Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XX)

Evoluţia creştinismului în secolele VII – X

În domeniul funerar, se constată o varietate de rituri, în secolele VII-X, semn indubitabil al îmbogăţirii peisajului etnic şi religios al spaţiului nord-dunărean în aceste secole: alături de morminte de înhumaţie, sunt şi numeroase morminte de incineraţie, datate din secolele VIII-IX şi IX-X. În Muntenia şi Oltenia, domină mormintele şi necropolele de incineraţie sau birituale. Aceste morminte s-au aflat la Stoicani (jud. Galaţi), Erbiceni (jud. Iaşi), Călăraşi (jud. Botoşani), Kalfa (Basarabia), toate datate din secolele IX-X, iar în alte localităţi din Moldova şi Basarabia, din secolele X-XI. În Basarabia, s-au descoperit morminte tumulare de incineraţie, din secolele, VII-VIII şi IX-X, şi în Moldova, din aceleaşi secole un cimitir biritual s-a aflat la Brăneşti (Basarabia), datat în secolele IX-X. În Muntenia şi Oltenia predomină mormintele şi necropolele de incineraţie, la Chişcani (jud. Brăila), Păuleasca (jud. Teleorman), Dorobanţi (jud. Călăraşi), dar şi cimitire birituale, la Tichileşti (jud. Brăila), Plătăreşti (jud. Ialomiţa), Frăţeşti (jud. Giurgiu), Obârşia Nouă (jud. Olt), datate în secolele VIII-X. În Banat, se întâlnesc doar morminte de înhumaţie, datate din secolele IX-XI, în localităţi din judeţele Arad şi Timiş, iar în Crişana-Biharea, s-au aflat 11 morminte de înhumaţie din secolele VII-VIII şi IX-X. În sfârşit, în Transilvania, sunt numeroase necropole şi morminte de înhumaţie din secolele VII-IX şi X-XI, cimitire tumulare de incineraţie ale slavilor, la Apahida şi Someşeni (jud. Cluj), Nuşfalău (jud. Sălaj), ca şi necropole birituale din secolele VII-IX.

Sub aspect funerar, mormintele aflate pun problema apartenenţei etnice şi religioase – incineraţia era practicată de slavi, iar inhumaţia de autohtonii creştini – afirmaţia că mormintele de incineraţie aparţin populaţiei romanizate, cum susţine Eugenia Zaharia, este falsă. Dar menţinerea unor adepţi ai ritului ancestral până în secolele VII-VIII este plauzibilă, iar în anumite regiuni se poate să fi fost resturi de cenuşă ale unor romanici păgâni, harta răspândirii creştinismului în spaţiul românesc cuprinde puncte albe pe lungi perioade istorice! Dar mormintele de incineraţie şi sacrificiile umane sunt clar atribuite slavilor. Prin urmare, folosirea incineraţiei de către populaţia românească creştină este cu desăvârşire exclusă. Ceremoniile funerare sunt asociate cu lexeme româneşti de origine latină: a priveghea, priveghere, priveghi (lat. pervigilare), a comânda, comând (lat. commendare) sau cu cele slave din adstrat (secolele VII-X): colivă (slv. kolivo), colac (slv. kolaci), coşciug (kosi), molitvă, pomană, praznic, jale (zali), a se prăpădi (slv. propasti), a hohoti. Să menţionăm obiceiurile funerare „barbare” ale românilor: bocete, lamentaţii, strigăte, gesturi disperate, ţinută cernită, praznice înainte şi după înmormântare sau la intervale regulate (parastase). Aceste obiceiuri de înmormântare creştine sunt prelungiri ale unor cutume, practici şi rituri funerare vechi al românilor ce s-au perpetuat în mileniul întunecat. Putem concluziona că realităţile funerare din nordul Dunării, în secolele VII-X, sunt foarte complexe: rituri şi ritualuri de tradiţie păgână convieţuiesc cu rituri specifice creştinilor.

În ceea ce priveşte limbajul religios, istoria generală a limbii române, în ultimele trei secole ale mileniului I, se caracterizează prin două mari procese: pe de o parte, transformarea definitivă, cel mai târziu în secolul VIII-a variantei dunărene a latinei într-o limbă, care, prin structură gramaticală şi lexic de bază, se individualiza ca una neoromanică, respectiv, româna, şi, pe de altă parte, începutul penetraţiei vocabulelor slave în limba română, în anii 800-900, secolele IX-X. În acest context, viaţa religioasă a populaţiei nord-dunărene a jucat un rol excepţional. Astfel, în secolele V-VI, s-a încheiat bilingvismul şi încorporarea în latinitate a celei mai mari părţi a populaţiei din nordul Dunării. Generalizarea creştinismului de limbă latină a fost unul din factorii fundamentali ai acestui proces.

