Gheorghe PÂRLEA: De Florii

De Florii

(Rondel)

 

E larmă, în surdină, de Florii

În inima-mi ce se despiatră,

Te-aștep cu jind, Iisuse, ca să vii

Și în cetatea ce mi-i vatră.

 

Îți văd asina ce Te poartă

Și-alaiul ce-Ți zidește temelii –

E larmă, în surdină, de Florii

În inima-mi ce se despiatră,

 

Aud cântările în chinovii –

Ecou născut la Marea Moartă –,

Te-aclamă vocile, cu mii și mii,

Ghicind că Jertfa-Ți le e soartă.

 

E larmă, în surdină, de Florii

———————————

Gheorghe PÂRLEA

20 aprilie 2019

Foto: Internet

Ioan POPOIU: „Să nu ne rinocerizam”- Interviu cu Doina SPILCA

Ioan POPOIU: Aș vrea să ți mulțumesc, mai întâi, pentru bunăvoința de a răspunde întrebărilor acestui interviu, în numele cititorilor revistei LOGOS ȘI AGAPE.

Cum au fost copilăria și adolescența?

Doina SPILCA: Ursitoarea a fost trimisa Euterpei, m-a ursit cu hobby-uri. Copilăria și adolescența s-au dus. De cele ce s-au dus, numai de bine!

Ioan POPOIU: Acum ai început să scrii versuri?

Doina SPILCA: Versuri? Doar gânduri, semne de carte pentru fiecare filă de suflet, vârf de peniță într-un insectar de viață.

Ioan POPOIU: Cum este „dulcea pasăre a tinereții”?

Doina SPILCA: Răzvrătire – candoare.

Ioan POPOIU: Unde începe maturitatea?

Doina SPILCA: În plan spiritual.

Ioan POPOIU : Există un secret al existenței care ne-ar face fericiți?!

Doina SPILCA: Ne vom petrece spre lut căutând „secretul”, ne vom lamenta mereu că-i tainic și nu-l găsim. De ce-l ferecăm „secret”, de ce nu-l numim sănătate, spiritualitate, senin, zâmbet, normalitate?

Ioan POPOIU: Să vorbim despre poezie! Cum definești poezia?

Doina SPILCA: Esențializare, Univers în bob de slovă.

Ioan POPOIU: Literatura, arta, poezia ce loc ocupă în viața noastră?

Doina SPILCA: Locul pe care îl oferim noi.

Ioan POPOIU: Îți place Shakespeare?!

Doina SPILCA: E imposibil să nu-mi placă Shakespeare. E imposibil să nu-mi placă Eminescu.

Ioan POPOIU: De ce vibrăm atât la ROMEO ȘI JULIETA?!

Doina SPILCA: Emoționează mitul iubirii sacre, jertfa supremă și, de ce nu, „armonia antonimului” junețe – maturitate.

Ioan POPOIU: Și HAMLET? Am putea trăi fără prințul nefericit al Nordului?!

Doina SPILCA: Nu trăim fără el. Și noi ezităm între suspiciune și certitudine.

Ioan POPOIU: Cum percepi poezia ta?

Doina SPILCA: Alean, taină, dodii, griuri.

Ioan POPOIU: Ai un mesaj anume?

Doina SPILCA: Să nu ne rinocerizăm.

Ioan POPOIU: Publici puțin, ești foarte discretă, de ce?

Doina SPILCA: Tac atunci când nimic nu am a spune.

Ioan POPOIU: Poezia ar putea salva lumea?

Doina SPILCA: Poezia ar salva lumea dar … lumea nu dorește să salveze poezia.

Ioan POPOIU: Cum vezi viitorul nostru, al oamenilor? Mai există viitor?

Doina SPILCA: Dacă vom rămâne solari în lumea glacială.

Ioan POPOIU: Doina, în încheiere, te rog să ne spui cum te vezi tu? Cine este Doina Spilca?!

Doina SPILCA : Confortabil ca observator – disconfort în prim-plan.

——————————

A consemnat,

Ioan POPOIU

19 aprilie 2019

 

Vavila POPOVICI: Vicleniei îi plac întunecimile vieții

Lumea pe care am creat-o e un proces al gândirii noastre. Nu poate fi schimbată fără a ne schimba gândirea. – Albert Einstein

   Șmecheria este definită ca abilitatea omului șmecher, considerată de către unii a fi sinonimă cu escrocheria, șiretlicul, dibăcia, vicleșugul, înșelătoria, viclenia, frauda, șarlatania, hoția. Este un mod de a ieși din încurcătură, de a face trucuri și viclenii, spre deosebire de inteligență care este străduință, calcul și adevăr – calități ale comportamentului. Șmecherului îi sunt străine bunul simț și modestia. El sfidează și încalcă legi, găsind totodată modalități de încălcare a lor, sau chiar de schimbare.

