Monica LEVINGER: Memorialul din creația unui anonim

Suntem în pragul lui 2019. Anul acesta, pe 19 ianuarie, se împlinesc zece ani de la trecerea lui Mihai Rădulescu la cele veșnice. Cifra rotundă  îndeamnă la retrospectivă și bilanț, căci multe se pot întâmpla în răstimpul unui deceniu, fie ca este vorba de viața noastră personală sau cea a unei întregi societăți.  Dar înainte de a continua, se cade să răspund la întrebarea pe care unii dintre cititorii acestor rânduri probabil și-o pun – cine a fost Mihai Rădulescu și ce a reprezentat el pentru cultura și lupta de rezistență spirituală a poporului român?

Nu este ușor să prezinți un om căruia destinul i-a hărăzit  încercări aspre și grele, condamnându-l în cele din urmă, pe nedrept, la nerecunoaștere și uitare. În ceruri sunt sigură că cel în memoria căruia scriu se bucură de veșnica pomenire, însă în lumea noastră trecătoare și de multe ori atât de nedreaptă cu semenii săi, scriitorul Mihai Rădulescu a fost și este prea puțin cunoscut; din ignoranță sau din rea voință, neprețuit la adevărata sa valoare. Personalitate remarcabilă a culturii române din cea de a doua jumătate a secolului XX, demn să ocupe un loc de cinste în memoria poporului său, Mihai Rădulescu s-ar fi putut număra printre nemuritorii acestui neam, dacă veșnicia nu i-ar fi fost ascunsă sub straturi groase de indiferență și ideologie, dacă mesajul sau nu ar fi fost ignorat. Din păcate, cei zece ani scurși din 2009 au mai adăugat un strat gros de uitare la cel existent deja.

Revenind la întrebarea de mai sus, aș putea cita din pagini de wikipedia, prezentându-l pe Mihai Rădulescu ca pe un luptător anticomunist, scriitor de beletristică – prozator, poet și dramaturg -, cercetător de antropologie stilistică și al artelor plastice, armenolog pasionat și editor de excepție. Oricât de elogioasă ar fi această prezentare, ea îmi pare formală și rece.

Aș putea să povestesc că Mihai Rădulescu mi-a fost profesor în clasa a IX-a, în scurta perioadă în care a predat engleza la Liceul nr. 33 din cartierul Drumul Taberei. Mi-l amintesc ca pe un dascăl de excepție, profesor remarcabil și bun cititor al sufletelor noastre de adolescenți în căutare, neîntrecut în arta de a ne susține pe calea descoperirii și cunoașterii de sine. Dar și aceste rânduri cu notă atât de personală, deși izvorâte din inima, îmi par a reda prea puțin din câte ar trebui spuse despre un om atât de special.

Având în vedere că vorbesc despre un creator prolific cu o arie de manifestare deosebit de larga, în încercarea de a-i creiona personalitatea complexă  poate ar fi mai potrivit să trec la creația  de vârf a lui Mihai Rădulescu, cea care-l consacra în 1998 drept primul și singurul istoric al literaturii române de detenție. “O istorie salvatoare, o intreprindere mântuitoare pe care se cuvine să o omagiem“, concluziona Nicolae Balota în prefața lucrării care reunea într-o forma organizată întreaga memorialistică de detenție sub comunism. Scrisă nu întâmplător de un fost deținut politic, Istoria Literaturii de Detentie la Romani  reprezintă cea dintâi lucrare de acest gen nu numai în literatura națională, dar și în cea universală, o întreprindere de lungă respirație, specială prin faptul că  autorul “nu rămâne doar la planul obișnuit al unei istorii literare, la interpretarea obișnuită a textelor adăugându-se bogate considerații psihologice, morale și spiritual-religioase.” (Nicolae Balota)

Încă de la apariție, cartea din ale cărei pagini răzbătea mesajul salvator  că memoria unui neam poate fi resuscitată chiar și după o jumătate de secol de aneantizare, a fost prea puțin răsfoită; mărturiile prețioase și înfiorătoare despre ororile petrecute în închisorile comuniste au fost primite cu dezinteres de către contemporaneitate. Pe plan oficial, Istoria literaturii de detenție la români sub semnătura lui Mihai Rădulescu nu s-a bucurat de nicio recunoaștere. Surprinzător pentru un popor care număra 9 ani de la trecerea sa la democrație.

