Pe coloane de viață

 

Se va absorbi primăvara

în dimineți cu aburul subțire

și sughițuri reci,

 

de îi va înflori gura de arome

și ochii vor privi însetați

 

cum se nasc toate pe rând.

 

Atât de fragedă se va limpezi,

de apele vor șlefui pietrele în albie,

vor curge cum scrisul cuvintelor

în miezul de mai

cu liliac înflorit la glezne.

 

Iar mai frumos decât atât

înrobit de iubire

când păsările clocesc,

sevele urcă

pe coloane de viață

 

sub o aureolă de vis.

 

 

Un fel de revelație

 

Cu bucuria mă voi însoți

liber voi fi să cânt

pricesnele serii,

 

primăvara se va trezi

din somn.

 

Într-o dimineață țesută de ape

cu părul pe moațe

descrețind frunți,

 

am limba dezlegată de cuvinte.

 

De se vor înfrăți zilele între ele

nopțile se vor îngrădi,

să umilească pe cineva,

 

va fi un fel de revelație.

 

Dragostea mea decojită

va străluci iar,

 

înflorit în așteptarea fugară

iubirea mă va găsi

sub semnul descris

 

de o cometă.

 

 

Inspirație și poezie

 

Ca o luntre pe ape alunecă poezia,

țese imagini pe pânza cuvintelor

culese de pe umerii gândului,

memoria făcându-mă partaș.

 

Întoarsă pe toate fețele și luminată,

acoperită cu hlamida înțelepciunii

și scrisă pe hârtie

până totul capătă sens și trup,

devine șlefuită ca marmora.

 

Continue reading „Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Cu inimile sus (poeme)” →

Sunt într-un con de lumină
cafeaua fierbinte cu arome fructuoase
mă îndeamnă la meditație fără sincope.

 

Ea tace și zgârcită în priviri duioase,
rupe din mine ecouri cu sunete grave
ce se pierd în tăcerea uimită de teamă.

 

Îmi șterge din cuvinte nonsensul
și-n cele din urmă-mi consumă gândurile
care nu vor să se lase.

 

Eu nu-mi pot imagina un basm,
dar pot scrie o poezie de dragoste
în care va deveni iubita din versuri,

 

pe care nu știu dacă vrea să le citească
ca să se bucure ori să plângă.

 

 

nor și umbră

când păsările pleacă
o tristețe se risipește de sub aripile lor
pământul încă visează
dar cu toții ne gândim la întoarcere

 

nu cred în mai mult
decât se poate face de cei liberi
să-și folosească resursele de gândire

 

ce este nor este și umbră
nu se ivește nicio pată de culoare
care să schimbe clar obscurul situației

iubirea nu se mai naște la prima vedere
aproape toată este legată de proprietate
ca un ombilic
de reușita întreprinzătorului

 

ca o zi de soarele strălucitor
când amiaza te cheamă la odihnă
și tu îți dorești o adiere de vânt
care să te mângâie prin păr

 

seara mi se face sufletul iubire
și așteaptă
în așternuturi noaptea
cea plină de neprevăzut

 

 

pe acoperișul orașului

noaptea pe întuneric este egală cu ea însăși
nu se desparte de umbre mergătoare
și e însoțită pe drumuri de teamă

 

Continue reading „Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Îmi șterge din cuvinte nonsensul (stihuri)” →

M-am născut într-o altă limbă

 

Unde au plecat păsările ce-mi cântă bucuria,

cine a furat mirarea pomilor înfloriți,

ploile scurte de vară cu aerul lor curat,

după care ochii se acoperă de verde?

 

Purpura soarelui în sânge se topește

vâslind prin timpul cu orizonturi de porțelan.

Am ajuns la țărmurile mării zbuciumate

cu valuri de îndoială și nemărginire,

m-am născut într-o altă limbă

pe care am uitat-o și încep s-o deslușesc.

 

Cineva-mi pune-n palme pământ și mirosul de acasă

încât lumina iese coaptă din coajă,

urcă în mine rădăcinile unui neam de nemoarte

și dau roadă cuvintele pe buze de sare.

 

În universul dobândit, luceferi se tot nasc.