   Specula, corupția, învârteala, ciupeala sunt păcatele tipice, recunoscute ale șmecheriei dâmbovițene, dar nu numai, și țin de esența vieții din zilele noastre. Șmecherul se orientează cu pricepere în orice situație, trăgând foloase. Învățând șmecheria din familie sau de la prieteni mai în vârstă și mai experimentați, el se maturizează, profită de neatenția și îngăduința celor din jur și dobândește rangul vicleniei. Prefăcătoria îl însoțește pretutindeni. Omul de-acum înrăit, știe să se prefacă, se arată ca om bun, pentru a-i înșela pe ceilalți, a le obține încrederea.

   Scriitorul Nicolae Filimon scria la vremea sa că „aceste vulpi cu două picioare, care întrec în ipocrizie și vicleșug pe cele cu patru picioare din fabulele lui Esop și La Fontaine, petrec împreună cu servitorii cei îmbătrâniți în păcate de tot felul, îi studiază cu cea mai mare atenție, încât ei știu foarte bine cum se fură cloșca de pe ouă fără ca acesta să cârâie”.

   Astăzi avem vulpile noastre, ciocoii noi, parveniții care au preluat frânele guvernării și pe care le țin bine în mâini, indivizi ipocriți, orgolioși, brutali până la barbarie, dând dovadă de lăcomie și ambiție fără limite. Tot Nicolae Filimon ne spunea că „nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voiește a se reorganiza, decât a da frânele guvernului în mâinile parveniților”.

   Viața politică și morală românească este vădit inspirată și din opera continuatorului, dramaturgului Ion Luca Caragiale. Putem spune că trăim o viață în spirit filimonian-caragialian. Atitudinile politicienilor și limbajul lor seamănă izbitor cu cele din „Momente” și din piesele de teatru, care reflectau de fapt, tot o perioadă de tranziție, cele din zilele noastre fiind însă cu mult mai vulgare. Prin obiectivitatea sa, prin radiografierea exactă a moravurilor, Caragiale ne-a lăsat o frescă perfectă a epocii sale. Personaje masculine precum Cațavencu, jupân Dumitrache, Trahanache, Tipătescu, cetățeanul turmentat etc, cele feminine precum Zița, Veta, Efimița, Zoe, Mița și Didina, schițe precum „Lanțul slăbiciunilor” maiestuos redate, le regăsim în zilele noastre, doar cu nume schimbate. Putem să-l considerăm pe Caragiale contemporanul nostru. Doar că, la citirea pieselor lui râdeam cu mare poftă, pe când acum, la scenetele pe care ni le oferă politicienii, ne vine a plânge, nu de prostia lor care este moștenită, ci de răutatea și viclenia dobândită. Caragiale a transpus în plan literar un adevăr simplu, acela că lumea, în datele ei fundamentale nu evoluează esențial: gesturile, atitudinile pot fi mereu aceleași, sau „îmbunătățite”. Câștigul de bani de exemplu, este prima dorință acerbă a indivizilor meschini, furtul și metodele viclene prin care reușesc să acționeze se repetă. Societatea se purifică greu, viciile au continuitatea lor, fără ca cineva să fi putut, sau să poată schimba gândurile oamenilor.

   Dacă ești într-o relație, într-un cerc sau într-un partid, în mijlocul poporului tău, de ce nu poate exista respectul unuia față de celălalt, fidelitatea, progresul în comportament față de epoca lui Caragiale? De ce se glorifică unii înșelăciunea celui din tabăra sa, ca și cum ar fi succesul lui, de ce profită și el de înșelăciune și nu critică, nu își manifestă dezacordul față de înșelăciune? Din lipsa judecății sau a spiritului de curaj, de dreptate și chiar de cinste. Din cauza acestor șmecheri, mulți oameni sunt păcăliți, înșelați, furați. Mai sunt și oameni care nu admit comportamentul vicios, abuziv, fraudulos pe care-l practică șmecherii care au studiat șmecheria pentru a o putea pune excelent în practică pentru a se alege cu un câștig mult mai ușor decât unul obținut prin muncă, dar ei sunt prea puțin vocali.

   Șmecheria depistată tardiv de către cel înșelat nu poate provoca decât dezgust, întrucât nu se poate să i se acorde iertare unui nemernic. El trebuie pedepsit, fiindcă a comis un act ilegal făcut printr-un lanț de acceptabilități ilegale. Șmecherul știe să iasă din încurcături, experimentele pe care le-a făcut l-au transformat într-un om versat și nu-l mai poate nimeni păcăli, el s-a „rafinat”, a căpătat grade înalte, a devenit „regele” șarlatanilor.

   Cunoscând viclenia diavolului, care l-a înșelat pe om chiar și în rai, Sfântul Apostol Pavel își arăta îngrijorarea pentru toți cei lipsiți de trezvie, care pot fi înșelați foarte ușor de diavol, zicând: „Mă tem ca nu cumva, precum șarpele a amăgit pe Eva, în viclenia lui, tot așa, să se abată și gândurile voastre de la curăția și nevinovăția cea în Hristos”.