Multa vreme m-am întrebat cum de a fost posibila o asemenea reacție, atunci, la data publicării, dar  și în  prezentul acestor rânduri? Cum de nu s-a schimbat nimic în răstimpul a douăzeci de ani? Răspunsul l-am primit chiar de la Mihai Rădulescu, printr-o reflectie care îi aparține. Citind-o, am înțeles în ce sens ororile petrecute în cadrul așa numitelor ,,reeducări” nu au rămas în trecutul în care s-au petrecut, ci continuă să ne afecteze conștiințele, influențându-ne faptele. Iată fraza la care mă refer: “Ne întrebăm dacă cele ce vedem petrecându-se în România, în anii neocomunismului succedând Revoluția din Decembrie 1989, nu constituie tot tributul plătit acelei nebunii colective induse de comunism în mințile noastre, pe un gol religios, cultural, etic, logic, educativ, absolut, ce a germinat o dezorientare națională și, ca urmare, o neputință a românului de a se regăsi, prin regăsirea valorilor tradiționale, batjocorite și urate până ieri, ceea ce a condus la pieirea lor aparent definitivă”.

Acestea au fost, fără nici urma de îndoială, premizele nașterii ,,omului nou” despre care vorbește Ana Blandiana, ,,omul fără memorie, omul nou cu creierul spălat, care nu trebuie să-și amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism.” În condițiile în care amintitul regim politic dispăruse ca sistem, dar nu ca metode și mentalități, salvarea memorialisticii de detenție devenea o necesitate de prima urgenta; un act de rezistență și împotrivire la scenariul de groază descris mai sus.

În anii imediat urmatori lui 1989, nu știu câți oameni din generația lui Mihai Rădulescu au realizat gravitatea avertismentul lui Cicerone Ionițoiu, care își prevenea poporul: ,,Un neam care nu ține cont de trecut și-l uită, încet-încet dispare.” Știu doar că cei care au luat atitudine și și-au susținut punctul de vedere prin fapte, au constituit o minoritate. Printre cei care au acționat în vederea reconstituirii și păstrării memoriei martirajului românesc din timpul comunismului, la loc de cinste se afla si Mihai Rădulescu. A dezgropa adevărul despre infernul închisorilor comuniste și a-l consemna în scris departe de a fi o sarcina ușoară. Cât de tulburător suna cuvintele prin care scriitorul se descrie pe sine în confruntare cu tensiunea creată în conștiința sa: “Cine ești Mihai Rădulescu? Sunt un anonim, conștient că, dacă nu duce până la capăt recuperarea literaturii naționale din detentie, într-o forma, oricare, organizată, munca la care s-a înhămat, aceasta memorialistica riscă sa se piardă în uitarea unei lumi dezinteresate de rădăcinile proprii. Atât mai știu să spun astăzi despre mine. Dacă încerc altă frază, mă sufoc…”

Pe măsura ce scriu realizez ca nu-mi stă în putere să-i fac dreptate scriitorului căzut în uitare și nici să înlesnesc cititorilor acestor rânduri – prin comentarii elogioase la adresa celor scrise de el – cunoașterea creației sale. Știu că dacă domnul profesor ar fi fost prin preajmă, aruncându-și privirea peste umărul meu ca să vadă ce scriu, mi-ar fi sugerat să-l citez pe Montaigne. Dintre zecile de aforisme ale marelui filozof, traduse și postate pe site-ul sau personal – intitulat sugestiv “Literatura și detenție” – Mihai Rădulescu l-ar fi ales pe cel care spune: “Mi-ar plăcea sa fiu mai puțin lăudat, în schimb temeinic cunoscut”! pentru ca apoi să-mi explice cu glasul său domol:  Cel care știe să se folosească de literatură, că este ea beletristică sau pioasă, adaugă experienței proprii de viață experiența autorilor și personajelor acestora. Pe astă cale cititorul își lărgește aria dreptei socotințe, a sensibilității, a rațiunii și-și crește puterea de a se apropia de aproapele și de Dumnezeu. Scrisul își dovedește astfel puterea sa transformatoare. Revin asupra celor spuse, nici un scriitor nu poate fi cunoscut prin mijlocire. Mihai Rădulescu trebuie citit!

