Viorel Roman din Germania și cu profesorul Florentin Smarandache din America.

M-a atras în mod deosebit întrebarea profesorului Smarandache despre destinul istoriei: Dacă Hitler nu ar fi existat, ar fi apărut un alt om care să declanșeze un război asemănător? Era războiul inevitabil sau omul a fost cel care l-a făcut posibil? Există un determinism al istoriei sau istoria este doar rezultatul unei nesfârșite succesiuni de întâmplări?

Profesorul Viorel Roman a răspuns din perspectiva credinței, vorbind despre relația dintre credință și rațiune și despre un Plan al Creatorului care ne depășește, dar în care omul participă prin propriile sale alegeri. Am citit dialogul și, cum mi se întâmplă uneori, în loc să găsesc răspunsul am găsit o altă întrebare. Și am pornit la drum cu ea.

O diavoliță, o pasăre și un abis de gheață

I-am imaginat profesorului Smarandache următoarea poveste: Cu cinci sute de ani în urmă, o diavoliță a salvat un muritor de rând din flăcările iadului. Gestul ei a încălcat legile lumii din care făcea parte și, pentru această abatere, a fost pedepsită. A fost înlănțuită și ferecată într-un abis de gheață, unde frigul îi devenise singura companie. Zi și noapte. Zi și noapte. Până când, într-o zi, o pasăre din acea lume a început să zboare deasupra stâncii. Poate că a atras-o frumusețea chipului ei. Poate că a fost doar curioasă. Poate că și păsările au instinctul lor de a salva ceea ce omul nu mai vede.

Pasărea a revenit în fiecare zi. Până când, într-o bună zi, s-a hotărât să ciocănească în peretele de gheață. O dată. Apoi încă o dată. Și încă o dată. Ciocăniturile au continuat până când gheața a început să crape. Apoi s-a spart. În zeci de bucăți. Aerul cald de afară a pătruns în abis și fata s-a trezit. Și-a rupt lanțurile și a fugit în lumea muritorilor. Nu voia putere. Nu voia răzbunare. Voia să fie iubită. Pentru că inimile oamenilor sunt fierbinți. Pentru că lacrimile lor sunt amare. Și pentru că parfumul azaleelor este, uneori, suficient ca să convingă un suflet că merită să se întoarcă la viață.

L-am întrebat atunci pe profesorul Florentin Smarandache: Ce spuneți, domnule profesor? Este adevărată povestea sau este imaginație? Eu cred că este adevărată.

Desigur, din punctul meu de vedere, povestea este adevărată.Nu am cum să demonstrez că diavolița a existat.Nu am văzut abisul.Nu am cunoscut pasărea.Și nici nu știu dacă în iad cresc azalee.Dar aici începe întrebarea mea. Ce este imaginația? Și dacă ceea ce numim noi imaginație este doar ceva ce încă nu știm să măsurăm?

Am ajuns să cred că omul nu inventează întotdeauna. Uneori poate că își amintește ceva. Alteori poate că vede, pentru o clipă, o posibilitate care încă nu există în lumea lui. Matematica m-a făcut să mă gândesc la acest lucru. Există numere reale. Există numere imaginare. Și, cu toate acestea, amândouă pot participa la rezultate perfect reale. Atunci de ce „imaginar” trebuie să însemne neapărat „fals”?

Poate că avem prea multă încredere în limitele propriilor noastre instrumente. Poate că universul este mai mare decât ceea ce putem vedea. Poate că există lumi pe care nu le putem măsura încă. Iar dacă există, poate că imaginația este una dintre ferestrele prin care omul le presimte. Nu afirm. Mă întreb. Și cred că uneori întrebarea este mai sănătoasă decât certitudinea.

Universul și omul

Cu cât privesc mai mult în jur, cu atât mă întreb dacă universul nu este mult mai ordonat decât lumea pe care am construit-o noi. Stelele își urmează drumurile. Planetele își respectă legile. Materia ascultă de reguli pe care încă încercăm să le înțelegem. Iar noi?

Noi avem legi, instituții, guverne, universități, tribunale, academii, tratate, organizații și milioane de pagini despre adevăr și dreptate. Și totuși, încă ne certăm pentru ele. Poate că problema nu este că omul nu cunoaște adevărul. Poate că problema este că fiecare generație crede că l-a găsit definitiv. Aici începe pentru mine Soarele și Umbra. Soarele este ceea ce vedem. Umbra este ceea ce nu vedem. Dar amândouă aparțin aceleiași realități.

Când rațiunea uită de inimă

Nu mă tem de rațiune. Dimpotrivă. O admir. Fără ea nu am fi ajuns pe Lună, nu am fi descifrat atomul, nu am fi construit calculatoare și nu am fi putut privi atât de departe în cosmos. Dar mă întreb ce se întâmplă atunci când rațiunea este despărțită de conștiință. O formulă poate fi impecabilă. Un plan poate fi perfect. O organizație poate funcționa fără greșeală. Și totuși rezultatul poate fi împotriva omului.

Poate că aceasta este una dintre marile tragedii ale istoriei: omul a învățat să fie foarte eficient înainte de a învăța să fie suficient de înțelept. Și atunci ne întoarcem la Hitler. Dacă el nu ar fi existat, ar fi apărut altcineva? Nu știu. Poate da. Poate nu. Dar cred că întrebarea adevărată este alta: Ce condiții au făcut posibil ca un asemenea om să ajungă să aibă puterea pe care a avut-o? Pentru că un om singur nu poate face istorie de unul singur. În jurul lui există întotdeauna o societate. Există oameni care îl urmează. Există oameni care îl susțin. Există oameni care tac. Există oameni care se tem. Și există oameni care, poate, își spun că nu este treaba lor. Aici începe responsabilitatea noastră.

Boala puterii

Am văzut de mic că omul vrea să fie iubit și admirat. Copilul caută aprobarea. Tânărul caută iubirea. Artistul caută recunoașterea. Omul politic caută votul. Conducătorul caută puterea. Iar puterea este un lucru ciudat. La început spui: „Vreau să fac bine.” Apoi: „Vreau să am posibilitatea să fac bine.” După aceea: „Trebuie să am mai multă putere ca să pot face bine.” Și, într-o zi, fără să observi, ajungi să spui: „Trebuie să rămân la putere.”

Poate că aici începe boala. Nu la puterea în sine. Ci la momentul în care omul nu mai poate trăi fără ea. Și atunci mă întreb: Ce se întâmplă cu politica? Ce se întâmplă cu justiția? Ce se întâmplă cu medicina? Ce se întâmplă cu educația? Ce se întâmplă cu presa? Toate au fost create pentru om. Dar dacă omul începe să existe pentru ele? Atunci ceva s-a răsturnat.

