Veronica BALAJ: Poezia nu cunoaşte frontiere – Convorbire cu poetul Luis Cruz-Villalobos (Chile)

Conversație cu Luis Cruz-Villalobos, scriitor și editor din Chile, psiholog și psihoterapeut, cu un doctorat în filosofie în Amsterdam, este profesor la Universitatea din Talca, Chile, și participă, de asemenea, la diverse activități culturale și academice în țara sa și în străinătate. Opera sa literară cuprinde lucrări științifice despre poezie, hermeneutică aplicată și confruntarea cu trauma. Literatura este un teritoriu în care a devenit cunoscut în mai multe țări, inclusiv în limba română prin traducerile prof. univ. dr. Carmen Bulzan, trecând astfel peste barierele mai multor continente. Membru al Societății Scriitorilor din Chile, are o carieră remarcabilă. Menționăm doar câteva dintre volumele sale de poezii: Dios Mendigo: Teografías, o carte tradusă în engleză și portugheză, prefațată de proeminentul filosof american John D. Caputo; Como Abrazo Exacto, text antologat de prof. univ. Alfredo Pérez Alencart, de la Universitatea din Salamanca, Spania și Con/Cu Cioran, în limbile română-spaniolă, traducere de prof. univ. dr. Carmen Bulzan, din România. De asemenea, în domeniul literar se pot adăuga multe lucrări în „fotopoezie”, realizate împreună cu fotografi importanți din Chile, Spania, Franța și alte țări. În calitate de editor a pregătit publicații ale unor poeți universali precum: Tagore, Vallejo și Dickinson, precum și scriitori contemporani binecunoscuți din diferite țări. În domeniul academic, se remarcă eseurile sale în psihologie Trauma y Esperanza; Key of Posttraumatic CopingPosttraumatic Exegesis.

Veronica Balaj: Vă spun bun venit pe teritoriul poeziei române! Ați fost tradus în limba română, ați semnat o exegeză despre Cioran, așa că, avem deja puncte comun. Vom reveni la acestea. Pentru început, vă propun să ne postăm pe teritoriul competențelor dumneavoastră profesionale: specialist în filosofie, dar și în psihologie, două domenii ale cunoașterii înrudite cu sufletul, cum este și poezia. V-aș ruga să ne destăinuiți cum anume vă influențează legătura între poezie și celelalte două  moduri de exprimare a stărilor umane?

L.C.V.: În primul rând vreau să vă mulțumesc pentru invitația amabilă de a avea o conversație cu dumneavoastră, stimată doamna Veronica, pentru mine este o bucurie să pot împărtăși ceva timp cu un jurnalist și un poet de excepție ca dumneavoastră. În ceea ce privește întrebarea dumneavoastră, aș putea să vă spun că, din punct de vedere istoric, poezia a intrat în viața mea aproape mână în mână cu capacitatea de a raționa, tipică începutului adolescenței, ceea ce Piaget numea operații formale. Abstracția și gândirea critică au început la mine la sfârșitul studiilor mele de bază sau de școală primară, și din moment ce tatăl meu a avut un număr semnificativ de texte, în special de teologie protestantă, am devenit interesat de reflecție asupra problemelor transcendente și Biblia mi-a fost prezentată ca un cufăr de comori existențiale… Îmi amintesc de o carte groasă, cu coperta închisă la culoare, care includea în titlu termenul de „exegeză”, pe care a trebuit să-l caut în dicționar, pentru că la doisprezece ani nu-l auzisem niciodată. Așa am intrat în lumea hermeneuticii…, deși în realitate începuse în copilărie, pentru că bunica mea maternă, o cititoare foarte credincioasă și asiduă a Bibliei, uneori m-a scos din jocurile mele auto-absorbite de unic copil în familie, și m-a rugat să o „ajut la înțelegerea” a ceea ce au însemnat unele paragrafe biblice, cum ar fi pildele lui Iisus sau relatările Vechiului Testament… La vârsta de șapte ani am preferat să continui să mă joc cu laicii mei și cu schițele mele, dar din moment ce ea a insistat, am schițat acolo primele mele analize exegetice… Cine credea că voi continua, în cele din urmă, studiile doctorale în care rolul meu de exeget va trebui să se desfășoare cu noi rigori. Teologia, în special hermeneutica, mi-a marcat primii ani de viață și după ce am citit tratate de teologie sistematică și comentarii exegetice, m-am adâncit în filosofie, care de la început mi s-a părut foarte drăguță, aproape amuzantă… posibil pentru că primul meu profesor de această disciplină a fost un om foarte special, cu un umor foarte curios și plin de ironie. Filosofia mi-a fost dată ușor, iar psihologia, mult mai mult, a fost o știință tânără care a pus întrebări vechi și noi despre ființa umană, procesele sale „interioare” și comportamentul său… M-a încântat … Dar poezia, în paralel, se născuse ca o cale alternativă. Nu pot nega faptul că, probabil, Nietzsche cu poetica sa Zarathustra m-a marcat cu cântecul său tăcut și anevoios care a unit poezia și filosofia, chiar și cu un stil profetic, care a rezonat cu mine din Biblie. Dar poezia s-a născut în mine îndeplinind o funcție diferită de cea a gândirii, fie ea teologică, filosofică sau psihologică. S-a născut de urgență să spună… să cânte foarte jos… în așa fel încât a cântat fără să atragă prea multă atenție și că numai cei care ar trebui să audă ar putea auzi… Îmi amintesc că în adolescența mea, după ce am scris deja mai multe colecții de poezii, am definit ce poezie era pentru mine în acest fel: „poezia se dezvelește în spatele unui ecran de metaforă”. Poezia mi-a permis să fiu dezvelit și ascuns în același timp, liber și anonim, larg deschis, dar nu complet descoperit. Cu gândirea că nu se poate face asta. După cum a spus Heidegger când a auzit o lucrare a lui Schubert cântată la pian: „cu filosofia nu poți face asta”. De aceea, filosoful Pădurii Negre a prețuit atât de mult poezia și poeții. 

V.B.:  –  În poezia dumneavoastră, cântăriți cele două coordonate, sau vă lăsați în voia inspirației artistice?

L.C.V. – Așa cum am menționat, poezia și reflecția sau raționamentul, pentru mine sunt căi diferite, complementare, dar diferite. Cu ani în urmă am scris un articol despre hermeneutică și constructivism în care m-am referit la acest lucru. Acolo propun ca, în opinia mea, să existe o modalitate de integrare a identității personale care să depășească identitatea narativă, așa cum a propus Ricoeur, și ceea ce am putea numi identitate poetică, mai aproape de procesele experiențiale pre-reflexive, care nu sunt liniare, cauzale, diacronice, ci mai degrabă circulare, sinergice, sincronice. Foarte conectată cu lumea mitologiei, a arhetipurilor, a spiritualității care nu poate fi înțeleasă de rațiunea matematică. Pentru mine, poezia este legată de acea dimensiune umană profundă, corectă, care ne conectează cu realitatea cea mai primitivă și indispensabilă, adică cu încredere și bucurie fundamentală, adică iubire. În acest fel, poezia a apărut întotdeauna în mine ca o experiență spontană de conectare cu realitatea sau cu fundalul realității, cu fundamentul ei invizibil. Și prin „invizibil” vreau să spun, așa cum spunea un înțelept Sufi: în mijlocul oceanului un pește mic întreabă un pește mare, unde este oceanul, pentru că a vrut să-l vadă, la care peștele mare răspunde: ca să-l vezi, ar trebui să ieși din el. Ei bine, pur și simplu nu putem ieși din ea. Nu putem părăsi Sinele, Misterul, dar poezia este un fel de jonglerie, un act misterios care ne permite „ex-tasis”, bucuria de a ne părăsi sinele, de a privi de departe și de a vedea. A vedea oceanul. A vedea Invizibilul și a-l sărbători. Invizibil pe care îl putem numi și Frumos, Bun, Adevărat, Unul. Poezia, pentru mine, este limbajul inimii. De unde pot vedea Realitatea realității. Dar, de asemenea, servește pentru a ne conecta cu realitatea aparentă, cu durerea, cu pierderea și urâțenia, dar pentru a ne elibera de lanțurile lor prin numirea lor. Toate acestea nu se pot face dinspre filosofie sau psihologie, nici măcar dinspre teologia rațională, indiferent de culoarea ei. Poezia este mai mult legată de misticism. Chiar și poezia care vorbește despre cotidian, despre întuneric, despre sfâșietor, pentru că dacă urmăm umbra, ea ne conduce în cele din urmă la corpul care îl are la origine și la lumina care este în spate. În toate acestea rezonez foarte mult cu Heidegger, Maria Zambrano și Chantal Maillard. Merită spus, însă, că am făcut destul de multe lucrări poetico-filosofice, adică abordând probleme filosofice prin poezie. În prezent pregătesc o carte care adună mai multe dintre lucrările mele în această linie care se va intitula „Poezii hermeneutice”, sper să fie publicată în 2023.  

V.B. –  Concret, cum vedeți rolul poeziei, al artei , azi, în epoca invențiilor rapide, a știrilor atât de diverse?

L.C.V. – În lumea de astăzi poezia ca ramură a literaturii este foarte subțire, fragilă. Aproape nici un cuib nu poate fi pus pe ea. Poeții sunt oameni oarecum ciudați, este o meserie care face rău și bine celor care o execută. Am văzut poeți care scriu în scopuri neautentice, prin asta vreau să spun, care scriu nu ca o necesitate, nu ca un gest existențial, ci pentru un concurs, pentru un anumit public, acele tipuri de gesturi mi se par a nu face bine. Poezia care izvorăște din adevărul vieții și al morții se arată. Este o chestiune de a citi câteva versuri ale unui poet și se știe deja dacă ești în fața cuiva care este acolo arătat sau pur și simplu impune vocea. Poezia este o artă, în acest sens, dificilă. De aceea nu este ușor să aibă un loc foarte preponderent. Dar am observat că noile generații sunt mai aproape de poetică, se pare că lumea actuală, cu răceala și indolența ei, se saturează. Lasă gol. Poezia apare apoi ca o oază. Prin urmare, de exemplu, gustul atâtora pentru haiku-ul japonez. Acolo, în aceste trei rânduri, se deschide o lume simplă, dar în același timp profundă. Un haiku îți permite să te oprești, să te uiți cu adevărat la momentul vieții, la realitatea care ne trece. Poezia este un prieten al momentului, de fapt este unul dintre principalii săi binefăcători. Și să nu uităm că, așa cum au spus deja atâția înțelepți, inclusiv Siddhartha, avem doar acest scurt moment, acest eveniment evaziv, restul este fie mort, fie nu s-a născut încă.

V.B. : – A propos de raportul artei cu societatea, ar fi interesant să aflăm cum anume este prețuită poezia in Chile?