Adevărul este că ani în șir după întâlnirea de pe băncile școlii n-am știut cine a fost cu adevărat Mihai Rădulescu. Au trebuit să treacă aproape patru decenii pentru ca o întâmplare fericită să ne înlesnească regăsirea  în octombrie 2008, când am reluat legătura pe cale virtuală, corespondând pentru scurt timp pe net. Atunci am aflat că fostul meu dascăl era de fapt un scriitor prolific, condamnat politic în comunism, marcat în destin de urmările celor 4 ani de detenție din tinerețe. În acel memorabil an am început să-l citesc pe Mihai Rădulescu și astfel  s-au deschis în fața mea porțile unei lumi până atunci complet necunoscute. Așa a fost să fie, ca ,,domnul profesor” să-mi dezvăluie adevărul despre suferințele și martiriul victimelor comunismului. ,,Adunați din toate păturile sociale, din toate profesiile și meseriile, din câte pregătiri intelectuale se pot închipui, cei declarați vrednici de pedeapsă au umplut sub pământul nației cu spaimele și curajul lor, cu abdicările și speranțele lor, cu prostrarea și cu energia lor creatoare. Toți au suferit datorită faptului că gândirea independentă și individuală era interzisă.”

Când pe 19 ianuarie 2009  Mihai Rădulescu a trecut la Domnul, știam doar că am să continui să-i citesc scrierile, dar nu mi-am închipuit care va fi efectul lor asupra mea. Nici prin gând nu mi-a trecut că ,,lecțiile” sub îndrumarea domnului profesor vor continua și că ma voi număra și eu printre acei elevi care încearcă să descopere și să înțeleagă istoria pentru a se înțelege pe ei înșiși.

Mihai Rădulescu a scris toată viața literatura de detenție, mărturisind   că de fapt nu s-a eliberat niciodată, cu adevărat, din temnițele în care a pătimit. Scrieri precum “Rugul Aprins. Duhovnicii Ortodoxiei, sub lespezi, în gherlele comuniste”, ”Sânge pe Râul Doamnei: Până când atâta suferință?”, “Casa lacrimilor neplânse: martor al acuzării în procesul “reeducătorilor””,  ”Martiriul Bisericii Ortodoxe Române”, “Flăcări sub cruce”, “Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim la Aiud”, “Preoți în cătușe”, au văzut lumina tiparului la editura Ramida înființată de autor, pentru ținerea de minte, pentru învățătură și îndreptare. Nu pot să nu le dau dreptate celor care susțin că adevărata istorie a umanității este scrisă în  cărțile de literatură și nu în manualele diferitelor forme de învățământ.

Parcurgând scrierile menționate mai sus – lista fiind departe de a fi completă – am realizat că în ansamblul sau, creația a lui Mihai Rădulescu reprezintă un Memorial!

 

Este cu neputință să stabilim câți oameni nevinovați au pătimit în temnițele comuniste. Presupunând că am reuși să definim cu exactitate acest număr imens, greu de închipuit, am simți fără îndoială că nu este suficient, căci cifrele prin definiție sunt reci si impersonale. Ceea ce nu se cade să uităm este că ,,în fiecare atom al acestui univers de suferința se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar își păstrează gândurile, sentimentele și memoria proprie. Nu toate victimele au fost martiri, dar toate ne roagă, din cerul lor, să nu le uitam.” (Romulus Rusan)

Am citit o destăinuire a lui Mihai Rădulescu, în care mărturisea că dacă s-ar întâmpla să nu consemneze în scris suferința vreunui om năpăstuit, despre care a luat cunoștință, acesta ar rămâne de veghe în conștiința sa,  să-l mustre pentru a-l fi trecut cu vederea. “Este ca și când m-ar fi ales morții să le țin lumânarea aprinsa cât voi trăi.” Desigur, este vorba de un exercițiu imaginativ,  căci în fapt Mihai Rădulescu și-a făcut din plin datoria de a ține aprinsă lumânarea ținerii de minte în memoria celor care au suferit și s-au jertfit în închisori; a creionat zeci și zeci de portrete impresionante, a strâns nenumărate mărturii, a reconstituit pagini întregi de istorie necunoscuta. Am avut curiozitatea să reunesc numele foștilor deținuți politici care apar în scrierile lui Mihai Rădulescu. Recunosc că încă nu mi-am dus sarcina la sfârșit, însă chiar și așa, la mijlocul drumului, numărul celor consemnați este impresionant.