Libertatea

Am crescut într-o lume în care ni se vorbea mult despre societate. Mai târziu am ajuns să trăiesc într-o altă lume și am început să privesc aceleași cuvinte dintr-o altă parte.

Libertate. Democrație. Proprietate. Dreptate. Sunt cuvinte frumoase. Dar ce înseamnă ele atunci când ajung în viața de zi cu zi? Dacă sunt cetățean, ce înseamnă că statul este al meu? Dacă votez, ce responsabilitate are cel pe care îl aleg? Dacă plătesc taxe, ce primesc înapoi? Dacă legea este pentru toți, cine îi supraveghează pe cei care o aplică? Nu pun aceste întrebări pentru că aș avea răspunsurile. Le pun tocmai pentru că nu le am. Și poate că democrația adevărată începe atunci când cetățeanului nu-i este frică să întrebe. „Țara noastră, casa noastră”

În România copilăriei mele am auzit expresia: „Țara noastră, casa noastră.” Era o formulă care trebuia să ne amintească faptul că țara ne aparține tuturor. După schimbarea sistemului, m-am întrebat: Dacă este casa noastră, ce s-a întâmplat cu ea? Cine a rămas proprietar? Cine a devenit proprietar? Și cine a fost doar spectator? Nu vreau să judec aici oameni sau generații. Istoria este mult mai complicată decât o singură explicație. Dar cred că avem dreptul să ne întrebăm ce s-a întâmplat cu munca unei populații întregi atunci când un sistem economic s-a prăbușit și altul a venit în locul lui. Pentru că oamenii nu trăiesc numai din ideologii. Trăiesc din munca lor. Din casele lor. Din sănătatea lor. Din educația copiilor. Din speranța că ziua de mâine va fi puțin mai bună.

Banul

Banul este un instrument. Și, ca orice instrument, poate fi folosit pentru bine sau pentru rău. El poate construi un spital. Poate ridica o școală. Poate hrăni o familie. Poate finanța o invenție. Dar poate deveni și zid. Un zid între om și ceea ce are nevoie pentru a trăi. Pământul exista înaintea banului. Apa exista. Aerul exista. Lumina exista.

Omul a venit apoi și a început să pună prețuri pe aproape toate. Nu spun că acest lucru este în întregime rău. Fără un sistem economic, societatea modernă nu ar putea funcționa. Dar mă întreb dacă nu am ajuns uneori să confundăm valoarea cu prețul. O pădure are un preț. Dar cât valorează? O zi din viața unui om are un preț? Dar cât valorează? Un copil are un preț? Dar cât valorează? Poate că aici începe adevărata sărăcie: atunci când măsurăm totul în bani și uităm că unele lucruri nu pot fi cumpărate.

Umbra

Am folosit în trecut expresia „cei din umbră”. Astăzi aș spune altfel. Poate că nu există întotdeauna cineva care trage toate sforile. Poate că uneori noi înșine construim sistemul în care ne simțim prinși. Prin frică. Prin nepăsare. Prin dorința de confort. Prin dorința de putere. Prin tăcere. Și poate că aceasta este cea mai greu de acceptat dintre toate ideile: uneori umbra nu vine din afară. Uneori o purtăm cu noi.

De aceea nu vreau să arăt cu degetul spre nimeni. Nici spre politicieni. Nici spre medici. Nici spre judecători. Nici spre academicieni. Nici spre bogați. Nici spre săraci. În fiecare categorie există oameni buni și oameni mai puțin buni. Există oameni care își fac datoria și oameni care o uită. Există oameni care slujesc și oameni care profită. Dar, până la urmă, toți suntem oameni. Și poate că tocmai aici este speranța. Pasărea

Mă întorc la pasărea din poveste. De ce a ciocănit în gheață? Nu știa dacă va reuși. Nu știa dacă va sparge zidul. Nu știa dacă fata dinăuntru era bună sau rea. Pur și simplu a făcut ceea ce i-a spus ceva din interiorul ei. A ciocănit. Poate că și noi avem nevoie de astfel de păsări. Nu de eroi. Nu de salvatori. Nu de oameni care pretind că dețin adevărul. Ci de oameni care au curajul să bată ușor în zid atunci când ceilalți s-au obișnuit cu el.

Un jurnalist poate fi o astfel de pasăre. Un profesor. Un artist. Un copil. Un cetățean. Uneori chiar și o întrebare. Și Stalin? De aici mă întorc la titlul articolului meu despre Stalin: „Soare înșelător”. Stalin a fost prezentat într-o anumită epocă drept o lumină. Istoria ne-a arătat însă că unele lumini pot ascunde umbre foarte lungi. Poate că acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să le învățăm: Să nu confundăm lumina cu adevărul. Un om poate fi puternic fără să fie drept. O instituție poate fi mare fără să fie bună. O idee poate fi populară fără să fie adevărată. O majoritate poate greși. Iar un singur om poate avea uneori dreptate. De aceea, cred că trebuie să rămânem vigilenți, dar fără ură. Să criticăm fără să distrugem. Să punem întrebări fără să umilim. Să căutăm adevărul fără să pretindem că îl deținem în întregime.

Și Hitler?

Dacă profesorul Smarandache m-ar întreba din nou: „Ben, dacă Hitler nu exista, ar fi apărut altcineva?” I-aș răspunde: Nu știu. Și tocmai acest „nu știu” mi se pare sănătos. Dar știm că istoria a creat condițiile în care un asemenea om a putut să apară. Și atunci responsabilitatea noastră este să învățăm să recunoaștem acele condiții înainte ca ele să se repete. Nu trebuie să așteptăm un nou Hitler pentru a ne da seama că ceva nu este în regulă. Poate că trebuie să învățăm să vedem umbra înainte ca ea să devină furtună.

Orb, dar drept

Poate că de aceea am ales acest titlu: Soarele și Umbra – orb, dar drept! Nu pentru că aș fi găsit adevărul. Ci pentru că încerc să nu mă las orbit de nimeni. Nici de putere. Nici de bani. Nici de ideologii. Nici măcar de propriile mele convingeri.

Am plecat dintr-o lume și am ajuns în alta. Am văzut sisteme diferite. Am văzut oameni diferiți. Am văzut lumină și am văzut umbră. Și am învățat un lucru simplu: omul rămâne om oriunde s-ar afla. Vrea să fie iubit. Vrea să fie respectat. Vrea să fie liber. Vrea să știe că munca lui are rost. Vrea să-și vadă copiii în siguranță. Și, poate mai presus de toate, vrea să creadă că viața lui contează. De aceea nu vreau să închei cu un verdict. Vreau să închei cu o întrebare.