L.C.V.: –  Este obișnuit ca chilienii să creadă că Chile este o țară a poeților. Se pare că acest discurs este ceva care se întâmplă în multe țări ale lumii. În cazul nostru, a avea două premii Nobel și că acestea sunt pentru literatură și, în special, pentru poezie, ne lasă cu sentimentul că este o țară de poeți cu motive întemeiate. Cred că e adevărat. Deși cred, de asemenea, că această planetă albastră este o casă a poeților și un loc poetic în mijlocul spațiului sideral tăcut și rece. Dar în Chile, paradoxul este că poeții săi nu sunt apreciați prea mult, nu li se acordă spațiu, nu sunt recunoscuți, dar în mod fundamental nu sunt citiți sau foarte puțin.

V.B.:În țara dumneavoastră, scriitorii contemporani își pot vinde cărțile să câștige cât să-și asigure traiul?

L.C.V.:  –  Absolut nu. Cred că în Chile scriitorii, în special poeții, sunt de obicei recunoscuți și citiți postum. Trist de spus. Există foarte puține excepții în această privință. Chile este o țară mai mult audio-vizuală decât cititoare. Testele de înțelegere a lecturii la nivel internațional ne plasează țara foarte jos. Iar poezia, nu întotdeauna este o lectură ușoară, este de obicei scrisă pentru interior.

V.B.:        – Cărțile dumneavoastră au fost traduse și în alte limbi: în engleză, portugheză și, iată și  în română, prin  strădania și talentul doamnei profesor universitar Carmen Bulzan. O operă tradusă, căpătând o nouă formulă artistică, este o nouă operă. Între autorul prim și traducător se stabilește o relaționare creativă specială. Poate o prietenie literară. Puteți să ne spuneți ceva despre  prieteniile literare în urma unor colaborări de acest fel?

L.C.V.: –  Este adevărat că actul de traducere este un mod de însușire a poeziei, este un fel de crimă dulce și bună a poetului, dar în bine (ha, ha). Cuvântul este luat, astfel încât să poată fi împărtășit cu alți oameni care nu l-au putut auzi, de aceea cuvântul este îndepărtat și poezia primește cuvinte noi, aripi care îi permit să meargă mai departe. Poetul nu contează. Într-un fel poezia este autonomă, are propriile reguli, viața ei, blândă și săracă, dar viața în cele din urmă e în actul lecturii. Dacă nu poți citi o poezie, din cauza problemelor de limbă, de exemplu, poezia nu există încă. Ea este încă moartă sau nu s-a născut încă. Cel care traduce este un obstetrician, o moașă a poeziei. Este o sarcină foarte onorabilă. Prin urmare, mi s-a întâmplat în mai multe rânduri, nu în toate, să apară o prietenie profundă cu cel care traduce. Dar cred că acest lucru este mai ușor atunci când traducătorul este un poet. Acest lucru s-a întâmplat cu Carmen Bulzan, pe care o admir și o stimez foarte mult și căreia îi sunt foarte recunoscător, mai ales pentru traducerea cărții mele Con/Cu Cioran, care a fost prima noastră lucrare comună.

V.B.:  –  Ați scris despre Cioran. A propos de granițe, iată, artistic, nu există. Spuneti-ne, vă rog, ce v-a atras la scriitorul-filosof Cioran de origine română și dacă ați găsit similitudini cu vreun autor din Chile?

L.C.V.: –  Așa cum am arătat în versiunea chiliană a cărții Con/Cu Cioran, l-am cunoscut pe acest om genial printr-o analiză a lui făcută de psihiatrul și psihoterapeutul italian Vittorio Guidano. Într-una dintre prelegerile sale despre terapia post-raționalistă, el l-a folosit ca exemplu de stil de organizare a sensului personal care tinde spre tulburări depresive. Acolo a menționat o parte din trecutul său biografic izbitor, cum ar fi faptul că a învățat să scrie în franceză foarte târziu, ceea ce mi-a atras atenția și m-a surprins enorm când am început să-i citesc textele, pentru că limba lui era impresionant de lucidă, ascuțită și curată. Cioran a răsunat în mine, în tinerețea mea mijlocie, așa cum făcuse Nietzsche în adolescență. Au întruchipat aceleași întrebări și îndoieli pe care mi le-am pus de atâtea ori, aceleași întrebări serioase și radicale care au făcut viața greu de gestionat. Mi-a plăcut, și încă iubesc, modul în care își afișează în scrierile sale disconfortul, emoționalitatea lui negativă, care este atât de universală, deși de multe ori dezactivată. Cioran stă pe acoperiș și își strigă blestemele și apoi își mușcă limba. Țipă în tăcere pe pagini și suferă. Dar își spune adevărul, cu o ironie genială, cu inteligență. Dar a pierdut firul Ariadnei, după părerea mea. A fost lăsat să blesteme minotaurul, ca și Nietzsche, pierdut, în eterna sa întoarcere în centrul labirintului. Îi împărtășesc întrebările, durerile, neliniștea și proza poetică. Dar nu răspunsurile lor, rezultatele lor, orizonturile lor. Dar sunt cei care împărtășesc orizonturi și chiar încearcă să le impună altora, fără să se ocupe de amărăciunea vieții, de suferința persistentă, de moartea noastră de zi cu zi. Nu-mi place asta. Prefer proza poetică a lui Cioran în aer liber. Sau poeziile lui Nietzsche, în loc de „dictonul” fanatic. Dar această evaluare nu mă face să-mi pierd speranța. Deși nu mă refer la speranța rațională sau rezonabilă a teologiei, filosofiei sau psihologiei…, ci la acea „mică speranță care ne dă bună dimineața în fiecare dimineață”, așa cum a descris-o Charles Péguy.

V.B.: – Considerați că structura morală a unui poet, ar trebui să influențeze aprecierea operei sale?

L.C.V.: Nu. În adolescența mea am citit mult despre „poeții blestemați”, de fapt i-am dedicat una dintre primele mele cărți lui Baudelaire. Una dintre poeziile mele preferate a fost scrisă de un alt Charles, americanul Bukowski. Deși nu împărtășesc multe dintre lucrurile pe care le-a făcut în viața personală, a fost un poet excepțional, pentru că meșteșugul poetului este ceva care izvorăște liber, fără discernământ, ca o pasăre albastră care se stinge în inima pe care și-o dorește. Abilitatea de a folosi cuvântul pentru a ajunge în locuri nerostite nu poate fi moștenirea celor care îndeplinesc anumiți parametri de comportament de orice tip, poezia, așa cum am mai spus, este liberă, liberă de poet, liberă de orice, cu excepția cititorilor, pentru că ei sunt cei care dau viață poeziei în actul lecturii,  și ei, de asemenea, îi dau sens, o dezleagă, îi deschid adevărul, o dez-velesc („a-letheia”). Poetul este un intermediar relativ nevinovat în ceea ce privește rezultatele. Habar nu are de incendiul sau potopul care poate fi produs din textul pe care l-a donat. După cum au spus mai mulți francezi (în special Barthes și Ricoeur, în felul lor), autorul (poetul) a murit. Poezia nu aparține poetului, ci celui care o face a sa, celui care și-o însușește în lectura plină de sens, parafrazând-o.

V.B.: La  momentul acesta, ce fel de poezie este preferată în Chile? Dar proză? Are coordonate speciale, noi?

L.C.V.: –  Așa cum am menționat mai devreme, în Chile, din păcate, nu se citește prea mult. Studenților mei din universitate le este amuzant că insist atât de mult că trebuie să fie cititori compulsivi, recomand mereu lecturi noi la fiecare subiect, le spun că trebuie să citească mai multe cărți simultan și că trebuie să ia notițe de la cei care ies din aceste lecturi în mintea lor, că testele nu contează, că ceea ce contează este să învețe, să fie  creativi, productivi din punct de vedere intelectual și estetic. Dar nu prea citesc, cărțile din Chile sunt și scumpe. Când instruiam liderii, îi rugam să investească măcar prețul unei mașini în cărți. Au râs, dar nu a fost o glumă, de fapt cred că aș fi putut cumpăra câteva autobuze cu biblioteca mea (ha-ha). Nu există altă cale. Dar cei mai mulți nu înțeleg cât de necesar este să devii prieten și confident apropiat al autorilor, adică să-i citești cu seriozitate. Lăsați-i să vorbească în dormitor și să-și spună secretele. Și acesta este lucrul magnific al lecturii, poți să-l auzi direct pe Aristotel, Ibn Arabi, Luther, Hegel, Marx, Kierkegaard, Derrida… pe scurt, pe gânditorii deja morți… sau marii poeți… sau chiar romancierii istoriei. Aș putea spune că mi se pare că în Chile poezia este apreciată mai mult prin marele Nicanor Parra (fratele unuia dintre cei mai importanți cântăreți-poeți din istoria noastră: Violeta Parra), adică așa-numita „anti-poezie”, care pentru mulți a fost calea spre poetică. În cazul meu personal, Parra a deschis ușile pentru a elibera versuri și cu poezia sa „Manifestul” a lăsat poezia la dispoziția mea ca un artefact de uz casnic, de zi cu zi, simplu și necesar. Poezia este prezentă și astăzi în țara mea prin intermediul tinerilor cântăreți sau trubaduri, există mai mulți cântăreți-compozitori care sunt poeți. Îl evidențiez, de exemplu, pe Angelo Escobar, care și-a scos poezia în stradă și în lumea virtuală a internetului datorită recitalurilor sale deschise. El este un exemplu al modului în care poezia este responsabilă pentru găsirea spațiului său pentru a ajunge la viața reală. Acum câțiva ani am publicat o carte a lui Angelo cu „poeziile-cântece”, am subintitulat-o „poezii de cântat”. Pe de altă parte, cititorii de romane sunt mai numeroși în Chile. Avem și un caz frumos de romancier, unul dintre cei mai citiți din țara noastră: Hernán Rivera Letelier, care a comentat că pentru a scrie romane a început să scrie poezii în lateral… 

V.B.: –  Personal, vă rămân îndatorată și vă mulțumesc nespus că v-ați ocupat de editarea volumului meu în română/spaniolă, Ochiul fantast/Ojo fantaseador, în traducerea aceleiași recunoscute și premiate poete, Carmen  Bulzan! Vă doresc multe alte volume semnate de dumneavoastră și  aștept o nouă convorbire privind alte proiecte, noi volume publicate de dumneavoastră.

L.C.V.: –  Editez mereu autori noi și alții deja consacrați, este pentru mine o mare bucurie atunci când se publică o nouă carte, fie în Hebel Ediciones (în principal digital), fie în editurile Independently Poetry și NoteBook Poiesis (pe hârtie), pe care le dirijez. În prezent, încep un proiect frumos cu remarcabilul poet belgian Germain Droogenbroodt, care este un popularizator celebru al poeziei contemporane la nivel mondial, prin periodicele pe care le face din poezii în mai mult de treizeci de limbi. Cu el vom începe să publicăm o serie de cărți în engleză și spaniolă de poezie internațională.