 

Desfrunzit de gânduri

 

Sunt mai desfrunzit decât un copac,

nicio pasăre nu-mi cântă pe ramuri,

doar vântul subțire cu aripile reci

trece spre ținuturile de miazănoapte.

Straturi de ceață se desfășoară peste păduri,

la marginea zilelor în crengile uscate

cu răsuflarea stinsă, pământul doarme,

dar nicio urmă nu se întoarce la vedere,

nicio fântână nu se apleacă

în oglinda apei să-și culce stelele.

 

Totul e străin, noaptea mea-i de smalț

în care apa se furișează-n nisip.

Norii se cuprind în brațe și se strâng

cu fulgere tăiate prin ferestre.

Din tot ce mi-a rămas în gânduri

nu-i nici o femeie, doar câinele lup

și caii lunii sub copacii goi

pe marginea râului plâns de sălcii

fără niciun pod să-l treacă.

 

Toamnă cu miros de busuioc

 

Când cobor prin podgoriile coapte,

un dor m-atinge

în furca pieptului,

îți luminează

culesul de struguri.

 

Dealurile sărută soarele

părtinitor

în hlamida metalică a toamnei,

grăbită de presimțirea ploilor,

măreția sărbătorilor să-i pună cunună

de aleasă doamnă.

 

Un semn al cerului se naște

în semințe și sâmburi,

crusta închisă a pământului

se desprinde de oiștea lunii

și o lumină tot mai rece cade

în bătaia vântului peste fluturii morți.

 

Vin vremurile întoarcerii-n cochilie,

în odăile încălzite

cu miros de busuioc și damf de tulburel,

aștept săniile iernii să treacă munții,

vor face câte un popas

pe ulițele unde copiii și oamenii de zăpadă

încoronează sărbătorile nașterii

în colind magic.

 

Dragoste grăbită

 

Din tine se hrănește iubirea,

inima-i gura ei

cu foamea pe buze.

 

Când simți dogoarea-i

atingere împlinind

timpul pare a se stinge,

 

senini,

ochii se întrec să se soarbă…

 

Sunt ore când mâinile astâmpăr nu au,

iar aproapele se confundă cu tine

și totul se schimbă,

 

încât fiorul care mă pătrunde

răbdare nu are,

dragostea se topește în sânge

și sângele putere îmi dă.

să te fac mireasă.

 

Ce era să fie, a fost

 

Era stăpânită de ceva ce nu bănuia

sub pielea ei se plimba un ins

care-și făcuse sub ea acoperiș.

Inima i-a destăinuit trupului

dar nu s-a întâmplat nimic.

 

Continue reading „Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Poeme” →

Cumințenia pământului

 

Cumințenia pământului
privește în gol orizontul său interior,
lumea-i haotică pierdută în dulcele plin
al neștiinței de sine în care odihnește.

 

Dezbrăcată de orice orgolii,
cu genunchii și brațele strânse,
pare o stranie făptură
care se apără
de curiozitatea oamenilor
ca sufletul de moarte.

 

Nenorocirile cad în genunchi,
singure bat clopotele
în turnuri ale tăcerii.
Nimeni nu se miră
doar se întreabă,
ce urmează să se întâmple?

 

Moartea strânge pe umerii ei
adâncul pământului mamă
ca o balanță a echilibrului
ce măsoară inegal timpul
pentru cei care pleacă.

————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

20 februarie 2020

Citește cu suflet de femeie

Las un poem pe masă,
poate spune mai mult decât mine,
are fiorul subțire al inimii
unde cuibărește demult dragostea.

 

 

Umbra cu limbă de os

Noaptea își ține mâinile în sân
și visează iubire
eu privesc din întuneric o cărare
pe care se plimbă carele cerului
cu felinare la loitre.

Continue reading „Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Citește cu suflet de femeie” →

Fântâni nu se mai nasc

 

Stau cu Dumnezeul meu în suferința durerii,
aud eternitatea cum curge prin uitare
și n-are maluri decât o lumânare aprinsă,
care-mi arde drumurile spre iad.

Mai rămâne un semn

 

S-au șters cuvintele de pe cruci,
eternitatea și-a intrat în drepturi,
uitarea la fel,
mai rămâne un semn
ce se mai încarcă cu timp
și cineva fie și necunoscut mai poate
aprinde o lumânare,