   Strategia diavolului se repetă în cazul fiecărui om. Când omul nu mai este atent la dreptate, răul îl acaparează, el are gânduri ciudate care-l vor duce la pierzanie. Dacă omul nu își dă seama ce se ascunde în spatele acelor gânduri, precum Eva odinioară, el va mușca din momeala aruncată de diavol.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Vicleniei îi plac întunecimile vieții”

Mariana GRIGORE: Alb și umbre!

Alb și umbre!

 

Cât îmi era de frica în prăvalul nopții!
Umbrele se adunau în petice rupte de zi
decolorate de lumea asta goală
cusută la repezeală cu o ghidropă
de care atârna un balon de săpun

Ca să trec nedeslușită printre găuri negre damnate de soare
la osânda veșnică a albului imaculat,
mi-am spălat gleznele arse de descântecul lunii
în lacrima unui deja vu ce mi se agățate de talpa visului

Urmele,
acoperite instantaneu cu timpul adunat între noi,
șovăiau într-o cumpănă de ape
la răscruci de clipe ce nu-și găseau motto-ul oțios al curgerii

Gândurile,
timide în sensuri de precizie cu colțuri abrupte
au refuzat tăcerea așternută pe umărul vântului
acoperind toamnele cu palma ta în desen de liniște

Rămân nemișcată în freamătul ce-mi fierbe fecund desprinderea de mine

Las să dospească fragedul moment
în care te încumeți să plămădești
din umbre alungite și incertitudini
conturul ce-mi împinge eliberarea
în Yin-ul Yang-ului tău.

O clipa de frumusețe sortită să rămână alb și umbre!

—————————–

Mariana GRIGORE

19 aprilie 2019

Dorel SCHOR: Anastomoza (schiță)

Pe vremea când studiam cu pasiune istoria artelor şi legile esteticii generale, eram un tânăr romantic şi, probabil, foarte naiv, nepregătit deloc să mă confrunt cu problemele concrete ale vieţii. Cel puţin asta era părerea amicului meu Emilian, student la mai multe facultăţi practice şi concrete. Nu am înţeles niciodata dacă studia concomitent, alternativ sau succesiv, dar îl admiram cu abnegaţie pentru ştiinţa lui în mai toate domeniile. În orice caz, de câte ori eram entuziasmat sau visător, el mă aducea uşor la realitatea imediată.

De pildă, într-o vară am plecat împreună la mare. El ştia cu exactitate ce temperatură are apa, cât de mari sunt valurile şi care e forţa valurilor, câtă vreme putem sta la soare fără să riscăm neplăceri şi ce cantitate de lichide trebuie să bem ca să nu ne deshidratăm. Dacă eu spuneam că marea ne mângâie uneori cu blândeţe şi alteori se înfurie ca o femeie trădată în dragoste, Emilian mă întrerupea imediat şi-mi demonstra că apa mării nu-i decât o soluţie salină, cam nouă la sută clorură de sodiu, dacă nu mă înşel…

Seara ne plimbam pe faleza care era plină de vilegiaturişti veseli şi bronzaţi. Luna îşi prelungea palida lumină peste băncile adăpostite în umbra unor castani bătrâni şi discreţi. Mi-a plăcut metafora şi am repetat-o cu plăcere.

– Tinere, m-a apostrofat Emilian. Luna asta a ta nu luminează de loc, e un satelit inert, un bolovan uriaş care reflectă impasibil cea ce primeşte de la soare pe partea ei pe care o vedem. Îi pasă lunii de noi cam tot atât cât iţi pasă ţie de zăpada de acum doi ani, sau chiar mai puţin…

Dar cel mai mult m-a impresionat povestea cu anastomoza. Într-o seară, i-am atras atenţia asupra perechilor tinere care se sărutau în parc. I-am şi recitat vreo două versuri din Faust, care se potriveau de minune: „Cum vreau şi am să ard, s-o pot săruta, să mor sub sărutul şi patima sa…”

– Opreşte-te, nene, tu ştii ce este sărutul? O anastomoză!

– O ce?

– O anastomoză, adică contactul între două capete ale tubului digestiv, fie de acelaş fel fie diferite.
Evident, nu am mai spus nimic. Mi-a dispărut toată starea de graţie, predispoziţia poetică şi tendinţa filozofică… Abia peste câteva zile, rătăcind visător şi solitar pe malul mării, l-am zărit pe bunul meu amic îmbrăţişând o tinerică pe care nu o cunoşteam, în plin proces de anastomoză. Mult deasupra lor, un bolovan imens reflecta impasibil nişte raze inerte, în timp ce o soluţie salină îşi etala cele aproximativ nouă la sută clorură de sodiu în imediata lor apropiere…

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

19 aprilie 2019

Monah IUSTIN T.: Iubirea lui Dumnezeu şi rugăciunile nerezolvate

Iată cel mai greu dar şi cel mai frumos exerciţiu. De ce nu ne răspunde Dumnezeu la rugăciuni? De ce nu „rezolvă” cererile noastre îndreptăţite?