V. B.: –  Și ultima întrebare: care sunt actualele proiecte pe care le aveți ca scriitor?

L.C.V.: –  Ei bine, am mai multe cărți de poezie pe cale de a le publica, printre care una dintre cele mai recente, care a fost deja publicată în România, în traducerea lui Carmen Bulzan, și pe care sper să le prezint în 2023 acolo, alături de noua ediție englezo-spaniolă, este cartea „Stańczyk: poem narativ al unui serios bufon”. Această carte este o lucrare care m-a făcut foarte fericit de gestația ei. A doua ediție a cărții mele „Omul plin de flori” este, de asemenea, o lucrare foarte apreciată de mine și va fi acum disponibilă în limba engleză. De asemenea, sper să public în curând o colecție de poezii numită „Fado y Existir”, care face aluzii la muzica fado portugheză și unele teme din gândirea lui Heidegger. Un alt proiect poetic care este în curs de desfășurare, și care mi-a luat mai mult timp decât de obicei, este o carte intitulată „Structura dorului”, compusă din poezii inspirate din epigrafii preluate dintr-o carte de Hannah Arendt despre conceptul de iubire la Sf. Augustin. Pot menționa și două proiecte de carte în domeniul psihologic pe care sper să le public în curând, mă refer la o lucrare despre psihologia emoțiilor intitulată „Emoții goale: psihologia proceselor emoționale” și „Hermeneutica traumei: trauma și confruntarea ei pozitivă ca fenomene hermeneutice”.

V.B.: – Vă doresc multe alte volume semnate de dumneavoastră și aștept cu nerăbdare să mai vorbiți despre noile volume publicate și despre proiectele dumneavoastră.

L.C.V.: – Vă mulțumesc foarte mult, stimată doamna Veronica. A fost o mare plăcere să pot discuta cu dumneavoastră.

V.B.: – Vă mulțumesc foarte mult pentru această discuție, vă așteptăm în România și vă doresc să vă difuzați cărțile, fără frontiere, oriunde în lume!

Veronica Balaj

Traducerea a fost realizată de Carmen Bulzan

Iunie 2022

Veronica BALAJ: Realitatea între metaforă și visare – „Mariette, muza și inspirația lui Jules Verne”, autor Cosmisian

La Editura Siono, din București a apărut un nou volum semnat de Cosmisian, scriitor care se află deja în posesia unei tonalități proprii, recognoscibilă dacă citești fie și fragmentar vreuna dintre cărțile sale. Ar fi vorba de mlădierea metaforei, după cum impune inspirația. Desfășurarea epică a celor trei volume ale sale, Mouelle Roucher, Lucette-Viața dincolo de imunitatea zero, respectiv acum, Mariette, muza și inspirația lui Jules Verne, se sprijină pe sentimentul iubirii, eterna lege a firii. Întâmplările din volumele sale au totdeauna o aură ușor enigmatică, problemele grave sunt îmbrăcate în metafore așa cum sunt și trăirile care strălucesc sau, faptele neprevăzute.

Să ne imaginăm că ne propunem a fi cititorul acestui volum care, firește, a fost gândit să intre mai întâi  în competiția vizuală cu numeroasele apariții editoriale care ne încântă și ne atrag privirile oriunde ar fi expuse. Așadar, condiția grafică nu trebuie neglijată. Ca urmare, se arată excelentă. Nu o poți trece cu vederea între celelalte exponate livre-ești de pe rafturile unei librării. Atractivitatea copertei și-o asumă Claudia Feti.

Prefața cărții, prin autoarea sa, Petruța Petre ne avertizează că vom avea de-a face cu o poveste plină de surprize. Imprevizibilul se ivește din metafore, dar, nu numai. Acestea fac nota particulară despre care pomeneam la început. Ușurința cu care manevrează iluzia că universul epic își are veridicitate, că este chiar așa cum ni-l prezină metaforele, am mai subliniat și cu alte ocazii, și repet, este remarcabilă. Cunoscând acestea, iată-ne oarecum pregătiți să purcedem la lectura acestui volum cu titlu atât de incitant.

Prima surpriză este că, ne învăluie un parfum imprimat în fiecare pagină. Ar fi, să spunem, o discretă invitație la o lectură plăcută. Astfel, se confirmă faptul că autorul este un  perfecționist, un foarte atent la detaliile care pot  stabili o relaționare cu cititorul.

Mă feresc a povesti în detaliu subiectul. Ar fi ciuntită curiozitatea stârnită de subiectul care, trebuie spus de la bun început, se clasează în trei părți și un Epilog. Pentru a nu răpi  plăcerea descoperirii noului, a evoluției epice, mi se pare absolut firesc să mă refer la particularitatea artistică a textului. La valențele sale stilistice în structura epicului.

Remarc de la bun început inventivitatea autorului. El însuși devenind personaj, recunoscut în Naratorul, (vocea auctorială). Foarte interesantă această poziție a celui care creează povestea.

Textul ne atrage într-un vertij de întâmplări care, ne-ar putea depărta de realitatea imediată. Dar, nu se întâmplă asta întrucât Cosmisian știe să echilibreze balanța visare-imaginarrealitate, la momentul potrivit. Exact când trebuie. În acest carusel, adevărat carusel dirijat între enigmatic și explicit, Jules Verne este absolut firesc să apară. Legătura dintre Mariette și Jules Verne este o altă dovadă de inventivitate artistică. Într-un angrenaj al visării, gestionat de Fetița cu Codițe, Jules Verne devine și el într-un anume fel, personaj implicit. Precum Fetița cu Codițe, Mariette, precum părinții, precum obiectele fermecate, tabla de șah, sentimentele atât de diverse. Punctul care susține caruselul este în mișcare, sub forma unui  pandant mobil între vis și realitate. Luând în atenție și relaționarea dintre personaje și tehnica folosită, înaintând pe firul epic, ne întâlnim cu Firul Narațiunii, care, uneori se implică explicit în mersul poveștii sau, rămâne doar spectator. Desigur, nu putem să nu remarcăm această  altă….  inventivitate scriitoricească:

”M-am abținut cu greu să nu intervin. Cu toții știm  dacă Naratorul îi permite Firului Narațiunii să intervină pentru a-și salva personajele, doar pentru c-ar putea să le schimbe destinul”. (pag16)

Putem conchide că avem a cunoaște un demers epic plin de dinamism, o derulare a faptelor trăite la rang de vis ardent sau, nu, de realitate ambiguă uneori tristă, oricum, caruselul se învârte între magie și realitate. Vom accepta să ne imaginăm o tablă de șah misterioasă, o călimară, la fel, o bogată lume de vise pe care o duce cu sine Mariette și, ca element de rotunjire al acestui univers magic, intervine realitatea cât se poate de palpabilă.

Putem conchide că întreaga derulare a epicului poate fi asemuită cu o călătorie fascinantă între cei doi poli numiți deja: real și imaginar legați prin metaforă, (o forță magică de asemeni).

În același registru al metaforei, a surprizelor narative, intră în scenă personaje simbol: Destinul, Timpul, Manuscrisul 66 în forma unei Neașteptări, (ca un colier care sugera chiar pe Fetița cu două Codițe) sau, Joji, rugat să o îndrume pe fetiță într-o aventură de la un capăt la altul al lumii… De remarcat felul în care Cosmisian, și în acest roman ca și în celelalte semnate anterior, îmbracă faptele dramatice în metaforă și tandrețe discretă. Coloratura aventuroasă a viselor, tristețea, un anume dat dramatic, care ține de destin, legat de fetița cu sindrom Down, totul este prezentat cu o admirabilă finețe sentimentală.   

Călătoria dinspre realitate spre zona fascinantă a visării, a imaginarului și invers, redă un anume fel de-a trăi. Subliniez acest pandant foarte bine strunit. Când ai impresia că Fetița cu Codițe, personajul principal, Mariette, ne va atrage în labirinticele spații ale imaginației sale, unde ne-am putea pierde, la moment, se restabilește un echilibru și intrăm într-o realitate cât se poate de obișnuită.

Veronica BALAJ

Eva HALUS: COTIDIENE PARIZIENE ȘI VIZIUNEA POETICĂ A VERONICĂI BALAJ – FLUX SOLAR ÎN POEZIE

Versurile Veronicăi Balaj, țesute dintr-o fibră aleasă, metaforică, par la prima vedere, reminiscent parnasiene. Poeta dă un impuls sentimentelor, simțirilor și te poartă de la o stare la alta cu repeziciune, prin fața personajelor și peisajelor citadine iscate dintr-o pană iscusită, (scriere bazată pe observații reale, pe parcursul călătoriilor întreprinse în întreaga lume), pe marginea tematicii alese, anume: Cotidiene parisiene. Dar, imposibil să nu remarcăm că aceste poezii sunt străbătute de un flux solar și astral în care abundă îngerii, făpturi de lumină, care se intersectează și se amestecă în lumea noastră, orânduită la scară umană, cotidiană, fapt care face ca acest volum de poezii să se demarce prin construcția sa conceptuală, asemănându-se cu un oracol (poetic) care enunță destine, iubiri, vieți ce se desfășoară în planul cotidian care este intersectat de planul astral, mitologic și mistic în același timp.

Nici nu se putea mai bine da o voce POEZIEI decât prin adăugarea acestei supra-dimensiuni, care are de altfel, rădăcini adânci în subconștientul uman, coordonată invizibilă la lumina zilei, dar care, odată lăsată „mintea să zburde” și când sufletul este eliberat din chingile cotidianului în care unghiurile drepte sunt citite întocmai, atunci pentru ochiul și sufletul experiemntat apare o lume fantastică, care, oarecum, se suprapune cu realitatea, dar poate fi descifrată de visători, poeți, artiști și…călători. Lucru observat și de Ada D. Cruceanu chiar din primul paragraf cu care se deschide postfața cărții: Cotidiene pariziene, un volum de poeme – prozo-poeme, le numește autoarea – care îndeamnă (și) la o reflecție asupra a ceea ce ar mai putea fi astăzi „fantasticul” și cât din el a mai rămas în limitele ficțiunii, cât a trecut în lumea de zi cu zi? Cât din „a fost odată…” (și toate derivatele, se subînțelege) a intrat în cotidian? .Și dacă a intrat – cu siguranță, a făcut-o, de la „ochiul magic”, gata să te urmărească pretu-tindeni, (nanoparticula organică sau nonorganică!), gata să-ți invadeze viața și, după unele spuse, să-ți controleze „trecerea” –, ce îi mai rămâne scriitorului/ artistului din „lumea” peste care, altădată, era doar el stăpân de drept și de fapt?

Cu această carte, poeta Veronica Balaj deschide o fereastră spre un univers al călătorului, fizic și spiritual, marcând în versuri continente și țări, fluvii, mări, orașe, cu verva descoperirilor locurilor și în același timp, a adâncimilor interioare, (în Euphonii și Rondou Iluzoriu). Sau o vom descoperi pe ea, pe această călătoare asumându-și trecutul, fapt care vine să întărească felul în care este trăit prezentul, (în Cifru sentimental). Planurile pe care este construit acest voiaj prin lume, (bazat pe auto-biografia autoarei), cu pretextul unor Cotidiene pariziene, sunt multiple și constituie un univers în sine.