Dacă o pasăre mică poate sparge un zid de gheață prin simplul fapt că nu încetează să ciocănească, oare ce ar putea face omul dacă ar avea curajul să pună întrebări fără ură și să caute răspunsuri fără orgoliu? Poate că libertatea începe exact acolo. Nu atunci când știm totul. Ci atunci când avem curajul să spunem: „Nu știu. Dar vreau să aflu.”

Și poate că adevărul nu aparține nici Soarelui, nici Umbrei. Poate că adevărul se află undeva pe drumul dintre ele. Iar noi, cei care mergem pe acel drum, nu avem nevoie să fim orbi. Avem nevoie doar să învățăm să nu ne lăsăm orbiți.

Ben TODICĂ

Tabăra literară „De Amicitia” la ceas aniversar

,,Poate că literatura nu este altceva decât felul lui Dumnezeu de a lăsa oamenilor scrisori fără destinatar, știind că fiecare suflet le va deschide atunci când va avea nevoie de ele.” (Mariana Moga)

Tabăra Prieteniei Literare „De Amicitia”, organizată anul acesta în cetatea culturală a Târgu Mureșului, ajunsă la cea de-a X-a aniversare, a fost răspunsul nostru, al celor prezenți, la invitația și îndemnul dumnezeiesc, adresat sufletelor iubitoare și avide de cultură, într-un moment în care aveam cea mai mare nevoie de prietenie, de amiciție. Chiar și alegerea locației pentru desfășurarea activităților taberei parcă ne-a fost predestinată la ceas aniversar: Hotel-restaurant „AGORA” – Agora fiind piața publică din orașele Greciei antice, care servea drept centru pentru viața economică, politică și culturală.

Tabăra de creație, organizată și anul acesta de fondatoarea Mariana Moga, scriitor și promotor cultural, s-a putut bucura de participarea unui însemnat număr de scriitori din aproape toate colțurile țării, dar și de români stabiliți în străinătate. Aceștia sunt membri ai unor asociații literare sau publicistice precum Uniunea Scriitorilor din România, Liga Scriitorilor din România și Uniunea Ziariștilor din țara noastră, și anume: Mariana Moga, Nastasica Popa, Maria Vaida, Marioara Vișan, Luminița Postolache, Adriana Șerb, Carmen Tania Grigore, Mirela Ianuș Dinga, Aura Nicoleta Lupșescu, Daniela Vâlceanu, Silvia Giurgiu, Arpad Toth, Dorin Ștefănescu, Viorel Birtu Pârăianu, Daniel Luca, Nicolae Toma, Angelina Nădejde, Zenovia Zamfir, Tănasă Costina, Carla Katty Blaja, Cosmina Pânca.

Onorați am fost avându-l alături de noi pe domnul Nicolae Băciuț, o personalitate culturală, un scriitor remarcabil, cu o impresionantă „colecție” de operă literară, care a susținut lansări de carte, dar și un fascinant recital de poezie. Nu degeaba se spune că Nicolae Băciuț este scriitorul cu cea mai impresionantă memorie. Are darul rar de a reda, ore în șir, poezii și texte literare, fără să fie nevoie să citească. Recită cu naturalețe, cu expresivitate și cu o uimitoare fidelitate, ca și cum fiecare vers ar fi fost așezat pentru totdeauna în memoria sa.

La el, memoria nu este doar o capacitate extraordinară a minții, ci și o formă de iubire pentru cuvânt și pentru literatură. Îl asculți și ai sentimentul că poezia nu este recitată, ci trăită. (Mariana Moga).

Istoricul taberelor literare „De Amicitia” este legat, fără îndoială, de personalitatea și implicarea neobosită a celei care a condus această grupare literară timp de un deceniu, și anume scriitoarea Mariana Moga. Prin perseverență, devotament și cu o imensă dragoste pentru literatură și omul de cultură, ea a contribuit la constituirea și dezvoltarea unei comunități literare de excepție, demonstrând că pasiunea pentru creația literară și publicistică are puterea de a-i apropia pe oameni, ilustrând, încă o dată, că prieteniile de calitate se formează în preajma cărților, printre creatorii și pasionații de literatură.

„Originară din orașul Sebeș, județul Alba, scriitoarea și ziarista Mariana Moga a devenit un statornic promotor cultural, a cărei activitate literară s-a desfășurat pe mai multe coordonate, plecând de la volumele de poezie, cărțile de proză scurtă, romane, legende pentru copii și continuând cu analiză literară pe care le-a publicat. O componentă esențială a activității sale este legată de promovarea, în țară și în străinătate, a scriitorilor români contemporani, fapt dovedit atât prin organizarea taberelor literare ce poartă marca „De Amicitia”, cât și prin alcătuirea unor antologii de excepție, precum volumul colectiv, sugestiv intitulat „Catalog literar românesc”, apărut la Editura Castrum de Thymes, în 2024, și recenta antologie aniversară „Cartea care m-a ales”, tipărită în acest an aniversar.

Desigur, despre antologiile și lucrările de referință pe care le-a realizat, despre scrierile de poezie și proză pe care le-a tipărit, ar fi multe și frumoase lucruri de spus. Mă voi limita, însă, la menționarea faptului că activitatea sa literară și culturală a fost apreciată, de-a lungul anilor, prin acordarea de numeroase premii și distincții, obținute în cadrul unor concursuri și festivaluri literare din România și din străinătate.

Mariana Moga este inclusă și în „Enciclopedia Scriitorilor Români Contemporani de Pretutindeni”.

Astfel o caracterizează Liliana Moldovan, scriitor, președinta Ligii Scriitorilor, filiala Mureș, pe Mariana Moga. Domnia sa a avut amabilitatea de a fi prezentă, în urma invitației doamnei Moga, în această tabără, alături de o parte dintre membrii Cenaclului literar „Aurel Filimon” din Târgu Mureș.

Ne-au încântat cu poezie autorii Andrei Guțu și Cosmina Pânca, cu muzică populară Simina Mureșan, și cu muzică folk, cantautorul Nelu Pelaghie.

Au fost lansări de carte:

– Marioara Vișan, cu volumul „Cumpăna nostalgiei”, prezentat de Mariana Moga, scriitor; Daniel Luca, scriitor și critic literar; prof.dr. Maria Vaida, scriitor și critic literar.

– A fost lansat primul volum de teatru al scriitoarei Mariana Moga, „KPI: Karmă, Panicǎ și Isterie”, prezentat de Nicolae Băciuț, Maria Vaida, Daniel Luca și Nicolae Toma;

– Volumele „Ninsori de fluturi” și „Același țărm de mare, alte dialoguri”, de Nastasica Popa, au fost prezentate de Nicolae Băciuț, scriitor, critic și promotor cultural; Daniel Luca, scriitor și critic literar; prof.dr. Maria Vaida, scriitor și critic literar; Mariana Moga, scriitor.

