Roni CĂCIULARU: Minunate gravuri pe suflet – Expoziția pictoriței Miriam Cojocaru

Totul a început la etajul cinci al imensei Staţii Centrale de Autobuze, din Tel Aviv. Într-una din sălile mai retrase, se află un aşa zis Muzeu Ydish. O amestecătură de obiecte, cărţi, colecţii de ziare. Praf şi ecou de istorie, de viaţă şi bucurii ori tristeţi, lucruri aflate într-o dezordine fascinantă, prin aerul evocator şi printr-o frumuseţe aproape secretă. Viaţă dispărută, şi totuşi păstrată, viaţă care ar putea fi oricând reînviată…

În acest context – mult prea sumar descris acum – îşi avea atelierul şi un încântător profesor tânăr de xilogravură, Alexander Vojik, de la Asociaţia Pictorilor şi Sculptorilor telavivieni. Şi, pritr-un minunat miracol (de fapt un an întreg de muncă şi creaţie) viaţa evreiască a oamenilor cărţii, fibra de istorie a renăscut, sugerată acum de o fascinantă serie de gravuri ale pictoriţei Miriam Cojocaru.

Dar iată ce ne povesteşte autoarea însăşi:

„Intr-o zi , Alex (z.l.), ne-a invitat acolo, la etajul al cincilea din Staţia Centrală de autobuze. Nu departe de Teatrul „românului” nostru, Nicu Nitai… Sala cu nr. 5008. Am deschis uşa, şi priveliştea care mi se deschidea, m-a fermecat, mi-a tăiat respiraţia! Imaginează-ţi o sală imensă, plină cu cărţi pe rafturi, în cărucioare de supermarchet, ori , pur şi simplu, în cutii de carton. Iar tot acest imperiu, avea ca fundal o scenă pe care era construit un zid de cărţi. De fapt, în această mare sală sunt nu numai cărţi, ci şi tot felul de lucruri – pentru mine deosebit de impresionante: bănci de la sinagogi, covoare persane, tradiţionale lumănări de amintire a celor pierduţi în negura timpului, o roabă, fotolii, o bicicletă, alte numeroase obiecte de altă dată, care au fost folosite de semenii mei, şi-ai tăi, şi-ai  atâtor alţii din neamul nostru. Şi tot acest amalgam doveditor de viaţă, iubire, zâmbet, gândire muncă şi lacrimi, se afla aici într-o dezordine boemă, cu o secretă trăire estetică aproape de neexprimat. Dar ea era!… Plutea în aerul muzeal, odată cu istoria şi vorbele celor de altădată, odată cu amintiri fantomatice şi-atât de concrete!

 

Acesta a fost primul meu contact cu Muzeul Ydish: un adevărat şoc pozitiv, care parcă m-a paralizat. De abea a doua oară, la o a doua vizită aici, după vreo săptămână, am început să cunosc mai atent, să percep mai profund şi mai limpede locul acesta fascinant. I-am găsit aici pe toţi clasicii literaturii idiş, am răsfoit albume, am văzut imagini ale celor din trecutul nostru, litografii, almanahuri, ziare ale unei lumi aproape dispărute. Mă aflam în mijlocul evreimii Răsătitului Europei, cu o bună parte din cultura sa. Evreii – ferment şi energie. Ei dau suflet din sufletul lor. Lumea progresează. Dar, tot acolo, eu am avut parte – şi desigur, nu numai eu – de neaşteptate şi adevărate cutremure.Treceau autobuze deasupra capetelor noastre, amintindu-mi cumva de destinul cutremurător al atâtor conaţionali ai mei… Lumina, în acest loc special venea de afară, şi parcă şi din trecut, filtrată şi schimbătoare, pătrunzând şi dând viaţă, prin nişte geamuri înguste şi foarte înalte…