Veronica Balaj ne poartă pe străzile Parisului (Cotidiene parisienne I, II, Saint-Charles, Salvatrice, etc), al Temeswar-ului, (Timișoarei) cu Parade Platz în pandemie), în Spania și în Italia, peste ocean, la Montreal și Ottawa (pe malul fluviului St-Laurent și la Hunters Club), pe malul Mării Negre, în Cartagina (Tunisia), etc. Cititorul poate savura imagini ale acestor locuri și mai ales emoția cu care sunt schițate, iar Veronica Balaj ne face să descoperim istoria lor și impactul care-l au asupra firii sale lirice și inovatoare.

Există în acest volum câteva poezii care par fi concepute de distinsa poetă ca niște chei… Cifru sentimental și Euphonii, (citate mai sus), care pun acest recit al călătoriilor într-o altă perspectivă, pentru că deschid adâncimi nebănuite ale poetului călător, cum am spus deja, pe mai multe planuri și mai multe dimensiuni.
Citez :

din barca țintuită la mal,

prin cerul ca un ochean

se-aude un cântec defăimat

de lumea din lume dublat

iluzia unor meridiane interioare, (…)

într-un drum secret rostuit

oprită la mal,

îmi privesc propriul adânc

nu te speria, ființă,

nu scoate nici un miorlăit

căderea e zborul

invers desăvârșit

(Euphonii)

De la Constantin Brâncuși care a sintetizat ideea zborului prin Pasărea Măiastră cel mai frumos în cultura Română și universală, sau și mai demult, de la Luceafărul eminescian, au urmat suite întregi de artiști, scriitori și poeți care au tatonat cu ideea zborului, dar nimeni, din câte știu nu a reușit până la Veronica Balaj să definească atât de poetic cealaltă coordonată posibilă a zborului, căderea, ca pe un zbor invers desăvârșit!

Continue reading „Eva HALUS: COTIDIENE PARIZIENE ȘI VIZIUNEA POETICĂ A VERONICĂI BALAJ – FLUX SOLAR ÎN POEZIE”

Veronica BALAJ: DRUM DE MAGIE – POEZIA

Silvia C. NEGRU

Harpa de  piatră/The stone harp

(Traducere  Olimpia Sârb)

Editura  Eurobit,Timișoara, 2020

„Când picură viața, grădinile cântă” (Pag. 222)

După un număr remarcabil de volume, versuri, eseuri, biografii, proză scurtă, dramaturgie, Silvia C. Negru, membră UARF și la Societatea Enciclopedică Banatul, așa cum rezultă și din Fișa de autor, de la finele cărții în discuție, „Harpa de piatră”/”The stone harp”, intervine în spațiul literar cu noi pagini care întregesc frumos profilul său  de scriitoare. Debutând la prestigioasa editură Facla din Timișoara, în 1985, cu volumul „Carnavalul  florilor”, și fiind bine primită de confrații întru scris, {numim doar  paginile de  întâmpinare semnate de poetul vremii, Damian Ureche sau Aurel Turcuș}, Silvia C. Negru a străbătut un drum al creației literare fără sincope. De câte ori avem de-a face cu o asemenea  implicare știm că este vorba de răspunsul dat la trăirile interioare. Se adaugă totdeauna, perseverența înrudită cu truda și pasiunea.

Deși s-au adunat sub același nume, de-a lungul vremii, volume cu trimitere la mai toate genurile literare, deși a fost prezentă cu articole  în diferite reviste sau la conferințe, ori activități culturale, totdeauna, Sivia C .Negru  s-a considerat în primul rând, poetă. Poezia este pentru ea o emblemă a existenței personale, drept pentru care, ne vom referi cu precădere la acest statut  al său.

Volumul în discuție, recent apărut, invită încă  din titlu, la o colaborare cu cititorul. La o descifrare a metaforei. „Harpa de piatră”, ni se sugerează, că va cânta cumva, nu este doar o imagine picturală, decorativă imprimată pe copertă. Cum și ce sunete va scoate o harpă din piatră? Cine o va însufleți oare? Poate versul. Poate imaginația poetică. Sau, ambele duse/aduse în rotundul expresiv prin harul creatorului de univers artistic. Oricum este un titlu inspirat și ne duce cu gândul la Eichendorff, care, nota, mergând pe linia magiei cuvântului stilizat în scris: „Dacă găsești cuvântul  magic, lumea începe să cânte”.

 

Cartea de față, este un sumum de trăiri împletite cu o vibrație particulară. Spun  particulară, întrucât, avem de-a face cu o derulare a acestora,  într-un spațiu larg, între pământ și cer. Coordonata principală a stucturii volumului este însăși existența. Esența acesteia. Existența în poliedrice trăiri și reverberații artistice. De aici, desfășurarea unui mosor, adesea  invocat în versurile volumului. Firul mosorului conduce sugestiv spre o notă magică. Magica traversare a vieții terestre, dublată de magica iluzie a percepției celeste. Două fațete ale simțirii profunde. Superficialul cotidian, mărturisește chiar un vers, o irită pe autoarea care, a avut chemarea spre esență, spre raportul  om-univers încă de la volumele de început. Argumente sunt și unele titluri ale acestora, precum  „Stihuri pentru cruce și destin” (Editura Pardon, 2006), „Altar” (aceeași editură, 2007), sau „Întrupare” (tipărit la Drobeta Turnu Severin, Editura Profin, 2013). Versurile volumului surprind intersectări frapante în derularea neliniștilor încercate în perimetrul existențial concret sau, imaginat, descifrat parțial, adică, om-cer-pământ-divinitate.

Ilustrăm  citând câteva din multele versuri exemplificative:

„Aerul ne încearcă rezistența la mari înălțimi

Vocile spectaculare sunt pline de Cer

Mă mângâie atentă însingurarea.

Din Biblia gândirii noastre

Se rescrie seva spiritului ales”

(ecou modulat – pag. 42)

Existența terestră, umană, are sens doar în pandant cu imaginea sa celestă. Divinitatea fiind prezentă și când nu-i este pronunțat  numele. Sugestia funcționează la parametri subtili, dar înalți ai senzorialului particular. Cititorul are avantajul de a se compara cu sine, în trecerea de la o trăire la alta. Citez poemele „Semn în imgine” (pag 154) adăugând și titlul altui poem „Trăite și nerostite” (pag. 174). Dacă poemele au marca existenței, a esenței, obligatoriu, în logica  interdependenței, intervine firește, ideea de trecere. Și asta nu se poate imagina/defini, decât prin raportarea la durată. Timpul devine astfel, o altă coordonată de susținere a imaginilor poetice. Am putea spune că infiltrarea acestui concept în vers are dimensiuni absolut fascinante, de la incertiudine și flacără, la regăsirea luminii divine. Iată doar un exemplu de poem:

„Clipa se dezbracă pe calea căinței

În vetuste oglinzi,stă   sacralitatea…

Priveliști,balsamuri și arderea Păsării

pe cântatul necântat,în derobarea clipei.”

(Pag .16)

Continue reading „Veronica BALAJ: DRUM DE MAGIE – POEZIA”

Eugen DORCESCU: Un roman existențial – „Amiază nevindecată” de Veronica Balaj

Cel mai recent roman al Doamnei Veronica Balaj, „Amiază nevindecată”, prefațat de Adrian Dinu Rachieru și apărut, în 2018, la Editura Victor Babeș din Timișoara, face posibile mai multe tipuri de lectură, fapt ce-i probează, prin el însuși, complexitatea structurală și, mai cu seamă, profunzimea analitică a contingenței și a psihologiilor.

La un prim nivel (la o primă lectură), desigur, este vorba de o abordare strict anecdotică, pasionantă și ea, firește, de vreme ce istorisește întâmplări dintr-o croazieră pe Marea Mediterană, întâmplări având-o ca protagonistă pe actrița Teodosia Andreescu, care, împreună cu Mario, ajutorul („asistentul”) ei, urmează să organizeze, pe navă, un spectacol-concurs, intitulat Nunta de argint (ideea de vârstă, de timp, este, discret, implicată).

Așadar, un roman de călătorie, pe un vas elegant, plin de oameni civilizați, doritori să se bucure de mare, de soare, de companii plăcute, doritori să uite rutina nimicitoare a vieții de acasă, fascinați, robiți de mirajul depărtării: „Depărtarea? O promisiune. Nedeslușită încă” (p. 26). Și, într-adevăr, călătorii au parte, pe timpul voiajului, de o dulce amnezie, fie că sunt pe navă, în somptuoase saloane, în elegante cabine, în localuri selecte, fie că se lasă fascinați de „zeița mare” (p. 298), de cerul nocturn, înstelat (p. 80 ), de explozia matinală a soarelui (p. 85), fie că, pe uscat, în escale, vizitează cetăți celebre, precum Civitavecchia, Palermo sau La Valetta, capabile să declanșeze, la vizitatori, acel „sindrom al lui Stendhal” (sindromul Firenze) (id est emoții estetice paroxistice, în fața sublimului artistic): „- Am sindromul Firenze, descris de Stendhal, crede-mă, șoptește Bianca, de parcă mi-ar fi ghicit gândurile. Mulți dintre noi simțim această stare specială, fără să o decodificăm. Tu cum reacționezi când vezi atâta frumusețe, care-a trecut prin ani, ajungând sub privirile noastre?” (p. 92). Este aceasta, într-adevăr, reacția acelor „suflete sensibile” (les âmes sensibles), cum îi desemna Stendhal însuşi (adăugăm noi) pe acei „the happy few” ai lui Shakespeare: „… noi, firile sensibile”, i se adresează eroina, într-o scrisoare, expediată de pe vas, prietenei sale Anca (p. 66). Atâtea desfătări, atâta frumusețe, atâta depărtare luminoasă, atâtea evenimente pline de farmec! Acești căutători (inocenți sau nu) ai Paradisului pierdut par a-și fi atins ținta: „… convenim fără cuvinte să trecem prin parcul de la Vila Giulia. O minunăție florală, încât ne credem chiar în grădina Raiului. Fotografiile ne arată ca pe niște pământeni veseli și fără grija păcatelor săvârșite. Plecăm de acolo încredințați că lumea –i făcută să ne bucure și pe noi, azi, mai ales pe noi” (p. 100). Lectura anecdotică recuperează, așadar, pentru Teodosia și pentru amicii săi himerici, închipuirea Edenului, un locus amoenus reminiscent, la limita dintre peisajul real și plăsmuirile eului.