Schimbările survenite în evoluţia de ansamblu a limbii, în secolele VII-X, au avut rezonanţă şi în limbajul religios. În acest interval, liturghia din biserica nord-dunăreană se făcea în latină (latina vulgară), dovadă conservarea în scrierile bisericii medievale a expresiei liturghice „Doamne meserere” (cf. Petre Năsturel). Pe de altă parte, de la o anumită dată, secolele VIII-IX, unele momente ale liturghiei (predica) se desfăşurau în română. Ca şi în alte limbi neoromanice apusene, la începutul secolului al IX-lea, conţinutul predicilor, omiliilor, nu mai era înţeles în latină, iar autorităţile bisericeşti şi seculare (statale) îndemnau la transmiterea credinţei în limba vernaculară (populară), la fel s-a întâmplat şi în nordul Dunării. Deducem că, în secolele VII-X, evoluţia limbajului religios de origine latină se încheiase, devenind unul românesc. Dar latina n-a fost eliminată complet din liturghie (de pildă, în Moravia, se foloseau slavona şi latina). Momentul în care latina a fost definitiv înlocuită cu slavona, ca limbă liturgică, în Biserica românească, este greu de precizat. Au existat diferenţe de la o regiune la alta, cauzate de factori multipli: momentul diferit al formării structurilor statale şi bisericeşti autohtone, jurisdicţiile exercitate, relaţiile cu formaţiunile politice vecine, tradiţiile culturale. Fenomenul nu poate fi separat de biruinţa slavei în Biserica românească. Influenţa slavă masivă asupra limbii române s-a exercitat  după 800-900, penetraţia termenilor referitori la viaţa religioasă creştină a început în a doua jumătate a secolului IX, după creştinarea bulgarilor şi organizarea structurii bisericeşti, când limba slavonă a fost recunoscută ca limbă liturgică, s-a răspândit alfabetul chirilic, s-a dezvoltat literatura religioasă sud-slavă, mai ales sub ţarul Simeon (893-927). Apoi închegarea raporturilor între bisericile bulgară şi rusă, integrarea spaţiului din nordul Dunării în contextul politic şi spiritual (religios) sud-dunărean, presiunea statală catolică (ungurească), închegarea structurilor politice şi bisericeşti superioare ale românilor.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

20 iunie 2019

Daniela PÂRVU DORIN: Poeme

În rest…

Motto: “Mie dor de mine cu sufletul altuia’’(I.Teodoreanu)

 

Așa ne vom sabota căutările,

trăind pentru Întregul ce substituie orice cuvânt,

îmbrățisându-ne strâns sau chiar iubindu-ne

din când în când…

fericirea nu mai poate fi  densă,

avem de străbătut  în lat și-n lung

o lume  nebună

numai în intraductibilul gest

îmbrățișarea e tot de tip semilună

simt mângâierea mâinilor tale, în toate

în rest…

aceeași tristețe ascunsă-ntr-un cântec de lebădă

același suflet-al-meu  rănit ca o ciută

doar neîntâmplatele noastre  iubiri

dacă mai prevestesc,

c-o să ne punem dulceață pe răni,

din poezie făcută,

în rest…

11/12.01.2019

 

 

 Plec după mine, azi!

 

Plec după mine, azi!

Visele mi le cioplesc în stânci

lasă-mă să mor încet

azi soarele-n iarbă își caută clipa

viața și moartea cântă-mpreună

frumosul duet…

toate în mine țipă

valea-i toată plină de flori

desfac  noduri din viața mea chinuită

 

ai văzut un pluton de execuție

într-un singur om?

merg desculță prin iarba lichidă

la orizont … nici o armă-

………………………..

Și plec după mine, azi

am două griji

să mă vindec de dragoste

și de teamă

 

 

Ştiu să îmbrăţişez, dar fără mâini

 

Ştiu să îmbrăţişez, dar fără mâini,

ştiu să cânt, dar fără glas;

Continue reading „Daniela PÂRVU DORIN: Poeme”

Dorel SCHOR: Ah, ce te invidiez!