A fost apoi şi o altă vizită, a treia oară, când am venit aici mai familiarizată cu locul şi imaginile, şi atunci am reuşit să fac unele schiţe, unele fotografii. Am oprit timpul, ca să-l pot sugera în continuă mişcare. Materialul acesta, aflat sub impulsul emoţiei şi al trăirii autentice mi-a folosit, în continuare, să gravez impresiile mele, gânduri şi simţăminte, pe plăci de metal, cu care am imprimat pagini speciale de hârtie. Şi uite-aşa, m-am gândit că-l onorez, şi pe fostul meu profesor Alexander Vojik ( cu xilogravurile sale lirice, de o mare frumuseţe). De fapt onorez un artist, un muzeu şi îmi retrăiesc, într-un fel, propriul meu popor…

Am lucrat un an şi mai bine asupra plăcilor mele de metal, imprimându-le desenele mele, peste care am trecut apoi cu acid, pentru a transpune prin incizie imaginile, gândurile, sugestiile izvorâte din locul aparte de care ţi-am vorbit… Dar nu întotdeauna intenţia artistică se materializează aşa cum vrei; metalul e rece, acidul e orb, eu fiind aceea care trebuie să dea căldură şi expresivitate plăcii rebele. Asta înseamnă muncă, migală, nenumărate reluări pe alte şi alte plăci, ori, dacă simţi şi te încăpăţânezi, încerci să intervii  pe aceeaşi placă, acolo unde crezi şi se poate, prin tot felul de mijloace specifice ştiinţei şi artei gravurii. Astfel, cu dexterităţi aparte, cu răbdare şi talent, poţi chiar îmbogăţi imaginea finală. E vorba de o gamă variată de intensităţi ale desenului, de obţinerea unui anume relief, de accentuarea calităţilor ascunse ale texturii. O anumită culoare a cernelii de imprimare poate introduce o altă atmosferă, specială, poate sugera semnificaţii originale. Uneori, efecte speciale le-am obţinut prin imprimarea succesivă a două plăci pe aceeaşi hârtie. Dar ceea ce apare în final, în expoziţie, este urmarea a numeroase încercări pe care le resping în cele din urmă, până ce ajung la rezultatul care cred că e satisfăcător. Se-nţelege că de la o imprimare la alta fac scimbări de tactică în realizarea scopului propus. E adevărat, este o muncă titanică, care cere migală, răbdare, desen sigur şi expresiv, viziune anticipativă clară, aproape exactă. Inseamnă fizică, înseamnă chimie, înseamnă priceperea de a privi negativul cu finalitatea lui pozitivă. Este o muncă dificilă, dar când reuşeşti, satisfacţia îţi răsplăteşte înzecit efortul. Parcă ai fi un un fel de demiurg, în care oamenii pot să creadă!”… Continue reading „Roni CĂCIULARU: Minunate gravuri pe suflet – Expoziția pictoriței Miriam Cojocaru”

Mihai RĂDULESCU: Chemarea prin poezie

Am lăsat pentru final un eseu ce s-ar putea intitula: ‘Poezia – mijloc de recuperare a sinelui’, de o mare însemnătate pentru orice creştin preocupat de formele variate ale Chemării lui Dumnezeu, pentru că el luminează splendid locul poeziei în viaţa de zi de zi a condamnatului politic sub comunism, în orice loc de ispăşire s-ar fi găsit el, şi cu cât mai mult a oricărui om înecat sub stivuirile îmbeznate ale materiei, ce-l fac să uite de sorgintea sa cerească. În cele ce urmează, veţi afla despre o faţă inedită a poeziei, după trecerea multor milenii de creare a ei şi de exultare prin ea.

            “Eu nu ştiu, şi apoi, la ce bun – poeţii în vremi de restrişte?”, citează Viorel Gheorghiţă, în memoriile sale, un stih de Hölderlin, din poemul Pâine şi Vin. “Pentru mine, acest celebru vers”, pătrunde el în trăirea sa spirituală, “acest celebru vers, de o actualitate evidentă, e o mai veche obsesie a mea şi, nu mai puţin, o gravă nedumerire. Câtă interogaţie, câte îndoieli, câtă afirmaţie şi câte incertitudini se află condensate în el? La ce bun poeţii, când cărţile lor nu pot să apară sau, dacă apar, nu se citesc? La ce bun poeţii, când interesul pentru poezie e copleşit, în occident de huzur, la noi de sărăcie, pretutindeni de isteria muzicii pop sau rock? Aserţiunea că poezia, cultura în general, e un apanaj al aleşilor, nu mi se pare de acceptat. Dimpotrivă. Statutul ei e unul ontologic, dovadă amploarea la care a ajuns fenomenul în puşcării. Iată, fac o afirmaţie scandaloasă: nu omul face cultura, cultura îl face pe om; nu poetul iscă poezia, poezia îşi zămisleşte poeţii, aşa după cum adevărul zămisleşte libertatea, aşa după cum pâinea cea de toate zilele ne condiţionează şi ne susţine trupeşte.”