Și totuși, narcoza, deliciul acestei meta-existențe nu-s fără cusur, cum nu-s nici pentru totdeauna. Conștiința caducității lor minează, subtil, clipele de fericire („clipa” este, de altfel, termen dominant). La răstimpuri, mai timid, sau mai agresiv, fie ambianța (marea, cerul, noaptea), fie abisul sinelui, fie mesajele dinspre țărm (prietena Anca suferă în urrma pierderii iubitului său Alex) tulbură seninătatea (și uitarea) dorite și cultivate de Teodosia, dorite și cultivate de toți cei din preajma ei. Mario își întâlnește tatăl biologic, care îl părăsise cândva și pe care îl detestă, un vechi militar („comandorul”) are un atac de cord, Teodosia descoperă că Vio, iubitul ei de demult, care îi stârnește rememorări disforice, pare a fi prezent și el pe vas, într-un fel existență fantasmatică, generată de mare și de amintire: „O fi cumva Vio?!! Adică omul pe care l-am iubit? Sau… pe care nu știu să-l uit?! Doamne, delirez!… Fantoma apărută în plină zi îmi cuprinde umerii, mă îmbrățișează. Și dacă-i real ceea ce se întâmplă și dacă-i o pierdere a memoriei și am aiurat, în ambele cazuri voi ajunge cu siguranță pacienta celor de la Urgențe. Desigur, îl voi întâlni acolo pe amicul nostru, comandorul  pacient și-i voi ține de urât. Imposibil să scap teafără din acest năucitor moment” (p. 304 – 305).

Treptat și inexorabil, de sub aparențele clare, monosemantice, se insinuează negura polisemantică a abisului lăuntric, îngemănat cu abisul mării: „Marea mi l-a adus în memorie pe Vio. Marea, în loc să dizolve trecutele momente care m-au marcat, văd că le scoate la suprafață. O fi ceva în adâncurile noastre” (p. 289). Exact marea, „ironica mare” (p. 13), care, la îmbarcare o întâmpinase cu totul altfel pe protagonistă: „Marea seamănă cu o floare imensă, răsărită la fereastra mea” (p. 26). Ca urmare a șocului reîntâlnirii cu Vio, Teodosia decide să pună capăt voiajului și să se întoarcă în păienjenișul de bucurii și îndurerări al propriei biografii lipsite de frenezia amnezică a mării: „Mâine va trebui să găsesc un motiv plauzibil și să renunț la croazieră” (p. 309).

Acest eșec final ne determină să revedem povestea. Chiar a avut loc, la propriu, voiajul acesta de plăcere (în însăși economia și ontologia estetică a relatării)? Poate da, poate nu. Există anume semne (și semnale) că voiajul ar putea fi doar o evadare în reverie, în vis. Or, pentru reușita romanului, importantă este tocmai o asemenea ambiguitate, importante sunt fertilitatea și generozitatea semantică. Iată: numele eroinei este Teodosia Andreescu (gr.Teodosios – „oferit lui Dumnezeu”;  Anér – Andrós – Andréas – „bărbat, puternic, curajos, cutezător, războinic”); vaporul se cheamă Fantasia. Și, poate mai presus de orice, cartea se deschide cu strigătul Nu plecaaa!, strigăt ce se repetă nu peste multe pagini: „Strigătul acela, nu plecaaa, o luase razna prin calendare și se tot învârtea și se oprea doar unde-i noapte pe-o stea în cruce și iarăși străfulgera în mine ca la facerea lumii” (p. 7, p. 18). Este vorba, în acest enunț, de „misterele plecării în veșnicii” (p. 21, passim). Gândul unei asemenea plecări, rânduită tuturor, gând exprimat, mai direct sau mai voalat, pe toată întinderea textului, este un puternic element de autopropulsare al relatării. Numele „cutezătoarei” Teodosia, cea care călătorește, dorind parcă să uite acest strigăt, numele vasului care mijlocește călătoria și cicatricea acelui strigăt, nevindecată, nici acum, în amiaza vieții (căci Anca, prietena cu un destin cvasi-identic, rămasă la țărm, o reactivează, continuu, prin epistole), întemeiază (și justifică) lectura alegorică a romanului: evadare mentală, imaginară, fantasmatică, din suferință. Ca într-un vis.

Un vis, vai! mult prea trecător, din care te vei trezi și vei reintegra Samsara. De ce? Fiindcă ai supraestimat realitatea suferinței. Fiindcă – eroare fatală – așezi materia înaintea spiritului. Fiindcă alegi sclavia timpului și nu libertatea eternității: „Era ușor de priceput și greu de suportat că eu nu semănam cu ființa visată de Vio, deși-mi spunea uneori: fată din vis, ce mai crezi despre noi, cei din viitor? Cum vom fi? – La fel de iubit vei fi… chiar dacă timpul ne va juca pe degetele sale din vânt, îl asiguram eu” (p. 281).

Lectura alegorică ne revelează una dintre temele majore ale cărții – impasibilitatea și necruțarea trecerii: „Toate s-ar fi putut petrece dacă timpul nu ar fi așa de parșiv, plin de măiestrie în ștergerea urmelor foste realitate” (p. 31); „Lângă mine, un domn și soața lui… par să uite de anii care au zburat, preferând să fie deasupra angoaselor trecerii… Pasagerii, se vede clar, n-au chef să ia clipa în serios. Acum poate să vină, poate să treacă neobservată de mintea unde stă cuibărită frica determinată de apăsătoarea sa efemeritate” (p. 39).

La acest nivel de profunzime, domină, așadar, cronofobia: „Timpul devine un semn de întrebare” (p. 304).

Or, această alarmă lăuntrică reanimă lectura. În plus, eul însuși, spre a-și prelungi drumul în propria viață (dacă se decide a o continua), va trebui să caute și să găsească resurse, fie în afara sa, fie în sine. Conștiința, rațiunea, umanismul său antropocentric îi furnizează, s-ar părea, două căi de salvare (mai mult sau mai puțin inutile).

Una dintre ele este călătoria, așa cum s-a văzut. Ea ajută la o evadare din timp, generează în psihicul călătorului o înșelătoare abolire a timpului prin exacerbarea despendenței de spațiu: „Marea ne dă prilejul să ne minunăm cum de trăim simultan în două moduri. Ne deplasăm în spațiu fără să pășim. Sau mergem, dar nu atingând viteza motoarelor la impactul cu apa. O dublă înaintare. Odată cu vasul Fantasia și, în același moment, ne mișcăm pașii peste podeaua plușată. Poate că și cei care trec pe lângă mine sunt fascinați…” (p. 63). În cele din urmă, însă, acest miraj, ce părea salvator, acest univers trunchiat (spațiu fără timp) se dizolvă (ca orice miraj) în lichidul rece al intuiției, al lucidității. Și eul se regăsește în impasibila mlaștină a Samsarei, mai fără nădejde decât înaintea acestei experiențe.

A doua cale spre uitarea de sine și de legitățile lumii ar fi dragostea: „Neasemuit lucru-i și iubirea pe lumea asta!, se minunează Liana. Te crezi ajunsă în Eden…” (p. 249). Dar și iubirea-i efemeră. Mai mult, precum în cazul Ancăi, sau chiar al Teodosiei, dragostea devine, adesea, o pricină în plus de disperare, de sporire și de nevindecare a suferinței (cum probează amintitul strigăt inaugural al poveștii). Și atunci? Omul este menit exclusiv suferinței? Da: „Ci omul îşi naşte singur suferinţa, precum vulturii se ridică în aer, prin puterile lor” (Iov 5, 7). Totuși, spre a-și îndulci, pe cât e cu putință, soarta, eul trebuie să caute mai adânc, în sine însuși, pe drumul spre taina propriei ființe, spre acea binecuvântată depărtare, unde conștiința sa definită s-ar putea apropia de Conștiința nedefinită. Unde ființa sa ar putea simți beatitudinea întâlnirii cu Ființa. E un drum anevoios, pe care autoarea ezită a se angaja, preferând să graviteze, incert, sub veghea aceluiași lozincard (neconvins) pseudo-optimism antropocentric („viața merită trăită”, p. 26;  „… va fi vorba despre viață. Ce formidabilă și cât de reală și totodată de neimaginat poate fi ea, viața!”, p. 45 etc. etc.). Un optimism contrazis de tot ce se întâmplă în acest roman problematic. Firește că viața merită trăită. Cum însă? Soluția pare a fi sugerată de tenebrosul străjer (și generator) al zbuciumului lăuntric – Subconștientul, care oferă sufletului devorat de angoase existențiale liniștea atemporală a Valorii (artistice): „Poate subconștientul reacționează în felul meu secret la spaima de trecere și de finish ivită ori de câte ori suntem în fața unui lucru de artă rezistent prin vreme” (p. 92).  Singurul reazem al ființei în confruntarea angoasei existențiale pare a fi, în optica autoarei, arta doar, marea artă, cea care generează Sindromul Firenze. Este un reazem, într-adevăr. Dar nu singurul. Și nu infailibil.

Cea de a treia treaptă a lecturii, cea existențială, se oprește aici. Străjerul neostoitei alarme lăuntrice este, în viziunea autoarei, doar Subconștientul. Romanul ne poartă, așadar, de la narcoza călătoriei, la revenirea spre imboldul de a călători (cronofobia) și, în fine, la întrezărirea motivului adânc, nevindecat, și nenumit ca atare, al întregului demers: thanatofobia. Aceasta, marea obsesie, marea nenorocire a omului („ființa care și-a ratat șansa”, credem noi), thanatofobia, deci, este tema tutelară, stratul geminativ al epicului, al tipologiilor, al destinelor individuale și de grup.

Continue reading „Eugen DORCESCU: Un roman existențial – „Amiază nevindecată” de Veronica Balaj”

Daniel LUCA: Veronica Balaj și jocul de-a viața

Poemele din volumul Cotidiene pariziene (Editura Junimea, Iași, 2020) de Veronica Balaj spun povești de viață, pe cât de simple, pe atât de complexe, dezvoltând un fior epic.