A recitat scriitoarea Marioara Vișan, membră U.S.R.

– Volumul „Viața și moartea lipsită de glorie a lui Papadache”, autor Nicolae Toma, a fost prezentat de criticul literar Daniel Luca, după care a urmat o ședință de autografe.

– Volumul „Clepsidra cu sentimente”, un volum anual, colectiv, a fost prezentat de Zenovia Zamfir și Mariana Moga. Acest volum aduce, an de an, prin extragere la sorți, două locuri sponsorizate în 50% pentru membrii participanți la antologie.

Deliciul taberei au fost conferințele susținute de scriitoarele: Maria Vaida – cu tema „Dirijorul Sergiu Celibidache – un sfânt al muzicii”; Mirela Ianuș Dinga – cu tema „Forța ascunsă a personajelor feminine la Homer”; Zenovia Zamfir – cu tema „Cultura și iubirea de aproapele, o lucrare vie și nepieritoare”, cu prezentarea volumului „Gânduri pentru mai târziu”; Daniel Luca – cu tema „Remember: Valeriu Drumeș”.

Conferințele au stârnit un viu interes, astfel încât au urmat discuții libere și întrebări din partea celor prezenți.

Nu a lipsit din program Medalionul Nicolae Băciuț – 70, cu miniexpoziție de carte, autografe, prezentarea revistelor „Cadran” și „Vatra veche” și recitalul de poezie al maestrului Nicolae Băciuț.

Scriitorul Daniel Luca, membru U.S.R, a prezentat revista „Thymes”

Momentul Cornel Udrea, in memoriam, a fost marcat prin prezentarea lucrării „Între două zâmbete, o eternitate”, de către Mariana Moga și Nicolae Băciuț, cu intervenții și amintiri, la care au participat toți autorii.

Ca în fiecare an, a avut loc concursul de poezie „Ecou pentru alt mâine”. Premianții au obținut diplome, cărți și trofee: Premiul I – Silvia Giurgiu; Premiul II – Dorin Ștefănescu; Premiul III – Luminița Postolache; Mențiune – Nastasica Popa și Adina Popescu

S-au vizitat obiective turistice ale orașului Târgu Mureș: Palatul Culturii, Muzeul de Artă – expoziția de păpuși, Cetatea medievală, Biblioteca Teleki-Bolyai, Grădina Zoologică și Catedrala din Târgu Mureș, o adevărată capodoperă arhitecturală.

Ultima seară a taberei din acest an a fost dedicată în totalitate aniversării a 10 ani de la înființare. Muzica, dansul, poezia, florile, șampania și tortul au fost nelipsite.

În semn de recunoaștere profesională, scriitorul Nicolae Băciuț și Editura „Vatra veche” i-au oferit doamnei Mariana Moga o diplomă de excelență în management cultural, doamna Codruța Băciuț i-a oferit un buchet de trandafiri, ASCIOR – Filiala Năvodari i-a oferit o plachetă la ceas aniversar, iar Marioara Vișan – un tort imens în formă de carte.

Apoi, noi toți, într-o mare îmbrățișare, am cântat „La mulți ani!” taberei dragi.

Mulțumind cum se cuvine și staffului Hotelului Agora din Târgu Mureș, care ne-a oferit condiții optime pentru desfășurarea activităților, cu speranța și bucuria revederii, dar și cu tristețea despărțirii.

Mulțumim mult, Mariana Moga, pentru că și anul acesta ai adunat la un loc o parte din marea familie a prieteniei! Să îți dea Dumnezeu sănătate și să ne aduci împreună încă mulți ani de acum încolo!

La revedere, tabără dragă…

Nastasica Popa – UZPR

Nicu TĂTARU: O BIOGRAFIE A VOCAȚIEI CULTURALE

Cronică la volumul Marianei Bendou „Al. Florin Țene – O viață în slujba cuvântului”

Al. Florin Țene între biografie, operă, jurnalism și vocația întemeierii

Volumul „Al. Florin Țene – O viață în slujba cuvântului”, semnat de Mariana Bendou și apărut la Editura Napoca Star în anul 2026, se înscrie în categoria lucrărilor de biografie culturală, având o structură complexă, situată la interferența dintre monografie, eseu documentar, critică literară, istorie culturală și memorialistică. Chiar subtitlul – „biografie, operă, jurnalism, cultură și mărturii” – indică ambiția unei perspective integratoare asupra unei personalități literare plurivalente, pentru care creația și acțiunea culturală constituie expresii ale aceleiași vocații.

Cartea Marianei Bendou nu urmărește doar inventarierea unei opere sau succesiunea unor date biografice. Ea construiește imaginea unui destin în care omul, scriitorul și întemeietorul cultural se află într-o relație de permanentă continuitate. Prologul, sugestiv intitulat „Un om, o viață, o bibliotecă”, propune de la început cheia de lectură a întregului demers: existența lui Al. Florin Țene trebuie înțeleasă nu numai prin ceea ce a scris, ci și prin ceea ce a creat în jurul cărții, al limbii române și al comunității scriitoricești.

Mariana Bendou optează pentru o biografie intelectuală, în care geografia existenței devine, în același timp, geografie spirituală. Drăgășaniul, Bucureștiul, Baia Mare, Târgu Mureș, Bruxelles-ul și Cluj-Napoca nu sunt simple repere ale unei cronologii personale, ci spații ale formării și afirmării. Autoarea urmărește, astfel, un traseu circular, în care locul natal revine constant ca matrice afectivă și simbolică. Însuși orașul Drăgășani apare în volum ca loc al începuturilor, al copilăriei, al primelor întâlniri cu literatura și al primei vocații de întemeietor. La numai șaptesprezece ani, viitorul scriitor înființează Cenaclul literar „Gib I. Mihăescu”, fapt interpretat de Mariana Bendou ca primul semn al unei vocații care se va manifesta de-a lungul întregii vieți.

Unul dintre meritele importante ale cărții constă în felul în care surprinde pluralitatea vocațiilor lui Al. Florin Țene. Poet, prozator, dramaturg, eseist, critic literar, jurnalist, istoric literar și promotor cultural, autorul apare nu ca o simplă sumă de identități profesionale, ci ca o personalitate organică. Mariana Bendou insistă asupra unității profunde a acestor manifestări: în toate se află aceeași credință în puterea cuvântului de a conserva memoria, de a transmite experiența și de a crea comunitate.