            Mă voi opri o clipă asupra acestui termen de comparaţie propus de memorialist, deoarece el pregăteşte o mutaţie calitativă către ceea ce reprezintă cu adevărat “pâinea noastră cea de toate zilele” la care se referă textul rugăciunii sugerat de aluzia scriitorului. Dacă îl vom denumi pe însuşi Iisus Hristos prin acea “Pâine”, ne va fi mult mai uşor să înţelegem afirmaţia că Poezia este aceea care îşi zămisleşte poeţii. Căci Dumnezeu este acela care-şi zămisleşte credincioşii, prin Chemarea Sa despre care vorbim împreună de atâtea luni de zile prin mijlocirea undelor.

            Continue reading „Mihai RĂDULESCU: Chemarea prin poezie”

Daniel IONIŢĂ: Aşa o să păţeşti şi tu… ca Onofrei!

„O discuţie cu tata, întreruptă şi reluată după patru decenii”

Era în anul 1972, începutul vacanţei de vară, ca de obicei după terminarea şcolii mă aflam în studioul fotografic al tatălui meu din strada „Domniţa Nastasia” din centru Bucureştiului. Lângă „Sfatu Capitalei”, explica tata celor care nu ştiau unde se află – folosind o expresie uzitată în vremuri mai vechi. Tata mă angaja pentru o săptămână, uneori două, la fiecare început de vacanţă mare, neoficial, bineînţeles, şi mă plătea bine pentru vremurile acelea. Zece lei pe oră însemnau undeva între 500 şi 1000 de lei, după o săptămână sau două, ceea ce pentru un puşti erau o groază de bani. Era un patron generos, plătindu-mă bine pentru o muncă necalificată. Ca termen de comparaţie, laboranţii şi fotografii de teren cu experienţă erau plătiţi cam cu cincisprezece lei pe oră. Dorea să mă înveţe să câştig şi să rostuiesc banii. Prima i-a reuşit, de câştigat bani am învăţat! A doua de loc. În loc de rostuire am învăţat cum să îi cheltui cu rapiditate şi entuziasm.

Cert este că aveam bani pentru întreaga vacanţă de vară şi ca atare eram prietenul favorit al multor colegi şi vecini din cartier. Era firesc ca eu să plătesc, la cofetărie, cea mai mare parte a distracţiei, sau biletele de tren pentru vreo drumeţie la Buşteni sau Predeal.

În acea dimineaţă de iunie tăiam cu atenţie marginile unor fotografii aparţinând celei mai frumoase fete pe care o văzusem vreodată, în realitate sau fotografie, de care eram îndrăgostit până peste urechi de ceva vreme – adică cel puţin de cinci minute de când tot lucram la portretele ei. Brunetă, ochii mari, buze numai bune să muşte şi să sărute, puţin plinuţă, era exact genul meu. Deja plănuiam cum anume să dau de adresa ei, sau de un numar de telefon. Speram că bonul pentru fotografii va conţine una dintre aceste informaţii vitale. Dacă nu, mă gândeam să fiu foarte vigilent pentru a prinde momentul când cineva, poate chiar iubita vieţii mele, va intra să ceară plicul cu numărul 6735 din 18 iunie 1972, pe numele Pandrea. Dar un minut mai târziu am revenit la realitate – era clar că totul era doar o fantezie. Frumuseţea din fotografiile ce le ajustam cu sârg, avea cel puţin 14 ani, după cum arăta, iar eu aveam exact 12 ani şi şase luni!! Diferenţa de doi ani era insurmontabilă pentru un băiat de vârsta mea, oricât de şarmant ar fi fost el! Ca o fericită ironie a vieţii, mai târziu când am întâlnit adevărata dragoste, s-a întâmplat să fie tot cu doi ani mai în vărstă. Şi tot brunetă!