Omul din lume tinde să judece toate după structurile minţii lui. După ce ajungem adulţi, ne formăm, în linii mari, opinia despre iubire, boală, timp, căsnicie, copii, rugăciune etc. Ne formăm opinia şi despre Dumnezeu, şi despre cum ar trebui să răspundă Dumnezeu la rugăciunile noastre. Dar ne-o formăm în acelaşi fel în care ni le-am format pe celelalte. Am studiat problema şi a găsit o rezolvare. Am creat structuri sigure şi previzibile. Pentru că asta ţine, în viziunea noastră, de conservarea vieţii şi de supravieţuire. Şi n-avem nicio problemă cu Cerul, dacă poate fi contemplat din perspectiva sigură şi previzibilă a vieţii noastre. Între cutiuţele logicii noastre, avem una, care ni se pare mai specială: Dumnezeu. Dar nu e decât „Dumnezeul” din cutiuţa logicii noastre.

Şi din această cutiuţă, noi adresăm întrebări şi primim răspunsuri de la Dumnezeu. Îi expunem aşteptările. Şi îi impunem silogismele noastre. Şi dintre ele, iată unul, poate cel mai mare. Unul care pândeşte în subconştientul oricărei rugăciuni de cerere formulate vreodată – pentru sănătate, pentru copii, pentru un partener de viaţă, pentru ziua de mâine la servici etc. – şi care sună cam aşa:

– Dacă m-ai iubi, ai împlini asta pentru mine.

Anume.

De pildă, ce poate fi mai drept şi mai legitim decât rugăciunea pentru sănătatea propriului copil? În ea operează mai multe presupoziţii valide, luate separat. Din care noi construim apoi foarte nobilul silogism:

– 1) Doamne, tu mă iubeşti pe mine. 2) Tu îl iubeşti pe copilul meu. 3) Tu mi l-ai dat. 4) Tu ştii că dacă el e bolnav eu sunt nefericit(ă). Concluzie: Dacă toate astea sunt adevărate, fă-l bine pe copilul meu.

Şi aici silogismul eşuează.

Fiindcă noi ne folosim de toate adevărurile separate, ca să-l determinăm pe Dumnezeu să adere la logica noastră. La concluzia noastră. E adevărat că Dumnezeu mă iubeşte pe mine. E adevărat că Dumnezeu îl iubeşte pe copilul meu. El ştie că eu sufăr când copilul meu suferă. Dar din toate astea construim exact acea concluzie în logica sigură şi previzibilă a lumii. Din cutiuţa noastră specială. Şi această concluzie, subconştient, ar fi:

– Tu trebuie să mă iubeşti aşa. Fiindcă iubirea ta nu poate fi decât aşa.

Şi cu asta, am reuşit să-l punem în „şah” pe Dumnezeu. Cu cele mai bune intenţii. Numai că sunt… intenţiile noastre.

Dar ce e minunat e că Dumnezeu nu se potriveşte cu acest joc de şah al nostru! Ce Dumnezeu ar fi acela care ar ceda la nişte silogisme atât de firave? La nişte „adevăruri” ale vieţii atât de fragile şi de vulnerabile? Pe un astfel de Dumnezeu nu numai că nu l-am putea iubi. Dar nici nu l-am putea respecta. Şi poate chiar asta se întâmplă.

Şi acum, oare înţelegem de ce Dumnezeu nu ne dă, de multe ori, răspunsul aşteptat? El ştie că dacă noi vrem purtăm conversaţia cu El din cutiuţa minţii noastre, n-o să cunoaştem niciodată cu adevărat Iubirea Lui. Atâta vreme cât stăm în această cutiuţă, n-o să acceptăm alt răspuns decât acela care se potriveşte interiorului ei. Iar Dumnezeu ne invită în afara ei, acolo unde stă Mintea din spatele Iubirii adevărate. Şi care face ca toate silogismele noastre să se prăbuşească. Cam în felul următor.

– „Dragul meu/draga mea, de unde ştii tu că Eu nu te iubesc exact în condiţia în care eşti? De unde ştii tu că Eu nu vreau să te laşi iubit de Mine exact în postura de părinte care are copilul bolnav? Că Eu nu vreau ca tu şi copilul tău să nu rataţi şansa să vă lăsaţi iubiţi de Mine, împreună, în acest moment de suferinţă? Ca să nu staţi cu „grija” de a vă face sănătoşi. Căci Eu ştiu că voi mă invitaţi în viaţa voastră, cerându-mi sănătate, urmând ca apoi să mă invitaţi, politicos… afară. Aşteptând următoarea cerere. Credeţi că acesta e Dumnezeul care vreau să fiu Eu pentru voi?