În acest sens, poezia ocupă un loc fundamental. Debutul poetic, volumele de versuri, diversitatea tematică și continuitatea creației sunt urmărite în perspectiva unei opere pentru care cuvântul reprezintă, simultan, instrument de cunoaștere, expresie a memoriei și formă de reflecție asupra existenței. Mariana Bendou observă sugestiv apropierea dintre „cuvânt” și „gând” în imaginarul și în titlurile lui Al. Florin Țene, subliniind dimensiunea reflexivă a poeziei sale.

În ceea ce privește proza, cartea pune în lumină preocuparea scriitorului pentru relația dintre destinul individual și istoria colectivă. Romanul devine un spațiu al recuperării memoriei, al reconstituirii unei epoci și al interpretării unor existențe marcate de marile rupturi istorice. Un loc aparte îl ocupă romanele biografice, în care documentul și imaginația se întâlnesc. Formulele „între realitate și poveste”, prezente chiar în titlurile unor volume, definesc o modalitate specifică de a transforma biografia documentară în construcție literară.

În această direcție se înscriu evocările unor mari personalități ale culturii și spiritualității românești: Gib I. Mihăescu, Alexandru Macedonski, Radu Gyr, Traian Dorz, Vasile Militaru, Valeriu Gafencu, Petre Țuțea și Mircea Vulcănescu. Mariana Bendou evidențiază faptul că, pentru Al. Florin Țene, recuperarea unei vieți reprezintă totodată recuperarea unei epoci. Biografia devine astfel un instrument de reconstrucție a memoriei culturale.

O dimensiune distinctă a cărții este aceea dedicată literaturii memoriei și confruntării cu dictatura. Autoarea urmărește preocuparea constantă a lui Al. Florin Țene pentru destinele celor persecutați în timpul regimului comunist, pentru libertatea de conștiință și pentru datoria morală a scriitorului de a nu lăsa trecutul să cadă în uitare. În această perspectivă, scrisul capătă valoarea unui act de conservare spirituală.

Tema jurnalismului completează în mod firesc această concepție. Pentru Al. Florin Țene, jurnalistul este, în interpretarea Marianei Bendou, un martor al timpului, iar jurnalismul este o formă de fixare a clipei. Titlul „Ziariștii care au transformat clipa în veșnicia artei” devine, în fond, o formulă definitorie pentru întreaga sa filosofie culturală: ceea ce este trecător poate deveni memorie prin intermediul cuvântului.

Cartea acordă o atenție considerabilă criticului, eseistului și istoricului literar. Mariana Bendou inventariază direcțiile majore ale acestei activități: cronica literară, eseul, reflecția asupra raportului dintre literatură și gândire, istoria jurnalismului și recuperarea personalităților culturale. În această diversitate se conturează figura unui autor pentru care creația proprie nu exclude preocuparea pentru opera celorlalți. Dimpotrivă, scriitorul este prezentat ca un constructor de punți între texte, generații și conștiințe.

Această metaforă a punții reprezintă una dintre cele mai fertile idei interpretative ale volumului. Mariana Bendou sugerează că întreaga activitate a lui Al. Florin Țene poate fi înțeleasă ca o lucrare de legătură: între generații, între România și diaspora, între literatură și jurnalism, între creație și critică, între trecut și prezent. Cartea, revista, cenaclul și organizația culturală devin, toate, forme ale acestei vocații de a uni.

În acest context, unul dintre capitolele centrale ale biografiei este activitatea de întemeietor cultural. De la Cenaclul „Gib I. Mihăescu” și Cenaclul „Nord” până la Liga Scriitorilor din România, traseul lui Al. Florin Țene este prezentat ca expresia unei credințe profunde: literatura nu trebuie să rămână izolată, ci trebuie să creeze comunitate. Autoarea formulează limpede această dublă dimensiune a personalității sale: există biografia creatorului, măsurată prin cărți, și biografia întemeietorului, măsurată prin oameni, cenacluri, reviste, filiale și proiecte culturale.

Din această perspectivă, înființarea Ligii Scriitorilor din România, în anul 2006, reprezintă nu un episod izolat, ci maturizarea unei vocații care începuse încă din adolescență. Cartea demonstrează că Al. Florin Țene nu s-a mulțumit să creeze pentru sine, ci a creat și cadre instituționale în care și alți scriitori să poată publica, comunica și participa la viața culturală.

Un capitol important este consacrat receptării critice a operei. Mariana Bendou nu se limitează la propria perspectivă, ci convoacă opinii ale unor critici și scriitori care au comentat diferite cărți ale lui Al. Florin Țene. Sunt reținute aprecieri referitoare la documentarea amplă, construcția romanescă, dimensiunea memorială și socială a prozei, precum și la caracterul biografic și istoric al unor volume. Receptarea critică este, astfel, prezentată ca parte integrantă a destinului unei opere.

Interesantă este și poziționarea cărții Marianei Bendou în seria lucrărilor dedicate scriitorului. Volumul se înscrie într-o tradiție critică și monografică în care apar nume precum Petrică Birău, Mariana Cristescu și Voichița Tulcan Macovei. Acest fapt demonstrează că opera lui Al. Florin Țene a depășit condiția creației individuale pentru a deveni ea însăși obiect de studiu și interpretare.

Din punct de vedere metodologic, „Al. Florin Țene – O viață în slujba cuvântului” se distinge prin caracterul său interdisciplinar. Mariana Bendou utilizează documente biografice, mărturii, interviuri, cronologii, referințe critice, note și trimiteri bibliografice. Fotografii provenite din arhiva personală și documente ale epocii contribuie la caracterul documentar al lucrării. În același timp, tonul autoarei nu devine niciodată strict inventarial. Ea introduce, în numeroase secvențe, o dimensiune eseistică și afectivă, care transformă biografia într-o evocare vie.

De altfel, autoarea își definește implicit propriul demers ca pe o sinteză între document și sensibilitate, între monografie și eseu. Cele două părți ale cărții se completează reciproc, iar fotografiile, mărturiile și trimiterile documentare conferă volumului valoare de monografie culturală, fără a-i anula caracterul eseistic.

Titlul însuși al cărții concentrează întreaga filosofie a demersului. „O viață în slujba cuvântului” nu este o formulă ornamentală, ci o definiție a unei existențe. Cuvântul apare ca vocație, profesie, formă de cunoaștere, memorie, responsabilitate și solidaritate culturală. Prin această interpretare, Mariana Bendou oferă o imagine unificatoare asupra unei personalități care ar putea părea, la prima vedere, dispersată într-o multitudine de domenii.

Ceea ce rămâne în finalul lecturii este imaginea unei existențe în care scrisul și acțiunea culturală sunt inseparabile. Al. Florin Țene apare ca poet și prozator, dar și ca jurnalist; ca eseist și critic, dar și ca istoric al literaturii și al jurnalismului; ca autor, dar și ca promotor al altor autori; ca om al cărții, dar și ca întemeietor de instituții culturale.