Totuşi, nimic nu mă impiedica să visez cu ochii deschişi cum vom juca tenis cu Beauty în Parcul Tineretului, lângă Arcul de Triumf, sau cum o voi conduce acasă pe jos, ea locuind undeva foarte departe, la marginea Bucureştiului – iar când vom intra pe strada ei, ne vom prinde de mână. Ajungănd la imaginea asta mă treceau toate căldurile. Vocea tatei mi-a întrerupt atât de brutal această reverie, încât era să tai în două fotografia ce se afla sub ghilotină.
– Fii atent la omul ăsta, mi-a zis tata. M-am oprit din tăiat şi am privit spre bărbatul care tocmai intrase pe uşă. Îl cunoşteam din vedere. Era Onofrei, o cunoştinţă mai veche, un alt fotograf, responsabil al unei unităţi în cadrul Cooperativei „Fotografia”, ca şi tata, într-o altă parte a oraşului. Avea un început de Parkinson. Mă simţeam oarecum jenat să mă uit direct la capul lui şi la mâna stângă, uşor tremurânde. Chiar mi s-a părut că îi tremură capul mai mult de data asta, şi nu mai era sincronizat cu mâna. Boala progresase. Cu câteva luni înainte îl întrebasem pe tata, cum oare reuşeşte Onofrei să fotografieze, sau dacă are cumva subalterni care fac pozele în locul său. Tata mi-a răspuns că de fapt atunci cănd face poze, temuratul încetează. Magic, m-am gândit eu. Am descoperit mai târziu că este un lucru uzual pentru acest sindrom, la anumiţi oameni. Continue reading „Daniel IONIŢĂ: Aşa o să păţeşti şi tu… ca Onofrei!”

Vavila POPOVICI: „Of, Doamne, Doamne!” (168 de ani de la naşterea lui Eminescu)

Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egală îndreptăţire a naţiunii noastre.” M. Eminescu

Mihai Eminescu a bucurat naţia noastră cu doar 39 ani de viaţă, dar cu o imensă activitate literară. 46 de volume, aproximativ 14.000 de file au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu în 1902. A fost poet, prozator și jurnalist român, cea mai importantă voce poetică din literatura română.
Ion Caraion scria: „Eminescu este imponderabil și muzică”.
Ion Luca Caragiale spunea că Eminescu avea un temperament de o excesivă inegalitate, oscilând între atitudini introvertite și extravertite: când vesel, când trist; când comunicativ, când ursuz; când blând și când aspru; mulțumindu-se uneori cu mai nimica și nemulțumit alteori de toate… „Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”
Titu Maiorescu i-a promovat imaginea unui visător cu o extraordinară inteligență, ajutată de o foarte bună memorie.
Constantin Noica îl considera etalonul poeziei românești spunând că „Arborii nu cresc până în cer. Nici noi nu putem crește dincolo de măsura noastră. Și măsura noastră este Eminescu. Dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, vom rămâne în cultură mai departe înfometați.”
Mihai Eminescu (Mihail Eminovici) s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoșani și a decedat la 15 iunie 1889 la București. A fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, coborând (pe linie paternă) din Transilvania, de unde familia a emigrat în Bucovina, din cauza exploatării iobăgești și a persecuțiilor religioase. Aproape toți frații și surorile i-au murit. O posibilă explicație este aceea că în secolul al XIX-lea speranța de viață depășea cu greu vârsta de 40 de ani, epidemiile de tifos, tuberculoză, hepatită erau frecvente, chiar sifilisul era considerat boală incurabilă până la inventarea penicilinei.
A urmat școala primară la Cernăuți, primele două clase probabil într-un pension particular. Apoi a fost înscris la liceul german din Cernăuți, singura instituție de învățământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul Habsburgic.
Continue reading „Vavila POPOVICI: „Of, Doamne, Doamne!” (168 de ani de la naşterea lui Eminescu)”