Firescul se îngemănează natural cu irealul, cu iluzia, spre o distingere din ce în ce mai dificilă, totul spre a ilustra bucuria de nestăvilit de a fi viu, a cărei încununare este iubirea, fie ea și intangibilă: „Ducând lumina în cârcă,/ din «banlieue» pornind/ Jean, cu pălăria roșie,/ în formă de mac înflorit,/ are vedenii”; „Laurette revine acasă întregită/ zâmbind cumințită/ câinele o adoră privind” (Cotidiene pariziene)

Parisul e un spațiu al iubirii, dar nu este vorba aici numai de capitala Franței, ci și de cea a Spaniei (și nu numai), Madridul fiind prezent cu a sa La porte du soleil, o dovadă a faptului că iubirea nu aparține doar unui singur loc, ci e universală, nemărginită întrucât omul, oriunde s-ar afla, este înconjurat de iubire: „vai, ce terestră, ce vie poți fi,/ o minune de femeie/ ai pe tălpi pecetea fostelor iubiri/ mă ispitești,/ neîmplinită umbră, vindecătoare” (Roșu edenic)

O poveste de dragoste neîmplinită nu atrage, așadar, disperarea, însingurarea, renunțarea de a da frâu liber sentimentelor, ci doar așteptarea, fie ea și de lungă durată:  „nu mai am părul până la brâu,/ dar știu să răsădesc/ melci și scoici,/ pe pragul înflorit” (De dragul așteptării)

Cu atâțt mai mult cu cât omul nu e niciodată singur cu adevărat, având alături îngerul păzitor: „Frumoasele și deopotrivă,/ urâtele lumii,/ la ceasuri secrete/ își scot îngerii păzitori/ spre plimbare pe lacul Philippe” (Utopie pe lacul Philippe), care e întotdeauna gata să devină complicele celui îndrăgostit, cu voia lui Dumnezeu: „Iubirea nu-i niciodată glumeață/ îl dăscălea Domnul/ pe îngerul pornit/ în prima misiune terestră,/ când ursitul se lasă întrezărit,/ în visul unei fete,/ nu te repezi să-l întruchipezi aievea,/ poate fi înșelătoria nopții” (Bizarerii temporale)

Iubirea face parte din regulile jocului numit viață: „cât jocul de-a viața mă prinde/ vânez simțăminte,/ văpăi rătăcite/ în ochi de fântână stearpă/ din când în când, leșin/ sau mă declar senzuală” (De-a viața), aducând lumina chiar și în cele mai întunecate momente, fiind dătătoare de speranță, mai ales acum când virusul nou apărut obligă la izolare, dar și la autocunoaștere: „e liber să mărșăluiești doar în interiorul tău/ mă întreb, ce doamne ferește,/ îmi va fi interzis și mâine” (Parade Platz în pandemie)

Rolul iubirii sporește atunci când în discuție este poetul, suferința lui fiind diferită de cea a semenilor, el neputând rămâne imun în fața asalturilor acestui joc, boala pândindu-l la fiece pas: „cer Domnului o minune,/ s-apară o casă din ademeniri și lumină,/ doar pentru poeți,/ unde să-și recite opera”; „poeții nu se îmbolnăvesc/ decât definitiv,/ nu pot fi tratați temporar” (Saint Charles)

        Continue reading „Daniel LUCA: Veronica Balaj și jocul de-a viața”

Veronica BALAJ: Claudiu Dumitrache este un maratonist în cultură

Tânăr intrat în arena culturii, alergând în același timp pe două piste. Literatura  și muzica. Alergând și spunând cu voce tare : « sunt aici, pe Terra, sunt și eu printre voi ! Am doar 20 de ani, dar  vreau un podium. Nu am răbdare!  Mă vedeți? Mă auziți? » Mărturia sa o iau drept motto: « Am să strig cât pot de tare. Sunt aici și n-am răbdare! »

Este vorba de Claudiu Dumitrache. Are vârsta îndrăznelilor, a viselor de toate felurile. Mă declar încântată că există tineri care-și folosesc entuziasmul în numele artei.

Claudiu Dumitrache merge în același timp pe două paliere, ambele susținute de tonalitățile creației. Aflu că el este cel care a reinventat trupa Anton Pann a lui Buhăiești…abia asteptăm…

Muzica duce spre perfecțiune. Aici mă încurc. Mă opresc. Ce să spun? Muzica presupune efort, imaginație, exersare, exersare, exersare…. Adaug obligativitatea talentului . E nevoie  și de timp. Există o frumoasă zicală, « PER I MIRACOLI, CI VOGLIO UN PO DI TEMPO ». Pentru miracole, e nevoie de un pic de timp. Dacă accepți muzica la modul acesta, profesionist,  când mai alergi și pe celălat palier, adică  literatura? Nu pot răspunde eu, nu e cazul, răspund  în schimb reușitele celui împricinat care a avut curajul să atace arta pe două fronturi, așa cum am precizat. Nu risc nimic dacă  spun, admirabil !!!

Claudiu Dumitrache a descoperit harul distilării poetice a cuvintelor. Așa cum sugestiv și foarte pertinent sublinia Christian Schenk, într-o prezentare, limba folosită de fiecare nativ este un element definitoriu. Pentru ceea ce întreprinde un scriitor, putem spune că este un fel de plecăciune, de omagiu adus limbii materne.

Claudiu Dumitrache semnează un volumaș intitulat Boemia unui  mort… Fără îndoială gândul ne duce la o anume zonă geografică. În volumul respectiv, extrapolând, am identificat mai multe poziții filozofice.  Puterea de a opune morții, vitalitatea. Exuberanța, înfruntarea fiecărui moment care trece și devine parte din irecuperabil, din moarte. Autorul dăruiește, în  replică, opozant  temutului termen, dăruiește  iubire, speranță, bucuria de a trăi. Cineva făcea trimitere la  violetul bacovian… Nici pe departe nu poate fi vorba de așa ceva! Aici avem de-a face cu  laitmotivul dragostei împrăștiate, dăruite în scânteieri vitale,   extravertite, în toate nuanțele sale. Vocea autorului vibrează de  iubire  clamată în varii tonalități până la decibelii pe care-i include de obicei patima. Să se știe, să se audă, să-i fie primit darul de afecțiune.

Îmi permit să-mi imaginez că subiectul nostru poate deveni un actor renumit, care să cânte și să declame, care să  ne trimită și nouă o invitație la unul din spectacolele sale  de răsunet .

Pentru această meserie de ardere, de flacără, categoric se poate spune că are toate calitățile.

Claudiu Dumitrache este un maratonist în cultură. Are nevoie de susținerea publicului care-i aplaudă strădania, dăruirea. Deviza lui  are mai multe expresivități: Îndrăznește! Uimește! Visează! Dăruiește! înfruntă! Câștigă! Să nu uităm că și-a  publicat autobiografia la vârsta  elanurilor nestăvilite…

 

 

Comunicat emis de
Veronica BALAJ,
Scriitor, Jurnalist radio-tv
23 septembrie, 2020

Veronica BALAJ: Ștefan Popa Popa’S un fenomen artistic

Dacă pronunți numele Ștefan Popa Popa’S, ai pășit déjà în arealul artei fenomen. Al artei fără limite din  perspectiva inspirației. Popas, – cum le îngăduie prietenilor să-l apeleze} – are  idei creatoare gen blitz. Nu se știe cum, de unde își fac apariția scurt, asemeni unui fulger. Lungul șir al acestor  indefinibile, repetabile semne a conturat imaginea celui mai mare și mai recunoscut dar și mai admirat reprezentant al artei caricaturii în lume. Presa franceză l-a decretat încă din anii ‘80, în urma prezenței sale în mai multe festivaluri de gen, unicul campion al lumii în caricatură. De fapt, palierele artistice în care s-a remarcat sunt mult mai multe, arta portretistică sau peisagistă susțin aceeași idee: talentul are esență divină, geniul nu se poate diseca  în capitole teoretice, explicite.

De aceea, în cele ce urmează voi face referire succintă, doar la recentul album apărut la Timișoara, Mai, 2020, intitulat: „Poapa’S în țară și în lume”, cu subtitlul: „Brandul României din Banat”. De remarcat condiția grafică de excepție a acestuia iar ca  prim fapt referențial, chiar pe copertă este fotografia autorului împreună cu Thiery Montbrial, cel care la doar 51 de ani era Președintele Academiei Franceze, iar acum, deține funcția de Director General al Institutului de Relații Externe Francez. Din aprecierile sale referitoare la personalitatea lui Popa’S, cităm un fragment ilustrativ: „POPA’S este un foarte mare artist… Pe care-l putem considera cel mai bun portretist caricaturist contemporan…”

Noul album are 298 de pagini, în  care sunt prezentate selectiv, imagini color ale celor mai renumite manifestări, în speță de renume internațional unde a participat autorul. Cronologic, de-ar fi să fie descrise  în detaliu s-ar ajunge la câteva volume.

Este un parcurs impresionant, de la nivel NATO, la invitații  primite de la Casele Regale,   prezența la expoziții în renumitele muzee ale lumii, frânturi din sutele, poate miile de  articole publicate în  presă de-a lungul anilor în diferite  locații ale globului. Primul capitol din album:: „Brandul Popa’S” reprezintă România în lume, ne aduce aminte că este de-al nostru deși, ca valoare, aparține lumii întregi. Cu toate acestea, au fost și unii care l-au  subapreciat nevenindu-le să creadă că avem în cotidianul, în spațiul nostru, un talent de esență genială. Cu timpul, s-au văzut nevoiți să accepte.

Lui Ștefan Popa Popa’S  i-a fost hărăzit din plin acest dat artisic și ca urmare, nu putea aștepta nici măcar să intre în clasele primare. Desena de la vârsta de 5 ani, la 7 ani era deja publicat în paginile ziarului din orașul natal, Caransebeș. La 14 ani, apare cu lucrare în revista Urzica, din capitală. Încă din 1972, când nu terminase studiile, primește în Franța Marele Premiu Unesco pentru caricatură dar, el va afla abia după 10 ani. Nimeni nu-l anunțase și nimeni nu-i înmânase diploma respecticvă într-o Românie comunistă. Treapta spre internațional era deja cucerită. Și totuși, va studia Politehnica la Timișoara și nu artele plastice. Poate nu greșim dacă  ni-l imaginăm rezolvând probleme de algebră care aveau în coadă vreun desen ironic.

Revenind la albumul în discuție, avem prilejul să fim impresionați de numărul foarte mare de imagini  artistice care  punctează momente calendaristice importante  desfășurate pe mapamond.  Drumurile i-au fost o chemare și un succes în permanență. Valoarea sa a fost descoperită și susținută încă din anii ’70 de către Henry Coursaget, Președintele renumitului festival  Folcloric, de la Confolens, Franța al cărui caricaturist  oficial  este numit Stefan Popa Popa’S, în scurtă vreme  adăugând la numele său multe alte asemenea evenimente așa încât, în 1990, are deja un album de grafică satirică  finanțat de UNESCO. La acea dată, avea deja un palmares impresionant. Lumea avea porțile deschise pentru a semnala și a primi lucrările sale. Are prilejul să  lucreze cu mari artiști și desenatori ai lumii: Salvador Dali, portretul acestuia, realizat de Popa’S este în Muzeul Dali, intră în atenție și este apreciat de  renumitul Plantu, redactorul șef adjunct  de la ziarul Le Monde/, Emerson, Anglia/, Kruger, Austria/, Vasquez De Sola, Spania/ etc.

Traseul artistic parcurs de Popa’S cunoaște doar urcușul. Invitațiile se adună în număr impresionant. Ne oprim la unul din punctele de vărf ale carierei sale. Cum am precizat, este imposibil de făcut referiri exhaustive, din pricina numărului prea mare de evenimente. Momentul consacrării sale internaționale, era dinainte de 1989, încă din anii 70, când presa franceză îi conferise primul loc pe podiumul mondial, însă  vine la rând, momentul în care este desemnat cel mai rapid realizator de portrete satirice,  desenează mai repede decât calculatorul scrie presa franceză, cu patru secunde mai repede decât calculatorul. În 17 octombrie, 1995, cu prilejul Festivalului  Internațional de Caricatură de la Saint-Esteve, Franța l-a depășit pe belgianul Emile Robin la recordul mondial privind viteza desenelor într-o oră. Popa’S realizînd 131/oră, Emile Robin, 106.  Popa’S l-a depășit pe acesta și la rezistența în timp a desenării. A realizat pe durata a 10 zile și 10 nopți 1.527 de portrete color. Așa a fost semnată intrarea sa în Cartea Recordurilor. Nu mult după, la același festival, artistul român își depășește propriul record ,realizând, 2.772 de caricaturi color în 10 zile și 10 nopți. Publicul francez fiind impresionat, îl va numi, cel mai bun portretist-caricaturist privind asemănarea dintre model și portret.