Mariana Bendou reușește să surprindă această pluralitate fără să piardă unitatea interioară a personajului său biografic. Ideea centrală este aceea a vocației. Într-o lume în care multe destine culturale se consumă în limitele specializării, Al. Florin Țene este prezentat ca un spirit al sintezei și al continuității. Scrie, publică, organizează, promovează, cercetează și păstrează memoria.

Prin urmare, cartea Marianei Bendou depășește statutul unei simple biografii omagiale. Ea constituie un document de istorie literară contemporană și o contribuție semnificativă la înțelegerea unui fenomen cultural. Viața lui Al. Florin Țene devine, în paginile sale, nu numai biografia unui scriitor, ci și povestea unei epoci, a unei comunități literare și a unei idei fundamentale: aceea că literatura nu poate exista fără memorie, iar memoria nu poate dăinui fără cuvânt.

În această lumină, expresia care sintetizează cel mai bine demersul Marianei Bendou ar putea fi: o biografie a omului, o cartografiere a operei și o monografie a vocației culturale. „Al. Florin Țene – O viață în slujba cuvântului” fixează în memoria contemporaneității imaginea unui scriitor pentru care ultima pagină nu este un sfârșit, ci începutul unei noi forme de dialog cu lumea.

Volumul Marianei Bendou se impune prin bogăția materialului documentar, prin perspectiva sa integratoare și prin capacitatea de a transforma biografia într-un demers de istorie culturală. Este o carte despre un scriitor, dar și despre condiția scriitorului contemporan; despre o operă, dar și despre instituțiile care fac posibilă circulația literaturii. În centrul acestei construcții rămâne figura lui Al. Florin Țene, creator și întemeietor, pentru care, așa cum demonstrează întreaga carte, a sluji cuvântul a însemnat a sluji cultura română.

               Prof. Nicu Tătaru

Bibliografie

  1. BENDOU, Mariana, Florin Țene – O viață în slujba cuvântului. Biografie, operă, jurnalism, cultură și mărturii, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2026.
  2. BIRĂU, Petrică, Florin Țene – Literatura ca mod de viață, Editura Eurograph, Colecția „Mnemosyne”, 2005.
  3. CRISTESCU, Mariana, Familia Țene – Destine contemporane, 2013.
  4. MACOVEI, Voichița Tulcan, Florin Țene – Atitudini literare la începutul secolului XXI, Editura Napoca Star, 2019.
  5. SASU, Aurel, Dicționarul Scriitorilor Români, Editura Paralela 45, 2006.
  6. SIMION, Eugen (coord.), Dicționarul General al Literaturii Române, vol. T–Z, Academia Română, 2009.
  7. ȚENE, Al. Florin, Ziariștii care au transformat clipa în veșnicia artei.
  8. ȚENE, Al. Florin, Pagini de conștiință – Ziariști și scriitori, volumele I–III, 2025.
  9. ȚENE, Al. Florin, Oglinda Ligii Scriitorilor – o altfel de istorie a literaturii române, în colaborare cu Voichița Pălăcean Vereș și Gavril Moisa.
  10. ȚENE, Al. Florin, Orice călimară poate să devină un Vezuviu, 2019.
  11. ȚENE, Al. Florin, Eseul, metaforă a gândirii logice.
  12. ȚENE, Al. Florin, Poezia ca ceremonie a textului.

Ben TODICĂ: Un ultim cuvânt pentru Petre Gheorghiu-Dolj (6 iulie 1938 – 20 august 2026)

Astăzi, la microfonul radioului nostru, rostim cu greu un nume pe care ne-am fi dorit să-l mai auzim multă vreme printre noi: Petre Gheorghiu-Dolj.

La 20 august 2026, Petre a plecat dintre noi și a trecut la cele veșnice. Pentru lumea teatrului și a filmului, Petre Gheorghiu-Dolj a fost un actor cu o carieră impresionantă, construită între două lumi. A cunoscut scena Teatrului Național din Craiova și cinematografia românească, iar după stabilirea sa în Australia, în 1988, a continuat să joace cu aceeași pasiune, lăsându-și amprenta în numeroase producții australiene, cu peste 80 de roluri în filme și seriale.

Pentru noi, cei de la 3ZZZ – programul în limba română din Melbourne, Petre a fost însă mai mult decât un actor. A fost coleg, susținător, prieten și unul dintre oamenii care au înțeles că un radio comunitar nu înseamnă doar microfoane, emisiuni și cuvinte rostite în eter. Înseamnă oameni. Înseamnă memorie. Înseamnă legătura dintre cei plecați de acasă și locul pe care îl poartă în suflet.

Petre a fost parte din această poveste. Și poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase forme de a rămâne: să fi trecut prin viața oamenilor lăsând în urmă nu numai roluri și imagini, ci și amintiri. Noi, cei care l-am cunoscut și am stat alături de el în această mare familie a radioului românesc din Melbourne, nu vom uita vocea lui, prezența lui și dragostea lui pentru lumea artistică și pentru comunitatea românească.

Pentru că radioul este, înainte de toate, o memorie vie. Iar oamenii care au trecut prin el nu rămân doar în arhivele emisiunilor. Rămân în noi.

De astăzi, când microfonul se va deschide, va exista și un loc gol. Un loc pe care nu-l va putea ocupa nimeni. Dar în radio, ca și în memorie, oamenii nu dispar cu adevărat. Uneori pleacă doar din fața noastră și rămân în vocea pe care o păstrăm, în poveștile pe care le spunem despre ei și în tăcerea dintre două cuvinte.

Poate că aceasta este adevărata putere a radioului: aceea de a păstra, dincolo de timp și de distanță, o voce omenească.

Petre, vocea ta nu se va pierde. Va rămâne în amintirea noastră, în poveștile pe care le vom spune despre tine și, poate, în acea clipă de tăcere care se așterne peste studio atunci când ne vom aminti că ai fost aici.

Îți mulțumim pentru anii în care ai fost alături de noi. Îți mulțumim pentru artistul care ai fost, pentru colegul care ai fost și, mai ales, pentru omul care ai fost.

Ai venit în Australia purtând cu tine o parte din România și ai lăsat aici o parte din tine. Noi o vom păstra. Iar când, într-o zi, vom vorbi din nou despre oamenii care au construit, cu discreție și cu suflet, comunitatea românească din Melbourne, numele tău va fi printre ele.

Pentru că există oameni care trec printr-un loc și oameni care lasă un loc schimbat prin trecerea lor.Tu ai fost unul dintre aceștia.

Drum lin spre lumină, Petre!