–   De mâine intru în concediu pe două săptămâni, zâmbește mulțumit Menase. Am de gând să-mi fac de cap… În primul rând, arunc undeva deșteptătorul, să nu-l văd, să nu-l aud. Dorm cât intră în mine! Mă scol, îmi fac o cafeluța tare, bine calculată, aburită, băută în tihnă, cu o țigară bună, o plăcere… Mă plimb în pijama cât poftesc, iau o revista bună, mă tolănesc într-un fotoliu, am sa fiu ca regele Portugaliei…

–   Ah, ce te invidiez! spune domnul Ghezuntertoit.

–   Și după aia, continua Menase, deschid televizorul și mă uit la programul pentru copii. Eu mă dau în vânt după desene animate. Sunt cele mai reușite emisiuni din câte există. Pot să râd în voie, să privesc cât poftesc, am să fiu stăpân absolut pe timpul meu, pe fotoliul meu, pe salonul meu. Mă voi simți ca președintele din Insula Paștelui…

–   Of, ce te invidiez!! oftează domnul Ghezuntertoit.

–   Așa, și după aceea îmi pun un disc, am o duzină pe care nu am timp niciodată să le ascult. Îmi pun deci un disc, iau un roman de aventuri sau niște jocuri de cuvinte încrucișate și mă dedic în întregime acestei activități fără să mă intereseze nici buletinul meteorologic, nici cursul acțiunilor la bursă, nici nimic…Am să mă simt ca pașa din Tailanda…

–   Vai, ce te invidiez!! exclama domnul Ghezuntertoit.

–   După aia ies la o plimbărică, continua cu voluptate Menase. Fără nici un plan prestabilit. Unde mă poartă pașii, acolo ajung. Mă întâlnesc cu unul, cu altul, beau o bere cu un prieten, asta are efect reconfortant mai ceva decât cel mai bun medicament. Ce mai, ma voi simți ca un prim ministru din Tropicul Racului…

–   Mai ce te invidiez, suspina domnul Ghezuntertoit.

–   Și după aia, mă întorc acasă, nu contează la ce ora…Nu sunt în propriul meu concediu legal de odihnă? Îmi aranjez un prânz pe cinste, îmi fac siesta cu ziarul, fac un duș prelungit, trag un pui de somn și când se face ora patru, dau vreo două telefoane. Am un prieten la Holon și o rudă la Ierusalim, mai schimbăm o impresie, mai un banc acolo, mă simt ca dictatorul din Bermude…

–   Ai, ai, ce mult te invidiez!

–   Seara, continuă Menase, am de gând să mă port ca un nabab…O să ies în centru și o să-mi cumpăr un falafel bine ardeiat. Bineînțeles că nu chiar în fiecare seara. Altă dată o să iau semințe de floarea soarelui prăjite și sărate… Poate o să intru chiar la un cinematograf, că nu am mai fost de vreo doi ani. Am de gând să ma simt ca emirul din Paris.

–   Doamne, cât te invidiez! aproape strigă domnul Ghezuntertoit.

–   Ascultă, domnule! se trezește în sfârșit Menase. Înțeleg că mă invidiezi dar, la urma urmelor, ai putea și dumneata să-ți permiți așa un lux ca mine. Mai lasă naibii, pentru o vreme, afacerile și speculațiile financiare, ia-ți și matale două săptămâni libere și fă-ți de cap. Cine te impiedică?

–   Ehei, zice Ghezuntertoit, ție ți-e ușor să vorbești… Și ce să fac cu excursia în Orientul îndepărtat, pe care am plătit-o? Numai când mă gândesc ca n-am să mă pot scula când vreau, să mă plimb în pijama, să citesc ziarul și să dau telefon la Botoșani sau la Ierusalim, îmi vine să plesnesc de necaz. Asa-i viata! Unii au toate satisfacțiile posibile și alții se chinuiesc pe drumuri ca niște comis voiajori. Unde ești tu, Dreptate Socială!?

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

17 iunie, 2019

Continue reading „Dorel SCHOR: Ah, ce te invidiez!”

Constantin STANCU: Doinele mele, de Adrian BOTEZ

Adrian Botez este un poet incomod şi original. Scrie poezie de multă vreme, a publicat numeroase volume dense, cu mesaj. Poezia este un mod de viaţă, un loc unde el pune în lumină o viziune proprie.