Poate nu înţelegeţi frumuseţea vieţii, când un părinte şi un copil îşi leagă existenţa împreună, când sunt nevoiţi să sufere şi să se lase iubiţi împreună. Căci dacă aţi şti cum vă iubesc Eu, cu adevărat, aţi spune: <Fiule/fiică, nu te teme! Hai să suferim şi să ne lăsăm iubiţi! O să avem timp să fim sănătoşi. Tatăl nostru e cu noi. Şi niciodată nu mi-ai părut mai mult fiul meu/fiica mea, şi niciodată nu m-am simţit mai copil împreună cu tine al aceluiaşi Tată!>. Iar dacă voi credeţi că Eu am îngăduit boala ca să vă „încerc”, încă n-aţi ieşit din cutiuţa voastră…

Viaţa are cele mai neaşteptate pulsări atunci când e atinsă de suferinţă. Şi Eu, oricât de ciudat v-ar părea, n-am venit în lume să schimb toate imperfecţiunile ei. Să înviez morţi şi să vindec bolnavi. Am venit să învăţ vii să aprecieze viaţa, sănătoşi să aprecieze sănătatea, şi bolnavi să aprecieze boala. Şi ştiu slăbiciunea minţii voastre, şi ştiu că felul în care vreţi să vă fac sănătoşi este să admiteţi o Împărăţie adusă în această lume. Şi dacă nu v-aş iubi exact în imperfecţiunea locului vostru pe lume – de părinte cu copil bolnav –, lăsându-vă, paradoxal!, aşa, cum aţi mai crede că Împărăţia Mea nu e din această lume? Cum aţi mai crede că Eu pot iubi desăvârşit oameni scăzuţi în ochii lumi, pe pat şi în căruciorul cu rotile, cum aţi mai crede că orbi, şchiopi, ciungi, ologi pot intra în Împărăţia Mea? Nu vă rămâne decât să vă lăsaţi iubiţi de Mine oriunde sunteţi pe pământ – soţi, soţii, copii, părinţi, cu cineva sau singuri, sănătoşi sau bolnavi – în neajunsul vieţii voastre, în toate condiţiile din viaţa voastră care nu s-au întâmplat, în toate lucrurile pe care nu le puteţi schimba. Să vă lăsaţi iubiţi de Mine în toţi cei dragi pe care i-aţi pierdut, pentru că atunci Îmi veţi da şansa să vă iubesc ca nişte orfani, o faţă a Iubirii Mele pe care nu aţi încercat-o până acum.

Fiindcă prin toate lucrurile care mi le cereţi – aproape toate – Mă invitaţi cu un pas în afara vieţii voastre. Mă invitaţi să vă iubesc ca un îngrijitor, sub motivul „purtării de grijă”, dar refuzaţi ceea ce e mai mult decât atât – o Iubire fără grijă din afara acestei lumi. Care lasă toate nesiguranţele acestei lumi la locul lor, dar vă trece pe voi, prin ele, suspendaţi în Iubirea mea. Fiindcă nu mi-am propus niciodată să schimb lumea, ci să vă fac să vă lăsaţi purtaţi prin lume de Iubirea Mea.

Şi dacă aveţi ceva să-mi cereţi. Cereţi. Dar nu vă opriţi aici…”.

Şi aşa ne provoacă Dumnezeu să ieşim în afara cutiuţei silogismelor noastre. Pe care ne-am învăţat să le exersăm, adeseori, ca „rugăciuni”. El nu ne dispreţuieşte pentru ele, dar nici nu vrea să rămânem în închipuiri şubrede ale Iubirii. Nu vrea să avem o iubire slabă, care cere, primeşte şi pleacă. Ci o iubire puternică, din afara lumii, care e mereu în stare să primească fără să fie nevoie să plece niciodată!

Omul care iubeşte, nu întreabă. Şi omul care se lasă iubit, nu mai e nevoie să ceară. Pentru el, ziua de care vorbeşte Dumnezeu, a şi venit şi e aici, cu un singur răspuns: „În ziua aceea nu mă veţi întreba nimic” (Ioan 16, 23).

Zile nerezolvate, mai presus de întrebări!

————————————————-

Monah IUSTIN  T.,

19 aprilie 2019

Fernando PESSOA: IX Sunt un păstor

Heinrich von Zügel, 1850-1941

IX

Sunt un păstor.

Turmă-mi sunt gândurile
iar ele toate, simțuri îmi sunt.
Gândesc cu ochi și urechi
cu mâini și tălpi
cu gură și nări.

Când gândesc floare, o văd și o adulmec,
un fruct dacă îl mușc, înseamnă că îl gust.

Așa se face că-ntr-o zi de vară
fiind eu trist, mă-nfrupt din toate astea
întins pe iarbă
și-nchid ochii înfierbântați,
simțind cum mă cufund în calda realitate,
în adevărul cunoscut, mă cuibăresc și sunt ferice.