Din partea colegilor de la 3ZZZ – programul în limba română din Melbourne, transmitem familiei, prietenilor și tuturor celor care l-au iubit și prețuit cele mai sincere condoleanțe.

Și poate că, atunci când vom porni din nou microfonul și vom rosti primele cuvinte ale unei noi emisiuni, undeva, în spatele vocilor noastre, se va afla și memoria lui Petre.

Pentru că un om nu pleacă niciodată cu totul atât timp cât există cineva care își amintește de el.

Petre, nu te vom uita!  Dumnezeu să te odihnească în pace și lumină!

Ben Todica

Silvia HODAȘ: Noaptea Muzeelor la Sate – Muzeul Sătesc din Sauca

Proiectul „Noaptea Muzeelor la Sate”, inițiat în 2023, a prins contur și în județul Vaslui. Multe muzee sătești, care adăpostesc bogate colecții etnografice, și-au deschis larg porțile pentru publicul iubitor de frumos, de istorie și tradiție.

Am fost invitați la evenimentul cultural desfășurat în comuna Laza, sâmbătă, 29 august 2026, organizat de Rodica Bulboacă, fondator și administrator al Muzeului Sătesc din Sauca. Manifestarea, desfășurată sub egida „Anul Constantin Brâncuși – 150 de ani de la naștere”, a avut loc în două locații: Biserica din Laza și Muzeul Sătesc din Sauca – „Unde-s mâinile muncite?”. La Biserica din Laza, sub tematica: „Sculptură în lemn  – Credință, Meșteșug, Tradiții”, a putut fi admirată o colecție de linguri din lemn aparținând preotului Andrei Crețu și o colecție de lămpi cu gaz aparținând lui Lavin-Florin Teslariu. Acestea au fost prezentate de preotul Corneliu Halapciug. Apoi a fost vizitat și interiorul bisericii, unde a putut fi admirată bogata sculptură în lemn realizată de meșterul Vasile Carp.

În cuvântul său, Corneliu Halapciug a apreciat cele două colecții, subliniind valoarea lor documentară și culturală. Colecția de linguri din lemn  ne poate spune povesti despre istorie, cultură, meșteșug și viața de odinioară a comunităților, în timp ce colecția de lămpi cu gaz, expusă în clopotnița bisericii, readuce în atenție obiecte care au făcut parte din viața de zi cu zi a oamenilor de altădată.

Preotul Andrei Crețu a vorbit despre crestăturile de pe linguri care reprezintă diferite simboluri, oferind câteva exemple. A subliniat faptul că fiecare meșter, un adevărat creator, și-a lăsat amprenta peste generații. Colecția sa este impresionantă: cuprinde  aproximativ 200 de exemplare provenite din diferite zone ale țării.

Lavin-Florin Teslariu a prezentat, cu multă pasiune, exemplarele de lămpi cu gaz expuse și a demonstrat modul de funcționare a câtorva dintre acestea. Locul ales pentru expunerea lor, clopotnița, are semnificații profunde legate de trecerea timpului, de chemarea la rugăciune și de marcarea momentelor esențiale ale vieții. Lumina devine, astfel, și un simbol al călăuzirii și al drumului spre cunoaștere. Piesele din colecție, aparținând unor perioade diferite, au impresionat prin design, forme și dimensiuni.

După această întâlnire plină de încântare, pătrunși de lumina și pacea acestui loc, ne-am îndreptat spre satul Sauca, la Muzeul Sătesc, acolo unde am fost întâmpinați, conform tradiției, cu pâine specifică locului, preparată din făină de grâu și făină de porumb. Gestul a fost încărcat de semnificație și ne-a transmis încă de la intrare că în incinta muzeului vom întâlni ospitalitate, respect și binecuvântare.

După ce fiecare dintre noi s-a înfruptat din pâinea rumenă și pufoasă, am pășit cu emoție în încăperile destinate expozițiilor și atelierului de lucru. Gazda noastră ne-a transmis un gând care definește, poate, cel mai bine spiritul acestui loc: „Când intri în muzeu, simți că te urmăresc strămoșii și te îndeamnă prietenos să te așezi pe jilțul învechit. Exponatele sunt dovada vie că strămoșii au marcat și au creat adevărate opere de artă”. Și, într-adevăr, oriunde ți-ai îndrepta privirea, fiecare exponat te face să te gândești la strămoși, la mâinile care l-au lucrat, la gospodăriile în care aceste obiecte au fost folosite și la poveștile care s-au transmis din generație în generație.

Am admirat toate colecțiile aflate în patrimoniul muzeului, ne-au fost oferite explicații și ne-au fost împărtășite frumoase povești și legende legate de unele dintre obiectele tradiționale. De altfel, multe din obiectele expuse provin de la meșteri locali: costume populare, covoare și obiecte vechi utilizate în gospodărie, care dezvăluie tainele unei vieți rurale de altădată. Fiecare exponat a avut o anumită semnificație în gospodăriile țărănești și păstrează o parte din memoria comunității.

Muzeul are și un rol educativ prin activitățile desfășurate cu elevii din școlile comunei, dar și cu cei din Vaslui. Rodica Bulboacă ne-a spus cu mândrie despre faptul că, prin intermediul diferitelor proiecte, muzeul a avut ca oaspeți profesori și elevi din mai multe țări: SUA, Germania, Franța, Grecia, Turcia, Polonia, Croația, Finlanda, Portugalia, Spania și Italia.

Pentru întreaga sa activitate, în semn de apreciere pentru contribuția deosebită la promovarea artei și culturii românești la nivel național și internațional, Rodica Bulboacă a primit o Diplomă de Excelență din partea Ligii Scriitorilor Români – Filiala „Movila lui Burcel” Vaslui.

Vorbind despre gastronomia și tradițiile locului, organizatorii au creat atmosfera unei clăci autentice, un obicei străbun prin care gospodarii satului se adunau pentru a ajuta o familie să finalizeze o anumită activitate agricolă, de gospodărie sau de meșteșug și textile. Bineînțeles că, la aceste activități, erau integrați și tinerii pentru a învăța tehnici de lucru. Claca nu era doar un mijloc doar de întrajutorare, ci și un prilej de a cânta, a spune glume și, într-un cuvânt a socializa.

Primul invitat a fost cunoscutul interpret de muzică folk Romică Brunchi. Prin cântecele interpretate, ne-a întors în timp, pe vremea copilăriei, pentru ca apoi să ne readucă în prezent, într-o realitate ce uneori poate fi dură. Muzica populară a fost interpretată de elevul Robert Ailioaie și de tinerele soliste, îmbrăcate în frumoase costume populare, unele țesute și cusute chiar în atelierul muzeului: Ștefania Maria Bostan, Amalia Gache, Sofia-Maria Hâncu și Laura Pușcașu.