În cartea Doinele mele*, apărută la Editura Rafet, în anul 2019, el îşi aşează cuvintele în palma cititorului, lămurind o bună parte din tot ce petrece cu fiecare, cu tot ce se întâmplă în lume. Viziunea este una de ansamblu, poezia aducând tuşele necesare, pentru a evidenţia căderea istoriei în superficialitate, durerea schimbării de la o epocă la alta, loviturile primite de mintea omului, în plină mişcare, pe trecerea de pietoni. El lansează şi un avertisment, teama de un final incomod a lumii este persistentă. Căderea se simte în fiinţa omului, o boală devine viaţa trăită într-un stil aleatoriu.

Volumul este structurat pe mai multe nivele, autorul fiind atent la mesajul general al cărţii:

  1. Doinele mele;
  2. Lume, lume;
  3. Poeţilor doinei, în veşnicie;
  4. Epilog.

La finalul cărţii, avem o scurtă biobibliografie a poetului, o personalitate complexă şi dedicată a literaturii de azi, cu un titlu expresiv: Cine este Adrian Botez?

Răspunsul vine, în principal, din lectura poemelor prezente.

Titlul volumului este deschis, autorul face trimitere la influenţele folclorului asupra poeziei sale, la sinceritate, la totala deschidere faţă de problemele spirituale ale cititorului şi ale lumii. Partea spirituală domină poezia, un dor special, după o lume pierdută, mătură cuvintele cu o iubire secretă, după un Dumnezeu depărtat. O revoltă faţă de căderea în ruină a lumii, o reacţie de suprasaturaţie faţă de acţiunea demonică, din viaţa oamenilor. O lume otrăvită de superficialitate, de diletantism, de lipsa de cultură – se relevă din conţinutul poemelor. Pe de altă parte, cultura poetului, un cărturar de ţinută, cu proiecte proprii, cu dedicare pentru actul artistic, răzbate din volum. El nu se joacă de-a poezia, mesajul are ceva din soliditatea unui demers religios. Misticul are un loc aparte, versurile fiind potenţate de marile mituri ale lumii, de legendele valahe bine structurate, de tainele creştine. Suferinţa domină cunoaşterea, iubirea, revolta, cântecul de jale.

Valorile spirituale domină peisajul poemelor, un romantism bine modelat de un realism dur şi un existenţialism elegant fac, din fiecare poem, un ŢIPĂT. Lumea se mişcă într-un amurg temperat, un cântec de jale atinge fiinţele, există o poartă a luminii, ceva de demult şi de departe, care bântuie totul.

Lumea este în evidentă cădere, resturile otrăvesc totul, până la stele, universul pare că nu se mai susţine, este un frig universal, o toamnă întârziată în poeme – …şi, iată, GHILOTINA, în toiul zăpezilor. Semnul revoltei celui integru în  faţa minciunii, a ipocriziei, a luării în posesie a întregii istorii, de către omul căzut.

Pentru Adrian Botez, Poetul este personajul vremurilor, el comunică, asemenea profeţilor, în vârful picioarelor… – …lumea se blochează, în indivizi care nu mai ajung maturi. Personajul este Bătrânul poet tânăr (titlul unui poem)…

Umbrele pun în evidenţă epilogul, unul al sfârşitului de lume, prezis de profeţi, de gânditorii de toate religiile, de oamenii de ştiinţă. Este un secret care stă în spatele sărbătorilor, poetul exclamă disperat: Ce lume ticăloasă oamenii-şi făcură! Şi, totuşi – mai supravieţuieşte PATRIA, locul unde există saltul spre Hristos, spre arhetipul integru, neatins de mizeria lumii. Moartea este învinsă de cântec, de armonie, de starea de graţie.

În unele poeme, Adrian Botez foloseşte cuvinte luate din activităţile zilnice, din revoltele curente, din tristeţile provinciale. El le integrează în corpul acestora, ca anticorpi meniţi să apere FRUMOSUL, după un stil care îi este inconfundabil. Se recunoaşte modul de a scrie al Poetului, încrâncenarea şi indignarea, suferinţa, aşa cum am arătat mai sus.

Un poem dens, reprezentativ pentru viaţa artistului, este bine pus în pagină: „bagajele vieţii mi le duce/ altcineva – înainte: eu/ rămân   într-un/ clarobscur odihnitor/ liniştitor – şi privesc din/ urmă – complet detaşat – cum nişte/ bagaje – ale/ unei vieţi – înaintează/ singure – spre o calmă/ autoiertătoare lumină…” (Bagajele vieţii, p.44). Poemul acesta condensează în el credinţele poetului, grafia lui este modernă, eliberată de rigorile normelor literare obişnuite, deschisă mesajului spre absolut.