Am ținut să precizez acest succes, pentru cei care nu-i cunosc îndeajuns excursul, și să nu fie de mirare că, în 2012,  Ștefan Popa Popa’ S  a fost invitat  să realizeze  portretele tuturor Papilor de la Vatican. Expoziția s-a numit, Papi și Sfinți, artistul primind, înainte  de vernisaj, binecuvântarea scrisă a Papei Benedict al XVI-lea. Nu se pot trece cu vederea  considerațiile  reproduse în paginile albumului-document și semnate de către,  Prof. Paolo Merenda, Profesor de Teologie și Bioetică, Serviciul de onoare și protocol al PAPEI: „… am prezentat conducătorului nostru, Ducele Leopold, propunerea de-a avea portretul  Papei la San Pietro, în sala Papilor… Personal sunt convins că o lucrare a maestrului Popa’S, va îmbogăți sala și ar adăuga mai mult prestigiu, alături de celelate lucrări de artă prezente în sala Papilor  din Basilica San Pietro.”

Înalte titluri îi sunt înmânate de-a lungul anilor de la cele mai imporatnte personalități ale lumii. De la miniștri sau actori renumiți, la regi și șefi de state. Apropos de regalitate, americanii îl numesc, regele caricaturii, iar în Maroc, Sultanul caricaturii, după vizita făcută la invitația Regelui Hassan al II-lea.

Între capitolele albumului la care facem referire, un loc important îl ocupă secțiunea diplome scrisori de mulțumire, extrase din presă. Mă opresc la Scrisorile de mulțumire de la Casele Regale, Ducate și Principate… Exemplu: Lordul Șambelan, al Casei Regale din Norvegia, Rolf Trolee Anderson, Oslo, 2006/, Casa Regală a Bulgariei, Simeon of Saxe-Coburg and Gotha, Prin Ministru al Continue reading „Veronica BALAJ: Ștefan Popa Popa’S un fenomen artistic”

Veronica BALAJ: Jurnalul, între realismul crud și metafizica sublimă

Aceasta ar fi doar una dintre posibilele perspective analitice asupra volumului  „ÎNGERUL ADÂNCULUI”, Editura Mirton, Timișoara, 2020, semnat de Eugen Dorcescu.  Ediție îngrijită, Selecție de texte, Prefață și Note: Mirela-Ioana Dorcescu.

Jurnalele, mai ales cele literare, cuprind, fără îndoială, partea de trăire  interioară,  fosforescentă, tulburată  și care iese la suprafață, în văzul celorlați, doar atât cât vrea autorul. Asemeni unei sclipiri de fulger. Rotundul, care ține de sinuozitățile profunde, secrete, și chiar de tainica sălășluire a divinului în om, indefinibilul  rămânând  undeva în adâncul firii. Uneori, acest inefabil se pierde, odată cu ființa umană.

Un jurnal  ce se croiește, însă, pe dimensiunea  om – univers, om  –  Creator poate depăși acest risc și poate salva taina ființei. Așa se întâmplă și în cazul tomului de peste 500 de pagini, Eugen Dorcescu,Îngerul Adâncului”, semnalat mai sus, volum care cuprinde o largă perioadă calendaristică, 1 februarie 1991 –  14 noiembrie 1998, cu o întrerupere de aproape un an de zile. Întrerupere ce-și are și ea rostul, în istoria acestui demers introspectiv.

Dacă orice jurnal  presupune un act de comunicare specială cu viitorimea, cu cei care-l vor lectura mai târziu, el presupune  totodată  și un accept al autorului, devenit personaj  al propriei sale mărturii, un accept  de a le dărui celorlalți ceva din sinele său. Eugen Dorcescu începe a scrie jurnalul dintr-o pornire  a eului,  nu spre confesiune neapărat, ci, mai înainte de aceasta, spre cunoașterea  fațetelor sinelui. Spre introspecție, în adânc de ființare: „vorbesc cu mine însumi cât mai departe  de oameni și cât mai  aproape de Dumnezeu, 1991, iunie”.  Nici nu-și propune să-l publice vreodată. Adesea vrea să renunțe și chiar o face, după cum notează în 13 noiembrie 1998:  „Jurnalul va  rămâne mai mult ca sigur nepublicat, până când mă voi muta la Domnul… Domnul  (nădăjduiesc și mă rog) mă  va sfătui cui să las manuscrisele…” (p. 521). Domnul chiar l-a sfătuit și i-a trimis o mână îngerească, i-a trimis-o pe Mirela-Ioana  (soția lui Eugen Dorcescu),  care a citit, retrăit, salvat de la uitare o epocă cifrată în mii de zile.

Întrucât unghiurile de abordare a acestui impresionant volum, ca problematică și ca raportare la sinele poetului, sunt  mult  prea numeroase și mult prea diverse,  voi încerca să mă refer doar la câteva aspecte. Fără a viza, nici aici, o reușită exhaustivă, desigur.

Structurat pe trei părți, cu trimiteri, în ebraică, la Vechiul Testament, sintetizând, dintru început, stările definitorii, întâlnite în excursul ce va urma, textul ne înștiințează că vom lua cunoștință, explorând, alături de autor, hăţişul realului, de existența metafizicului și a transcendentului. (Partea I –  Moth tamuth/Vineri 1 februarie 1991 – Miercuri ,15 –Joi, 16 iulie 1992; Partea a II-a –  Abaddon/Îngerul Adâncului/Luni, 26 iulie 1993 – Marți, 7 februrie 1995. Partea a III-a –  Havel Havalim/Deșertăciunea deșertăciunilor, Duminică, 10 septembrie 1995 – Sâmbătă, 14 noiembrie 1998).

Jurnalele din literatura română le cunoaștem și o comparație ar însemna un studiu amplu. Fiecare își are structura sa, are cărări croite între cotidianul general și cotidianul trăit pe cont propriu, în larga, nepotolita existență umană. Dar, cum „Îngerul Adâncului”  își are straturile sale absolut  particulare, voi lua în calcul un alt  jurnal, de o altă factură, aparte, tocmai pentru a sublinia notabilele însușiri compoziționale și semantice, spre care ne îndrumă „Abaddon, Îngerul Adâncului”. Drept referință, prin diferențiere, iau  „Journal de travail”, 1938-1955, de Bertolt Brecht, Editura L’Arche, Paris, 1973; titlul original, în limba germană: „Arbeittsjournal”.

 

Așadar, cărările, pe care va trebui să înaintăm în mersul lecturii propuse de „Abaddon, Îngerul Adâncului”, au un bine marcat caracter semiotic, estetic, moral și conceptual. Forul interior al autorului-personaj este un… adânc. Însuși  îngerul ales, se știe, simbolizează  adâncurile. Din acest punct, orice moment din desfășurarea jurnalului am lua în atenție, ne vom simți conduși subtil, adeseori cu franchețe, spre o realitate antropo-cosmică.  Și spre metafizic. Este felul propriu  autorului-poet de-a simți și de a  se raporta la lume, la viață. De remarcat că, dacă în jurnalul lui Bertolt  Brecht, ales ca reper de diferențiere, autorul se implică în zbaterea, în viforul lumii sale (să nu uităm că este cuprinsă și perioada hitlerismului), Eugen Dorcescu se retrage în sine, trăiește intens înstrăinarea  și, de aici, găsește căi deschise către metafizic. Se va simți/se va numi un „Cavaler al lui Hristos”, nicidecum un cavaler al prezentului trecător și dezolant.

Bertolt Brecht adună secvențe din presa vremii, își spune părerile, se agită, vrea limpezirea unei societăți debusolate. Autorul român, însă, scrie. El este POETUL. Creatorul unei punți  între lume și transcendență. Studiază Biblia, stihuiește Psalmii. Cosmocentrismul său face parte din propria  viață, nu doar din creația sa  literară. Este structurat a înțelege și a lua în seamă doar esența. Adică divinul. Societatea nu-i oferă siguranță sau liniște. Superficialitatea nu este  o alternativă pentru eul său. O spune franc: Oamenii sunt așa cum sunt, un coșmar, la fel de îngrozitori pretutindeni. Și la fel de nenorociți, vrednici de milă…” (18 decembrie, 1994, p. 39).

Sacrul este punctul său de echilibru. Elementul de care sinele său, creuzet de frământări, va avea mereu nevoie. Însingurarea, lipsa dorinței de a se amesteca în lumea plină de vârtejuri fără preț îl fac nefericit. Metafizicul  e  singurul orizont ce-l poate împlini, în lupta cu sinele său plin de ascuțișuri și căutări: „Nu există artă mare în afara sentimentului metafizic”(p. 391). Sună ca un verdict. Ca o mărturie de credință scriitoricească. Dacă scriitorul român preferă metafizicul, esența, Bertolt Brecht, în jurnalul său, care a făcut vogă în mai multe țări, crede că arta trebuie să fie racordată la realitatea în fierbere. La realitatea frustă, palpabilă: „… on ne peut, en général, parler de réalisme, que dans le sens où il est question d’un approche réaliste par l’écrivain du monde, et du metier d’écrire…” (p. 167).

Continue reading „Veronica BALAJ: Jurnalul, între realismul crud și metafizica sublimă”

Zenovie CÂRLUGEA: Veronica Balaj – Un roman de dragoste jurnalier-confesiv

AMIAZĂ NEVINDECATĂ
(Editura Victor Babeș, Timișoara, 2018, 314 p.)

În recent comentatul jurnal al scriitorului Eugen Dorcescu, „Îngerul adâncului” (2020), cuprinzând intervalul 1991-1998, am întâlnit, menționat între prietenii autorului la loc de cinste, numele Veronicăi Bălaj, poetă, prozatoare, realizatoare de emisiuni radio-tv, membră premiată a unor Academii și Uniuni de creație din România, Franța, Italia, Spania, Austria, Elveția, Canada etc., autoare, în general, a peste 30 de cărți, unele apărute în ediții bilingve și prezentate la saloane și târguri de carte internaționale de la Bruxelles, New York, Neuchatel, Viena, Budapesta, Roma, Montreal, Ierusalim, Frio-Madrid etc.