Momentul poetic, plin de emoție, a fost susținut de membrii și simpatizanții Ligii Scriitorilor Români –  Filiala „Movila lui Burcel”: Petru Grădinaru, Daniel Gache-Pascariu, Silvica Gruia, Viorica Marcu și Lideriu Onuț. Acestor clipe de frumos li s-a alăturat și elevul Rareș Nane care a expus și câteva din tablourile sale.

Au adus zâmbete și bună dispoziție printr-un umor spumos Dănuț Alincăi, Ioan Hodaș, precum și Silvia și Ioan Hodaș printr-un dialog  umoristic apreciat de cei prezenți.

Un alt moment specific muzeului a fost cel gastronomic. Gospodinele implicate în acest proiect au pregătit gogoși și plăcinte coapte la vatră, chiar în cuptorul din muzeu, pe care le-au oferit cu drag tuturor.

La activitate au participat primarul Mardare Constantin-Adrian și viceprimarul Ilie Mihai-Marian. În cuvântul lor, aceștia au apreciat întreaga manifestare cultural-artistică, munca depusă de organizatori, participarea numeroasă a sătenilor și invitaților și au adresat felicitări tuturor celor implicați. S-a alăturat evenimentului și profesorul Ilie Vasile. În luarea sa de cuvânt, a menționat importanța și valoarea amenajării muzeului.

Din partea Consiliului Județean Vaslui a fost prezent președintele Ciprian-Ionuț Trifan. A apreciat activitatea desfășurată de doamna Rodica Bulboacă și a subliniat faptul că ceea ce organizează la muzeu are un important impact educativ asupra tineretului.

La realizarea acestei adevărate sărbători au contribuit: Asociația „Bujorii din Laza”, Primăria și Consiliul Local Laza, Parohiile Laza și Sauca, Liga Scriitorilor din România – Filiala „Movila lui Burcel” Vaslui, dar și sătenii. Sufleul acestei reușite manifestări culturale a fost meșterul popular Rodica Bulboacă, cea care a adunat laolaltă tineri și adulți, păstrători ai tradiției locale, oameni care nu și-au uitat de rădăcinile.

Muzeul s-a născut din dragoste pentru trecutul, cultura și arta populară, din dorința de „a păstra vie identitatea, punte de legătură între generații”, după cum ne-a mărturisit Rodica Bulboacă. La final, a mulțumit tuturor celor care au contribuit la organizarea și reușita evenimentului, prin care tradițiile și obiceiurile locului sunt menținute vii și transmise mai departe.

Prin existența acestor valori în muzeu și prin grija meșterului popular Rodica Bulboacă, satul nu se va pierde și nici identitatea culturală a oamenilor din satele comunei Laza. În încheiere a transmis un mesaj care sintetizează întreaga sa activitate și menirea acestui muzeu: „Patrimoniul muzeului sătesc din Sauca, nu este al meu, eu doar îl administrez gratuit. Este moștenirea noastră, a nepoților noștri, pentru oricine dorește, să poată vedea acest patrimoniu”.

Au moderat: preotul paroh Corneliu Halapciug, Rodica Bulboacă, Delia Chirica și Daniel Gache-Pascariu.

Felicitări organizatorilor, invitaților și celor implicați direct în această frumoasă manifestare culturală!

„Noaptea Muzeelor la Sate” este un prilej de a ne întâlni cu o părticică din istoria poporului român, cu tradițiile și obiceiurile de odinioară, valori care trebuie repuse în lumină și redate patrimoniului cultural pentru a fi transmise noilor generații.

Silvia Hodaș

UZPR, Filiala Iași & AJRP, Montreal (Canada)

Ben TODICĂ: Fiul meu a ieșit dintr-un infern și a intrat în altul

Fiul meu a ieșit dintr-un infern și a intrat în altul. Când l-am adus din România în Australia, Deni trăise deja o experiență pe care niciun copil nu ar trebui să o cunoască. Mama lui murise în fabrica unde lucra, iar împrejurările acelei tragedii au rămas pentru noi o rană greu de închis. La puțin timp după aceea, el a rămas în grija mea și, la numai doisprezece ani, a ajuns în Australia, în familia tatălui său.

Pentru că munceam până târziu în fabrică, încercând să-mi construiesc o casă și un viitor într-o țară nouă, am hotărât să-l înscriu la o școală particulară. Cea mai apropiată de locuința noastră era o școală catolică, iar Deni a fost primit în anul 7, după ce terminase cu succes șapte clase în România. Am descoperit atunci cât de diferite pot fi două sisteme de educație. Deni avea o pregătire solidă și se adapta ușor la multe dintre materiile studiate aici. Tocmai această ușurință l-a făcut, poate, să privească școala cu mai puțină preocupare decât alți copii. Dar adevărata provocare nu era programa școlară, ci schimbarea de lume. Un copil crescut într-un mediu sever și disciplinat ajungea brusc într-o societate mult mai liberă, cu alte valori, alte reguli și alte tentații. Pentru mine, venit din aceeași cultură a rigorii, această libertate era uneori greu de înțeles.

În timp, am realizat cât de dificil este pentru un părinte să-și crească singur copilul între două universuri: trecutul pe care îl poartă în suflet și prezentul în care copilul trebuie să învețe să trăiască. Ceea ce eu vedeam ca protecție, el putea simți ca limitare; ceea ce pentru mine era disciplină, pentru el devenea uneori distanță.

Anii au trecut pe nesimțite. Unele lucruri le înțelegem abia după ce s-au întâmplat. Avem impresia că ne pierdem copiii, când de fapt ei își caută propriul drum. Astăzi înțeleg mai bine că Deni nu trebuia să trăiască în lumea tatălui său, ci în lumea timpului său. Generațiile se schimbă, iar fiecare își poartă lupta proprie. Noi am fost crescuți privind spre viitor cu răbdare și sacrificiu; ei trăiesc într-o epocă a schimbării rapide, a tehnologiei și a libertăților pe care noi nu le-am cunoscut.

Această lume oferă multe posibilități de a greși, dar și multe șanse de a te ridica. Și, în ciuda tuturor temerilor pe care le avem uneori, cred că omul își continuă drumul înainte, căutând nu doar progres material, ci și o formă mai înaltă de înțelegere și de conștiință. De aceea, privind înapoi la tot ce am trăit împreună, nu mai văd doar suferința. Văd și puterea de a merge mai departe.

Tot ce ni se întâmplă, fiule, poate deveni o treaptă spre împlinirea noastră. Și, dincolo de toate neînțelegerile, de toate rănile și de toate distanțele dintre generații, vreau să știi un singur lucru: ,,Sunt mândru de tine”.

Autor: Ben TODICĂ