Absolutul, iată, îl urmăreşte pe Poet, exercită o atracţie puternică: „e frig – cuţitele se-ascut în viciu/ şi singuri înjunghia-ne-vom pe-altare/ e frig – şi dumnezeul de serviciu/ s-a îmbrăcat în raze solitare” (Frig zelos, p. 48).

Atmosfera este creionată cu tuşe groase, evidente: „…e o înserare/ perpetuă – înserare/ grea şi/ firoscos gânditoare – ca nişte/ turme de bolovani – întorşi/ pe dos…” (E o înserare perpetuă, p. 58). Chiar Dumnezeu se revoltă în sine, entropia divină se descoperă poetului. Aceste teme au marcat poezia lui Bacovia, bine analizată de critica literară. La fel, poetul Aurel Pantea reia temele în cărţile sale. Titlurile lor sunt expresive: Negru pe negru, Nimicitorul, O înserare nepământeană. La Adrian Botez, putem observa rădăcinile crezurilor valahe, influenţa folclorului, ideile care au marcat evul mediu, preocupat de o viitoare globalizare prin religie (Cabala Nebunilor; Nălucirile abatelui Bernardo; Ion – Patria mea etc).

Marile mesaje se comunică în stări dureros de reale: „acum e linişte de/ catedrală – printre/ moleculele din sânge –mereu/ învrăjbite – ale staturii mele de/ ceas” (Comunicate celeste în vârful picioarelor, p. 77). Epica poemelor este escatologică, totul se petrece într-un timp stabilit de Creator, un timp ieşit de sub controlul oamenilor: „cu un ceas după/ Sfârşitul Lumii” (p. 78).

Poetul, ca personaj în dinamica istoriei, are Chivără de Poet, cu o privire de sus asupra cosmosului. Nimeni nu priveşte în ochi FULGERUL! Poetul, asemenea soldatului, are coiful armatei divine, mintea îi este apărată, el se simte sub vraja luptelor spirituale, peste zări alpine, peste zări marine… Este imaginea preluată din valorile vechii lumi, a celor chemaţi.

Imaginea morţii dezvăluie echilibrul între viu şi absenţă, între albastru şi neant. Cităm: „te rezemi – cu spinarea – de un/ oarecare copac din pădure – vertical – dar/ imemorial – asasinat de toamnă: pentru tine – însă/ acel copac fără viaţă – e-un/ altar – o întreagă/ religie (falsificată – fireşte – de/ teoriile tale): te simţi nevinovat ca un/ prunc – şi vinovat ca un diavol – în/ acelaşi timp/ întomnat” (Moartea – superb inumană, p. 82).

De reţinut grafia poemului, versurile frânte de o forţă iraţional de raţională, linioare care leagă ideile, în timp ce cuvintele sunt limitate – totul exprimă un zbucium, o frământare care răscoleşte fiinţa. Este tehnica poetului de a lansa ŢIPĂTUL, semnul artistului aflat pe un pod între două lumi. El nu cerşeşte, el dăruieşte, simte seminţele cum mişcă între aceste lumi, nu există sfârşit, e doar o treaptă, viaţa are regulile ei, care se perfecţionează, pentru că: „lumină ce-i tot mai crină/ scris şi lacrimă ce-alină/ nu vorbi – numai priveşte/ sufletul tău povesteşte” (Drum spre lir, p. 106).

Cititorul iniţiat va descoperi o lume în mişcare, o lume complexă, rădăcinile venite din folclor sunt evidente, mesajul bazat pe cunoaştere exhaustivă, tonurile de doină şi imprecaţie dau o lumină specială Cărţii. Sunt exerciţii, rugăciuni şi chemări asupra fanteziei, un jurnal al unui prizonier al cărţilor, ruptă din Cartea Eternă. El se revoltă scriind, se eliberează prin iluziile asupra adevărului brut. Martorii invocaţi de poet sunt munţii, natura, apele, zăpezile atinse de ghilotinele istoriei.