Alberto Caeiro (Fernando Pessoa), Portugalia (1901-1988)
Traducere: Germain Droogenbroodt – Gabriela Căluțiu Sonnenberg

***

Sou um guardador de rebanhos./O rebanho é os meus pensamentos/E os meus pensamentos sao todos sensaçaóes./Penso com os olhos e com os ouvidos/E com as maos e os pés/E com o nariz e a boca./Pensar urna flor é ve-la e cheirá-la/E comer um fruto é saber-lhe o sentido.//Por isso quando num dia de calor/Me sinto triste de gozá-lo tanto,E me deito ao comprido na erva,/E fecho os olhos quentes,’Sinto todo o meu corpo deitado na realidade,/Sei a verdade e sou feliz.

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Diplomaţia fatală a politicii lui Nicolae Titulescu şi mâna care a oferit bolşevicilor Tezaurul României

„Istoria o fac nebunii, iar mincinoşii o scriu.”

                      (ILEANA VULPESCU)

 

   „Ştiu însă, şi faptul e trist, că actul de naştere

   al strălucitei lui cariere în străinătate a fost un

   act de ingratitudine.” (NICOLAE OTTESCU)

 

 

   Politica unei Naţiuni suverane şi a unui Stat naţional de drept, în climatul ei firesc, pentru a ajunge sau a reveni la „arta guvernării”, are nevoie de oameni capabili, de oameni formaţi în domeniul diplomatic, de oameni „de stat”, de oameni jertfiţi căldurii patriotismului şi focului naţionalismului creştin ortodox care, trebuie să ţină cont de cele cinci coordonate esenţiale: tradiţia, morala, religia, libertatea şi cultura Neamului, altfel riscă să devină Metresa de lux a ocultismului, care nu e nici tradiţie, nici morală, nici religie, nici libertate, nici cultură, nici diplomaţie, dar nici politică.

   Ocultismul politic al democratiei este din toate câte ceva şi nimic din toate.

   Scopul lui nu este dezvăluirea adevărului, ci învăluirea şi reînvăluirea crezării, amintindu-ne de ceea ce ne spunea odinioară prinţul diplomaţiei franceze, Charles Maurice Talleyrand-Perigord, prinţ de Benevent (1754-1838): „În politică, ceea ce e crezut devine mai important decât ceea ce este adevărat.” (Gerard/ Sophie de Sede, L’Occultisme dans la Politique. Editions Robert Laffont, S.A., Paris-1994)

   Iluminaţii ocultişti crează contradicţii dialectice prin care propagă o obscuritate apocaliptică în sânul unei metaistorii misterioase, caracterizată printr-o raţionalitate înspăimântătoare care slujeşte unei iraţionalităţi nebune, înfricoşetoare, o caracatiţă de proporţii care sfarmă între tentacolele ei toate instituţiile fundamentale ale Naţiunii.

   În Istoria oricărui popor există două categorii de personalităţi ale naturii politice: prima aparţine personalităţii prin sine: nobleţe, credinţă, demnitate, carismă, spirit, curaj, jertfă, naţionalism, misticism, oratorie, adevăraţi Bărbaţi ai Cetăţii, iar cea de-a doua cuprinde personalităţi contrafăcute: ciocoism, avariţie, carierism, demagogie, perfidie, laşitate, trădare, vânzare, fariseism, mistificare, veritabili politruci ocultişti.

   Ambele categorii pot schimba cursul evenimentelor sau chiar destinul naţiuni lor, doar că primii îl schimbă în bine, ceilalţi în rău. Aşadar, rolul în istorie al personalităţii este definitoriu. Ideal ar fi ca personalitatea să posede şi atributele Conducătorului.

   Personalitatea aleasă se impune Cetăţii, se asumă responsabilităţii ei, anticipând efectul faptelor sale, pentru a le putea sluji numai în folosul Domnului şi comunităţii.

   Conducătorul, alesul trebuie să ardă nemistuit în focul măreţ al naţiunii sale pentru a-i întrupa lumina, căldura, harul, adevărul, libertatea, credinţa, creaţia mistică, spiritualitatea, jertfa, iubirea, crucea, înnoirea şi învierea.

   Sunt însă şi mari diplomaţi de carieră care rămân fideli ţării lor, sacrificând totul pentru naţie, familie, rude, prieteni, chiar şi propria persoană, care fac în tărâmul politic cât o Divizie specială şi mai mult, pe câmpul de luptă. Aşa îi gratulau împăratul Napoleon pe ministrul său de externe Talleyrand, împăratul Austriei pe Klemens Metternich, prinţ Wenzel von (1773-1859) şi generalul Prezan pe poetul Octavian Goga care dorea să se înroleze în războiul de Reîntregirea Neamului.