Mircea ELIADE: Eminescu este întruparea cerului şi pământului românesc

Un Cuvânt înainte și o Postfață mai puțin cunoscute ale lui Mircea Eliade la o “ediție de pribegie” a Poesiilor lui Mihai Eminescu. Parte a Proiectului de recuperare a gânditorului național MIHAI EMINESCU – ROMANUL ABSOLUT

Cuvânt Înainte la Mihai Eminescu – Poesii – “ediție de pribegie” îngrijita de Mircea Eliade

După rezistențele pe care le-a întâmpinat în timpul scurtei și chinuitei lui vieți, opera lui Mihai Eminescu s’a impus fulgerător neamului întreg, iar nu numai păturei culte. Nu știu dacă s’a făcut vreodată socoteala exemplatelor tipărite din Poeziile lui Eminescu. Dar, în mai puțin de o jumătate de veac, poeziile acestea au fost reproduse în multe zeci de ediții, de la modestele tipărituri populare până la admirabila ediție critică a Fundațiilor Regale, îngrijită de Perpessicius. Astăzi, dupa ce-au cunoscut atâtea culmi și atâtea onoruri Poeziile lui Eminescu, cenzurate în țară, apar, așa cum le vedeți, în haina sfioasă a pribegiei. Gloria lui Mihai Eminescu ar fi poate mai puțin semnificativă, daca n’ar fi luat și el parte, de peste veac, la tragedia neamului românesc.

II

Ce înseamna, pentru noi toți, poezia, literatura și gândirea politică a lui Eminescu, o știm, și ar fi zadarnic s’o reamintim încă o dată. Tot ce s’a creiat dupa el, de la Niculae Iorga și Tudor Arghezi până la Tudor Arghezi, Nae Ionescu și Lucian Blaga, poartă pecetia geniului, cugetului sau măcar a limbei eminesciene. Rareori un neam întreg s’a regăsit într’un poet cu atâta spontanitate și atâta fervoare cu care neamul românesc s’a regăsit în opera lui Mihail Eminescu.

Continue reading „Mircea ELIADE: Eminescu este întruparea cerului şi pământului românesc”

Eleonora SCHIPOR: Eminescu, veșnic viu în inimile noastre

În fiecare an ziua nașterii poetuli nepereche al neamului nostru este marcată în mod deosebit în incinta CIE Cupca.

          Astfel chiar în ziua nașterii Luceafărului  în toate clasele  au  loc lecții eminesciene, la care se vorbește, ținând cont de vârstă,  despre viața și opera marelui nostru înaintaș.

          În coridorul școlii este amenajată o importantă expoziție de cărți, ziare, reviste, desene de și despre Eminescu. Expoziția este pregătită de profesoarele de limba maternă a școlii noastre.  Elevii claselor mijlocii petrec și o mică victorină răspunzând la întrebările profesoarelor. Ele se referă la opera poetului.

          Elevii claselor mari privesc și  filme la calculator  despre măsuri organizate în cinstea marelui poet.

          Un recital poetic  susțin elevii claselor mici și mijlocii îndrumate de profesoarele de limbă maternă.

          Măsuri dedicate lui Mihai Eminescu vor avea loc pe parcursul lunii ianuarie.

          Continue reading „Eleonora SCHIPOR: Eminescu, veșnic viu în inimile noastre”

George ANCA: Eminescu Yama

“Semnul întors” presupune şansa omului de a blestema în urma dispariţiei sale.

*

   Blestemul e o culme subiectivă a vitalităţii înfrânte.

*

Maxima esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice.

*

“La solidarisation magique ou mystique / le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de l’homme a l’eau, lui confere de nouvelles possibilites de ‘germination’, d’une nouvelle naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938).

*

Mihai Eminescu traducând proză de Edgar Poe prin intermediul lui Charles Baudelaire.

*

 Izvor ca plâns la naştere – “Apele plâng clar izvorând din fântâne” (Eminescu).

*

Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză): “Născându-ne murim, murind ne facem cenuşă”.

*

Să citeşti pe Eminescu fără a te gândi la Eminescu nu e un semn că te-ai gândit la Baudelaire.