El exclamă cu pasiune: „în amurg adânc de seară/ sihăstriţi – hulubii cântă/ dar nu-i văd – pe drum de ceară/ cântul mistic mă-nveşmântă/ păşesc lin – ca împăraţii/ prin mulţimea de tăceri:/ am fost vis al unei Graţii/ în grădina unei veri…” (În amurg adânc de seară, p. 10).

Poetul poate avea un loc în Raiul promis, chiar pe un drum de ceară…

—————————

Constantin STANCU

Iunie 2019

 

 *Adrian Botez, Doinele mele (poeme), 142 pagini, Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2019; coperta I: Peisaj de iarnă, la munte. O carte dedicată soţiei, Elena; carte sponsorizată de Iustinian Botez, fratele autorului.

Adrian BOTEZ: Sinteze anamnezice (poeme)

DORINŢĂ DE PURITATE

 

grădini lehuze – aşteptând sorocul

văzduhul să vădească-n ele Fructul :

în stele-şi osteniră Sorţii – jocul

Ondine-au reparat – azi – apeductul…

 

e-un mâl – fecund şi verde – pomi plini de prihană

iar duhuri deşucheate se azvârl la hrană :

e Mâlul Vieţii – Verdele Otrăvii

Ospăţ de Vară… – …vin – deja – Corăbii…

 

anahoreţii – scuturaţi de luturi

privesc – scârbiţi – vomele grele-a’ humei…

…spre cerul bântuit de Duh şi Fluturi

 

au predicat sfârşit Nesfintei – Ciumei…

…nu vă-nşelaţi cu Mâzga de Născare  :

va ninge Timpul – fără lupanare…

***

 

NU JUDECAŢI, CA SĂ NU FIŢI JUDECAŢI

 

Motto: “Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura” (Matei.7:1-2)

 

bieţi copii de cioară

în lumina chioară

din pădurea rară

– frunze-ncep să doară…

 

bieţi copii de cioară

în lumina chioară –

sau feţi logofeţi

prinţi printre sticleţi

regi în travestire

zbor fraged de fire ?

 

orice în orice

tot trec apele :

trec spetite-n goană

noimă şi icoană…

orice în oricine

vine – pleacă – vine…

n-aveţi de-unde şti

că nu-s feţi de zi

că voi vedeţi prost

din jurul de rost

 

e lumina chioară :

ochi o să vă doară

când vă dumiriţi

c-aţi fost amăgiţi

de lumina chioară

şi-aţi lăsat să moară

cuvintele sfinte

şi v-aţi sprijonit

pe vorbe ce mint…

 

dar le-aţi scos din gură

presărat-aţi zgură

împrejur de fire

fără stăpânire…

şi aţi condamnat

pe nevinovat

şi l-aţi osândit

şi l-aţi umilit

…dintr-un ochi greşit…

 

ia – priviţi din munte

sfinţi cu mii şi sute :

copiii de cioară

din lumina chioară…

 

floare şi iar floare

fiţi buni de la-izvoare

nu năpăstuiţi

şi nu obidiţi

nu iar răstigniţi

Boarea Domnului

Duhul Cristului :

în cerdac de fire

toţi vor leac de Mire

în cerdac de ceruri

toţi visează leruri…

 

să nu vă pripiţi

să nu-ngăduiţi

judecată strâmbă

pornită din drâmbă

iar nu din vioară

ochi de căprioară…

 

decât să greşiţi

şi să umiliţi

şi să răstigniţi

mai bine iubiţi

căci toţi suntem fraţi

de rele scurtaţi…

 

…şi vă minunaţi

şi vă bucuraţi –

de rai luminaţi…

***

 

SUS – PE COPOU – SE  PLIMBĂ-NDRĂGOSTIŢII

 

sus – pe Copou – se  plimbă-ndrăgostiţii

parfum de flori de tei filtrând halucinaţii :

plutesc prin raiul fără interstiţii

surâd – din lume duşi – ieşiţi din spaţii…

 

Continue reading „Adrian BOTEZ: Sinteze anamnezice (poeme)”

Daniela Dorina BĂLĂUȚĂ: Poesis

O zi lungă între stele și-ntre zei

 

Răsucind luna cu furca, cucuveaua-mi strigă pace

Și-mi voi ști din crucea sorții să-mi culeg pomana minții

Să adun cu mân-albastră cuiele bătute-n toace,

Eu mă duc să dorm cu mine unde mi-au șoptit preasfinții.