   Un discurs oratoric inspirat are un rol electrizant covârşitor pentru mulţimea acelui moment. Ne amintim de celebrul avocat, boier Vasile Boerescu, intuit pe realitate care a înclinat balanţa spre alegerea lui Cuza: „…A ne uni asupra principiului unirii este a ne uni şi asupra persoanei ce reprezentă acest principiu! Astă persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei”,  precum şi de cel al lui Winston Churchill, imaginat rostit în Camera Comunelor după înfrângerea Franţei: „Nu ne vom clătina, nu ne vom prăbuşi, mergem până la capăt, vom lupta în Franţa, vom lupta pe mări şi pe oceane, vom lupta, vom lupta în aer…, pe aerodromuri, vom lupta în câmpuri, pe străzi, vom lupta în munţi; nu ne vom preda niciodată.” După ce s-a aşezat în urma fulminantului  discurs a mai adăugat încet cu maliţiozitatea sa bine cunoscută: „…nu ştiu cu ce vom face-o, dacă nu cu cuţitele de la bucătărie.” (Winston Churchill, Camera Comunelor, aprilie 1940, cf.Guy Eden, Portrait of Churchill, p. 40-41)

   Şi tot acelaşi Eden a mai adăugat: <<dacă Fuhrerul ar fi ştiut că toţi voluntarii „Apărării locale” nu aveau la un loc mai multe arme decât un regiment german, probabil că nu ar fi şovăit.” (idem.)

   Deci, sunt personalităţi care scapă naţiunea prin politică istorică şi sunt diplomaţi care sapă naţiunea prin politică lor aistorică.

   După „grăbirea” morţii lui Ionel I.C. Brătianu în anul 1928, probabil că Duduia, n-a fost străină de acea faptă mârşavă, caracteristică arsenalului ei ucigaş, scena politicii externe a ocupat-o Nicolae Titulescu, care i-a imprimat direcţia titulesciană, pe linia căreia au defilat partidele istorice până la detronarea Mareşalului Antonescu, prin mârşavul act regalo-democrato-comunist de la 23 August 1944, care ne-a adus ciuma capitulării-predării fără condiţii a Armatei şi a Ţării. Spiritul politicii titulesciene, „a rămas conducător, determinând până la urmă dezastrul ţării, pierderea libertăţii şi a suveranităţii naţionale. N. Titulescu a reprezentat politica aistorică, pe care succesorii lui au continuat-o.” (Pamfil Şeicaru, Construcţii pe nisip* Politica aistorică, Ed. Fides, Iaşi-1998, p. 10)

   De fapt cine a fost adevăratul Nicolae Titulescu?!

   Cel idolatrizat de Adrian Năstase sau cel venerat de Theodor Meleşcanu sau de alţii?!

   Adevăratul Nicolae Titulescu a fost de fapt veritabilul de carate Nicolae Titulescu!

   Născut pe 4 Martie 1882 la Craiova. Mare Păcat! A urmat liceul în Bănie, Facultatea de Drept şi Doctoratul la Paris. A urmat cariera universitară: conferenţiar la Universitatea din Iaşi, profesor la Universitatea din Bucureşti, ministru de finanţe în Guvernul de Uniune Naţională de la Iaşi – 1917, din nou în 1920, ministru plenipotenţiar la Londra, delegat permanent la Societatea Naţiunilor în 1922, membru în Consiliul Societăţii Naţiunilor între 1927-1930 şi 1935, ministru al afacerilor externe 1927-1928, ministru plenipotenţiar la Londra 1928 şi 1932, preşedintele Adunării Societăţii Naţiunilor între 1930-1931, din nou ministru de externe 1932-1936 şi desigur ultima treaptă, cea de academician, la care aspiră toţi neromânii.

   A rămas definitiv la Cannes în Franţa- 17 Martie 1941, în cimitirul rusesc iubit.

   Secretarul şi amicul său Nicolae I. Ottescu ni-l descrie ca având o avară pledoarie pentru bani, dar şi o faimoasă infirmitate psihică, „…Era spân şi avea un glas subţire de sopran… Când se ridica să vorbească, întreaga lui înfăţişare părea transfigurată. Era serios şi chibzuit. Studia procesele până în cele mai mici amănunte, îşi scria argumentele cu îngrijire, prevedea orice obiecţie a adeversarului şi ştia să ceară onorarii.” (Nicolae I. Ottescu, Nicolae Titulescu – o statuie fără piedestal)

   Pledoaria şi-o pregătea în dormitor, 2-3 zile unde nu intra nimeni, învăţând discursul pe de rost. În străinătate închiria pe banii statului, 3-4 aparteamnte, alături de cel în care sta, pentru a avea linişte deplină. „În străinătate, avea obiceiul să închirieze la hotel şi camerele alăturate celor pe care le locuia efectiv.” (idem.)