Autoare prodigioasă cu indeniabile succese în spațiul euro-atlantic (și nu numai), Veronica Balaj ne propune în acest nou roman de tip confesiv și mare parte compus în registru jurnalier, o interesantă experiență de viață cu personaje aparținând unor lumi diferite, așa cum sunt cuplurile: Bety & Niky Wincloup, medici cu experiență profesională în Africa și părinți ai unui iubit fiu suferind de autism (Canada), Ema & Wilhelm Waldemar, modistă cu magazine și profesor de liceu în Bavaria, crescând un copil, Rudolf, al soțului dintr-o primă pasiune cu Irene, un tânăr la rândul său cu probleme de cuplu din cauza iubitei (Germania), Geanina & Giovani din Assisi, ea lucrătoare la firma soțului, care va lua pe seama sa, până ce situația se va clarifica, eroarea de „gestionare” a soției finalizată cu închisoare, ambii părinți ai unui iubit fiu (Italia); sârbii Iovanca & Radomir Sasko, părinți ai unui copil născut mort în memoria căruia ei hotărăsc să deschidă o grădiniță particulară cu înlesniri pentru copiii săraci, la care profesoara de slavistică va deveni educatoare…

Cele patru cupluri amintite vor participa la spectacolul-concurs aniversar Nunta de argint, organizat pe vasul Fantasia, la care actrița Teodosia Andreescu , împreună cu asistentul ei Mario, va fi aleasă, prin concurs, moderatoare. Venită din România pe vasul marin de câteva etaje, Teo – care nu mersese cu vaporul „decât pe Bega” și realiza că nu are dezinvoltura unui voiajor obișnuit cu croaziere de acest fel pe Mediterana – va modera în sala mov („cea mai mare de pe vas”) spectacolul alcătuit „din secvențe trăite”, „un spectacol de-a viața” cu probe propuse de un juriu ales.
Vasul de croazieră „Fantasia” (el însuși o alegorie a „vieții”) avea să plece din Cita Vechia, orașul de pe litoralul Mării Tiresiene, și să se avânte spre sudul Peninsulei Italice, în apele Mediteranei, până la Palermo și Valeta (Malta), experiențe turistice de neuitat consemnate cu aplombul unui jurnal de călătorie (foarte interesante paginile cu vizitarea vechiului Palermo: Teatrul Massimo, Cripta Capuccinilor, Teatrul de Marionete, apoi la Valetta, pe urmele Cavalerilor maltezi etc.).

În paralel cu acest „jurnal de călătorie”, evocat, pe parcursul unei săptămâni întregi, la persoana întâi, de actrița timișoreancă Teo, autoarea reproduce mesajele electronice schimbate de aceasta cu buna ei prietenă Anca, cea care o însoțise la îmbarcare. Anca, nerevenindu-și după pierderea într-un accident de automobil a iubitului ei Alex („un Adam pătimaș”), primește din partea prietenei un fel de consiliere sufletească, precum și îndemnuri de a-l uita pe cel care făptuise atâtea „trădări” față de ea: „Normal ar fi să continui pe alt traseu această dăruire. Făcând o cotitură spre alt partener. E singura cale de a te salva de suferință.” Alex fusese un ins cu un puternic și de nestăvilit magnetism erotic, „mânat de-o forță nevăzută, îl încolțea irezistibil atracția noului. Nestatornicia. Un teren gata cucerit trebuia părăsit.” De unde și regretul ulterior exprimat într-un îndemn adresat prietenei aflate în deplasări mondene: „Măcar tu nu te lăsa amărâtă, nu te da înapoi niciun pas, dacă întâlnești această provocare! Trăiește intens, cu disperare!/ Eu nu am încă această forță, dar, în planul doi al subconștientului meu, asta îmi doresc. Să pot trăi la gradul sutelor de volți. Am învățat asta de la Alex. Acum știu. Așa merită să tratezi clipa, viața.”

Deși nelegalizată vreodată relația ei cu Alex, îndoliata femeie, iubitoare, tandră, fidelă, neîngăduit de iertătoare (împovărată și de „păcatul de-a fi renunțat la copilul care trebuia să se nască”) nu numai că încearcă să uite nenorocirea printr-un sejur mănăstiresc (care mai mult o intrigă decât o liniștește, datorită firii sale profunde de care nu se poate dezice!), dar este hotărâtă să ia parte și la descurcarea unor probleme, inclusiv financiare, rămase după moartea iubitui, tranzacționându-și, în acest fel, liniștea față de acțiunea în instanță a „adversarei” sale (ultima „trădare” a lui Alex)… Schimburile de mesaje între Teo și Anca, întrolocate în cuprinsul celor 15 capitole care evocă întâmplările din croaziera cu „Fantasia”, reprezintă în economia romanului spații epice considerabile. Ele vin să detalieze nu numai unele aspecte din viața Ancăi, dar și să dezvăluie anumite episoade, trăiri și aspecte din viața moderatoarei Teo, accentul căzând, după fulguranta evocare cu „plecarea lui Doni în veșnicii”, pe amintirea relației sale cu Vio:

„Se derulează în secret, doar în memoria mea, frânturi de viață, din catalogul trecutului, toate înșiruite și gata-gata să mă acapareze în loc să se topească. Încerc să le ocolesc, intră în acțiune instinctul de conservare. Conștiința mea vrea să se salveze de atacurile unor vedenii. Un balaur e trecutul, eu vreau să merg spre calmitate, mă uit în jurul meu și dacă lumea se arată veselă și impresionată și bucuroasă de rolul pe care-l are în acel moment, de ce să nu fac și eu la fel ? dar oare găsesc puterea să aplic în practică cele gândite și să-mi ajustez o stare interioară rozalie? Și ce bună sfătuitoare mă mai credeam față de Anca!/ Hm… și cum mă credeam în stare s-o pot trata eu, chiar eu, de fantasmele unei întâmplări care-și vântură coada și ochii de foc și prin sinele?!” (5).
Dintre toți partenerii prezenți la concursul „Nunta de argint”, Radomir Sasko, autorul lucrării Cartea copilului care-ar fi vrut să fie…, oferită cu acest prilej, este cel care-i amintește lui Teo de mai vechea ei relație pasională cu Vio. Cunoscut în vâltoarea revoluției din decembrie 1989 de la Timișoara (o îndepărtase de amfiteatrul măcelului), Vio îi va oferi tinerei iluzia iubirii perfecte într-un spațiu al deplinei simbioze cu natura montană de la Rudăria cu colibă, salcâmi și fagi, ploi, tunel, mori de apă, cascadă, peisaj în care au rămas „cuvinte doldora de iubire”… Însă, după un timp relativ scurt, iubitul va trebui să plece – „părăsind povestea”! – la mama lui în Germania, unde rămâne definitiv. Croaziera pe Mediterana i-l readuce în suflet pe Vio („a revenit brusc în ambientul meu interior, din adâncul mării (…) am parte de-o vibrație interioară nestăpânită (…) ca o forță mistică își face apariția triumfătoare, chiar arogantă, aducând toată învălmășeala din seara aceea din ’89, când eram cu miile în stradă, noi timișorenii care urlam, ne bucuram, ne înghesuiam strigându-ne încrederea în libertate și-n câte ne mai lipseau atunci…”(p.164). Este evocat momentul salvării, crucial însă pentru relația ce-a urmat: „Dârdâiam din toate încheieturile, regretam că venisem acolo, taman lângă teatru unde se aflau tunurile (…) El a intuit perfect. Era un apărător intuitiv și cu simțurile perfect acordate, nicio disonanță nu-l atingea, așa încât m-a prins ferm de mână și m-a tras, m-a scos din perimetrul sunetului produs de gloanțe (…) Fugeam gâfâind printre zgomotele slobozite în aer, văzusem așa ceva doar în filme…”

Astfel de mărturisiri făcute Ancăi în mesajele trimise de pe vasul de croazieră au darul de a-i „despovăra” protagonistei sufletul încercat acum de apariția bruscă a fantomei celui iubit cândva. Este vorba de o terapeutică a povestirii/ mărturisirii, cu rol reciproc după cum însăși Teo precizează în finalul unui mesaj: „Promit alte fragmente de timp încolțit de iubire și, poate, spovedania făcută una alteia ne va duce la vindecare.”, s.n. (Cap.7).

Aceeași intimă convingere și din partea Ancăi, declarând într-un mesaj trimis de la mănăstirea în care își căuta liniștea: „Simt o nespusă dorință să-ți vorbesc (…) Am conștiința încărcată. Am auzit că iadul tocmai asta ar fi, conștiința noastră hăcuită de regrete (…) Îmi asum totul, dar nu renunț la plăcerea de-a mă confesa ție. Ca la psiholog. Acceptă o vreme rolul ăsta, de dragul meu, te rog!”, s.n. (Cap. 5).

„Tot îl mai iubesc”, mărturisește undeva Teo, ceea ce consună cu sufletul încărcat de Alex al Ancăi, conștientă că din „istoria” cu bărbatul iubit „n-a lipsit patima, arderea, flacăra, nu o lălăială de relație sau o flamă oarecare, instinctuală”...

Schimbul de mesaje își dezvăluie, așadar, până la urmă menirea terapeutică în sens mutual-spiritual, căci atât Teo cât și Anca sunt două suflete „rănite” pe viață, de unde și titlul romanului „Amiază nevindecată”… Așadar o rană „nevindecată”, rămasă în adâncul sufletului, pe care anumite momente din croazieră o resuscitează cu puterea transformării iluziei în realitate! O realitate inacceptabilă, refuzată în favoarea unui trecut luminos, plin de toate promisiunile, spulberate desigur ulterior, dar care au farmecul lor în contextul și freamătul iubirii de-atunci…

Și asta cu atât mai mult cu cât, în final, într-o scenă incredibilă de senzațional imprevizibil, acolo, pe puntea vasului, ca o resuscitare a gândului intens ce pusese stăpânire pe sufletul Teodosiei (a se reține și numele cu accent ecleziastic al protagonistei), îi apare deodată în față, adresându-i-se pe nume cu drăgălășenie, însuși Vio care-o invită să „stea de vorbă” la un prânz, în oraș: „Era cât se poate de adevărat. Vio îmi era coleg de… voiaj pe Fantasia. Ședea planton, nu departe de mine.” Îi rememorase în acele zile chipul cu ardoare, iar acesta „reînviase ca o statuie”, după atâta timp părăsită „fără niciun cuvânt”… „Nu m-am uitat înapoi de teamă că m-aș fi putut întoarce”, spune Teo, care „reînviindu-l pe Vio cel de atunci” are dezamăgirea să-l reîntâlnească pe „Vio cel de acum”, voiajând în cuplu pe Mediterana: „Mâine va trebui să găsesc un motiv plauzibil și să renunț la croazieră…”(Cap. 15).

Mecanismul reamintirii trecutului îi fusese declanșat cu un clic doar de Radomir Sasko, sârbul participant alături de Iovanca la concursul-aniversar „Nunta de argint”: „Mă bâzâie ca un bondar disperat întrebarea, cum de s-a putut transforma o rememorare a mea într-o clipă reală, dar, nici pe departe, îmbucurătoare (…) Ei bine, uite așa, tam-nesam, chiar ca-n basme, s-a petrecut transformarea visului în realitate. Am dorit de sute de ori să-l revăd pe Vio, iar acum, deși s-a întâmplat cu adevărat, stau baricadată și mă feresc ca de foc să mai dau ochii cu el.”

Continue reading „Zenovie CÂRLUGEA: Veronica Balaj – Un roman de dragoste jurnalier-confesiv”