 

Iarbă nouă-mi crește-n tâmplă, nor îmi este perna goală

Soarele își râde-n pântec că trei stele nasc doar fluturi

Dintre munți, inima de dor rotundă curge agale,

Două boabe de rășină-mi sunt pătate și le scutur.

 

Am iubit în frunză crudă înger pribeag cu ochi gingaș,

Am curs o noapte și-o zi lungă între stele și-ntre zei

Am uns cu flăcări chipuri de miei și-am dansat prea pătimaș,

Mă strânge brâu de șoaptă ruptă și cânt lacrimi din condei.

 

Șade luna între vreascuri și intre ochi de cucuvea

Naște o floare de mătase cu genunchii rupți în stânci,

Între sâni nasturi își coase și îmbracă stofă de nea.

Eu adorm la pieptu-i veșnic cu un înger și răni adânci.

 

 

Noaptea din călcâi

 

Continue reading „Daniela Dorina BĂLĂUȚĂ: Poesis”

Nicu GAVRILOVICI: Ipostaze lirice

Poem de geneză și apocalipsă

 

Când ți se vor coace
cireșele de pe buze
îmi vei îngădui
să mă sinucid gustându-le?

Când îți vor răsări
curcubeie pe bolta retinei
îmi vei îngădui să înviez
sărutându-te

ori mă vei răstigni,
fluture albastru,
pe crucea de bazalt
a indiferenței?

 

Nu am răspunsul

Nu mă întrebați cine sunt…
Pur și simplu aș muri dacă aș cunoaște răspunsul.
Ceea ce voi deveni mă frământă
și ceea ce pot dărui din mine
celor ce sunteți
și celor ce vor fi.
Restul este doar filozofie
la care niciodată nu m-am priceput.

Nu mă întrebați cine sunt
nici cine am fost.
Întrebați-vă mai bine cât timp
vă veți aminti că am existat.

Restul este doar tăcere
și moarte.

 

Supraviețuire

Caut loc de veci
pentru sufletul meu bolnav
de iubire.
Voi mai găsi
un Iosif din Arimateea
ori măcar un prieten
care să îmi sape groapa după,
nu înainte?
Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Ipostaze lirice”

Carmen STUS: Bobul de grâu

Bobul de grâu

Bobul de grâu copt de curând
O lume întreagă ascunde.
În el macină pietre de prund
Și rodesc holde fecunde.

El știe ruga ce o rostim
Cu azima caldă pe masă,
Când umili îndurare cerșim
Rătăciți prin negura deasă.

În el, ploi și senin se-ntâlnesc
Și brumă și raze de soare,
Și bucuria de-a sta să privești
Spre cer când ceața dispare.

Nu-i singur, adunate-s în spic
Vreo doua duzini de surate.
Pe paiul mlădiu, mare sau mic,
Prin orice furtuni el răzbate.

Iar când sosit-a al vremii soroc
O pulbere albă să fie,
Știe că-i al destinului joc
Stăpân pe întreaga câmpie.

————————-

Carmen STUS

19 iunie 2019

Anatol COVALI: Am vrut

Am vrut

 

Am vrut mereu mai mult dacă se poate,
să nu rămân la stadiul de-nceput,
orişice fac să aibă-n el carate,
să-l văd ca pe ceva binefăcut.

Am vrut să pun în fapte sentimente
şi să creez mereu, nu doar să fac.
M-au pasionat acele-experimente
ce din orice otravă-au făcut leac.

Am vrut, dar ce n-am vrut !…Şi chiar destinul
a fost de-acord cu mine deseori,
când a dorit să cureţe seninul
cerului meu de pâlcuri mici de nori.

Am vrut şi încă vreau cu pasiune
şi cred că dacă nu renunţ defel
voi reuşi să văd cum o minune
mirifică mă va ciopli în ţel.

————————————–

Anatol COVALI

București

18 iunie 2019

Dunia PĂLĂNGEANU: Dor de mare…

Dor de mare…

 

Curând te voi regăsi,mare,
valul va tresări lângă maluri duios
risipind solzii strălucind de sare
într-un requiem maiestos…
Eu voi fi alta cu ochelarii mov
o necunoscută printre stâncile albe
mă voi închina la stelele de mare
și la corăbiile transformate în salbe.
Sufletul va alerga liber,senin,
printre scoicile scăpărând sidefii
voi scrie poeme pe nisipul încins
ce vor arde în clipe târzii…

—————————————————–

Dunia PĂLĂNGEANU

Iunie, 2019