   Fratele marelui orator Take Ionescu, doctorul Toma i-a explicat secretarului lui Titulescu, Nicolae I. Ottescu, de unde vine infirmitatea psihică a marelui diplomat: „…la copii, în preajma vârstei de 7 ani, ouăle, situate în dreapta şi în stânga pubisului, cad mai jos în sacul testicular: că uneori ele nu cad şi atunci e nevoie să se intervină chirurgical şi că la Titulescu ele au rămas probabil sus şi că s-au atrofiat acolo. Aşa se explică şi înfăţişarea lui, şi vocea lui de copil, şi memoria lui fantastică…, însă e îngrijorător din punct de vedere, al echilibrului lui nervos.” (Ieronim Hristea, Nicolae Titulescu, un cal troian al francmasoneriei internaţionale, în De la Steaua lui David la Steaua lui Rothschild. Ed. Ţara Noastră, Bucureşti-2004, p. 277)

   Întrucât prinţesa grecoaică Elena, care n-a ajuns niciodată regină, în ciuda liberalilor, o tulbura tare mult pe Duduia, celebra cocotă a târgului de plăceri, Elena Lupescu Wolf, Carol al II-lea dorea să-şi determine sotia legitima să plece din ţară. Reuşita i-a aparţinut lui Titulescu care l-a convins pe monarh ca în schimbul serviciului să-i ofere portofoliul Afacerilor externe: „Cu elocvenţă şi mijloace de presiune bine calculate, Titulescu a reuşit să o convingă pe prinţesă să părăsească ţara, să renunţe la drepturile ei şi la dreptul de supraveghere a educaţiei fiului său.” (ibid., p. 281)

   Ce i-a mai fost dat în istorie şi poporului nostru sărmanul: un monarh numai cu „barbatia” vesnic treaza şi un diplomat fără ouă in fiecare dimineata.

 

   Toată activitatea sa finanţistă şi diplomatică a fost regizată şi pusă în scenă de ocultismul politic internaţional francmason.

   Începerea primului război mondial a pregătit condiţiile declanşarii Revoluţiei masono-bolşevice din Rusia. Liderii bolşevici au fost finanţaţi de băncile din SUA, cu 20 de milioane de dolari şi de cele germane cu 55 milioane de mărci, iar România trebuia să vină şi ea cu TEZAURUL, care în anul 1917, valora 2 miliarde de dolari.

   România a fost nevoită să încheie tratatul cu Antanta, pentru a-şi elibera provinciile vremelnic ocupate: Banatul, Crişana, Maramureşul,Transilvania, Bucovina. Armata de Nord condusă de generalul Prezan a eliberat rapid teritoriile nostre aflate dincolo de Carpaţi, dar frontul din Dobrogea care trebuia sprijinit de trupele aliate s-a prăbuşit, poate ajutat, astfel că în scurt timp în braţele de fier, pline de sânge ale Puterilor Centrale s-au frânt Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi sudul Moldovei.

   În acele nefaste condiţii, Capitala ţării şi Tezaurul naţional fiind în pericol s-au mutat la Iaşi, în baza Decretului Regal nr. 3120/ 17 Noiembrie 1916.

   Situaţia a avansat cu grele pierderi materiale, ca urmare a dezastrului militar, existând pericolul ca şi Moldova să fie ocupată şi să se piardă totul, deci şi Tezaurul.

   S-a pus de urgenţă problema expedierii Tezaurului. Unii, puţini au indicat Moscova, probabil regina Maria, susţinută de sfatul abil, diplomat al unui prieten al ruşilor.

   Cei mai mulţi au propus Danemarca şi Londra, dar au câştigat însă promoscoviţii.

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Diplomaţia fatală a politicii lui Nicolae Titulescu şi mâna care a oferit bolşevicilor Tezaurul României”

Laura OPARIUC: Iele…

IELE…

 

Se vede respirația mării
pe margini albe de cochilii,
se mută ielele din moarte
în stația mea de așteptare.
Nu reușesc să-ngân nicio silabă
din ruga de-mpăcare cu păcatul,
se-ntinde malul respirării
peste cărarea-mi încurcată.
Cu sarea-n păr și în esențe
mă pierd regal în hora hâdă,
încerc să suflu în tămâie
sub ploaia de coșmar din cântec,
să scap prin respirare de poceală .
Clipesc haotic, fumul sparge vraja,
prin dinți se sparg bucăți de sare,
de fețele sucite se pustie plaja
și eu respir cu tot cu mare…

—————————-

Laura OPARIUC

(sursa foto: Internet)

Daniel BARBU: Vreau să pot…

Vreau să pot…

 

Vreau să pot să ţin în palmă universul lumii tale,
Să privesc prin ochii lunii veşnicia ta albastră,
Când cu stele argintii ardeau clipele petale
Tu să mă aprinzi lumină înserată la fereastră…

Vreau să pot să îi cer clipei să te leg de infinit,
Să-nfloresc eternitatea în târziul din cuvinte,
Când la margine de timp adorm ceasul obosit
Tu să mă rosteşti iubire dintr-un gând ce nu mă minte…

Vreau să pot să strâng în foşnet înflorirea ta divină,
Şi să-ngrop într-un abis lumea ne-mplinirii noastre,
Pentru această neiubire numai soarta e de vină
Când o flacără din suflet veşniceşte printre astre…

Vreau să pot într-un târziu din parfum de crizanteme
Să-ţi înmiresmez tăcerea… patosului tău ceresc!

——————————

Daniel BARBU

19 aprilie 2019