*

Eminescu nu mai este şi cu atât mai puţin cei ce n-au fost fiind el, cei ce-au fost după el,  prin el sau cu el, sau sub el, sunt nu prin ei ci prin cei care-i aştern peste Nefiinţa reajunsă la început. Ei poate sunt străini, dar nu se strămoşesc din străinii de ei în aceiaşi străini de noi, în ei.

*

Continue reading „George ANCA: Eminescu Yama”

Dragu Cătălin POPIAN: Sfânta noapte – Dramă religioasă în 4 acte

Dragi prieteni şi fraţi

Vă urez un Crăciun fericit şi un An Nou şi mai fericit, victorioşi prin Hristos Mântuitorul, Copil atotputernic.

Cu această ocazie, vă trimit un text inedit, o piesă de +Maestrul CC Popian, artistul şi bunicul vieţii mele. A fost scrisă pentru echipa de teatru a Episcopiei Rîmnicului, în 1929. Şi dată cu mult succes în acele vremi în Oltenia şi în toată ţara. Ea desfăşoară în versuri şi dramatism minunăţiile şi grozăviile întâmplate în jurul Naşterii Mântuitorului. Sper că citind-o, că veţi distra, veţi medita, veţi avea câteva momente înălţătoare. Când va vrea Domnul, voi reuşi s-o public împreună cu întreaga lui operă. Deocamdată, am transcris-o din vechile manuscrise şi v-o prezint cum s-ar zice, în premieră. La mulţi ani! (Părintele Dragu Cătălin Popian)

 

***

 

  1. POPIAN

SFÂNTA NOAPTE

Dramă religioasă în 4 acte.

  1. R. Vâlcea

Originală.

 

N.A.

*Am prelucrat una după A. Pan, în vers popular şi am tipărit-o în 2 ediţii, ambele epuizate,(1912 şi 1916)

(Actuala piesă nu are nimic comun cu cea prelucrată după Anton Pan şi care se numeşte Naşterea lui Christos. n.n.)

 

PERSOANELE Continue reading „Dragu Cătălin POPIAN: Sfânta noapte – Dramă religioasă în 4 acte”

UN CRĂCIUN FERICIT! LA MULȚI ANI!

 

Nou și bun început vieții!

Miracolul Sfintei Nașteri să vă aducă fiecăruia, prin gândurile cele bune, pace și liniște în suflet, iar muza inspirației, sfetnicul bun.

Pășim către Noul An 2018 doritori de noi și binecuvântate împliniri.

Alături de cei dragi vouă ,,masa sa vă fie masă, casa să vă fie casă”, viața completată de noi bucurii, dăruind pentru a putea dobândi mai apoi.

Redacția Logos&Agape

George ROCA: Magdalena Brătescu – „Rendez-vous cu teatrul israelian”. O primă antologie document în limba română

În febra pregătirilor pentru predarea la editura „Familia” a celei de a opta sa carte, romanul de ficţiune „Preafericita doamnă Reizl Witz”, scriitoarea şi jurnalista româno-israeliană Magdalena Brătescu, cunoscută atât în Israel cât şi în România, îşi lansează zilele acestea la Tel Aviv Antologia teatrului şi Operei israeliene.

„Rendez-vous cu teatrul israelian” este o lucrare-document originală, complexă şi bine redactată, alcătuită cu migală şi pasiune de autoarea sa. Cele trei sute de pagini cuprind sute de cronici, ilustrate cu fotografii din spectacole, grupate în zece capitole corespunzând numărului instituţiilor teatrale unde domnia-sa a vizionat toate premierele prezentate în perioada 2013-2017. Cronicile sale dramatice sunt publicate la rubrica „Din fotoliul spectatorului” pe care cronicara de teatru o deţine de patru ani în săptămânalul de mare succes „Gazeta Românească” şi unde scrie în continuare.

Cititorul, un posibil profesionist al artei dramatice, sau un simplu amator de spectacole, va socoti această antologie o invitaţie îmbietoare pentru toţi iubitorii de teatru şi operă, vorbitori de limbă română din ţară ori de peste hotare, de a cunoaşte îndeaproape efervescenţa vieţii teatrale mereu în evoluţie a Israelului contemporan.

Continue reading „George ROCA: Magdalena Brătescu – „Rendez-vous cu teatrul israelian”. O primă antologie document în limba română”