Întreaga literatură de detenție scrisă de Mihai Rădulescu pentru contemporani și generațiile viitoare continuă să-și aștepte cititorii. Aidoma stelei Magilor, ea dorește să le arate celor interesați direcția adevărată. Chiar dacă Memorialul din creația lui Mihai Rădulescu se adresează în prezent unei minorități, există speranța ca “singura cale posibilă pentru a ne salva din trecut” (Ana Blandiana) va fi urmată de cât mai mulți.

 ———————————-

Monica LEVINGER

Israel

19 ianuarie 2019 

Mihai RĂDULESCU: Noi nu suntem cei ce suntem

Epilog la eseul “,,Shakespeare, – un psiholog modern””

Omul îl vinde pe om. Omul îşi chinuieşte fratele pe stradă, în tramvai, la servici, în temniţe. Prietenul, ruda cea mai apropiată, devin iudă – fără să-şi schimbe, părelnic, atitudinea călduroasă cunoscută de victimă. Omul săvârşeşte acestea şi nu înnebuneşte. De ce să înnebunească? Deoarece nu este conform tiparelor logice să fii şi alb şi negru în comportarea ta faţă de unul şi acelaşi semen, iar aceasta simultan! E o purtare demenţială!
Dar dacă nu înnebuneşte deîndată ce a trecut pragul logicului, ba mai mult, poate vieţui în astfel de condiţii psihice şi afective, înseamnă că ele sunt admise de psihismul nostru, că …suntem dotaţi de la natură să fim talere cu două feţe!… „ Astfel de constatări şi concluzii mă frământau din adolescenţă. Scrisorile anonime spintecau harta ţării şi cu prisosinţă a capitalei, îndreptându-se către sediile Securităţii. Zvonuri despre neveste care-şi denunţau soţii, despre copii care-şi denunţau părinţii, ba chiar şi unele acuzaţii semnate şi tipărite prin ziarele partidului comunist, ce făceau publice imunde dezvăluiri, predându-i cu mâinile legate călăilor pe cei mai apropiaţi, mă nedumireau în privinţa a ce se dovedea peste noapte a fi OMUL în România. Sovietizara noastră extrăgea monştri din bezna cu care învelea patria pentru aproape cincizeci de ani, monştri care… nu înnebuneau!
Într-o atare atmosferă de negândit, am vieţuit până am căzut eu însumi în puşcărie.

La câţiva ani după eliberare, reluându-mi studiile universitare, la un curs al profesorului Leon Leviţchi, l-am auzit adresându-se auditoriului cu îndemnul: – Aceşti false friends îşi aşteaptă cercetătorul din rândurile dumneavoastră; e un capitol al lexicografiei engleze încă nescris.

Tema de studiat îmi venea ca o mânuşă: cuvinte cu acelaşi aspect ortografic sau foarte uşor diferenţiat de la unul la celălalt care, însă, aveau înţelesuri nu rareori antonimice, iar deobicei foarte deosebite. De aici numele lor: ‘prieteni falşi‘. Denumirea trase un clopoţel de alarmă în memoria mea sentimentală clădită pe atmosfera românească abia enunţată, însămânţată încă din anii creşterii mele. Cum să nu fiu interesat de ‘prietenii falşi’, cum să nu mă atragă să-i cercetez? Drept care, l-am vizitat pe profesorul Andrei Bantaş şi i-am propus să semneze cu mine o carte, rezultat al analizei pe care intenţionam s-o întreprind. A fost de acord. Editura s-a dovedit şi ea binevoitoare. Colaboratorul meu universitar a declarat că eram profesor (unde s-a mai văzut ca un student să publice un op ştiinţific?!) şi până-ntr-un an lucrarea muncită cot la cot a apărut sub titlul „Capcanele” vocabularului englez, iar studenţii, colegii mei mai mici, au început a învăţa după ea. Acesta a fost debutul cercetării ‘obiectului’ receptat ca având două aspecte simultan opuse (că, deşi era vorba despre două cuvinte – unul englezesc, altul românesc -, ele reprezentau unul singur, pe acela latinesc, de origine). Tipul special de cercetare a ‘capcanelor’ vocabularului şi limbii în general a prins cheag. Una după alta au văzut lumina tiparului cărţi similare privitoare la mai multe limbi moderne, redactate de sumă de lingvişti, până ce Acad. Alexandru Graur adoptă titlul nostru pentru o scriere ce trata despre aceeaşi materie în cadrul vocabularului românesc şi făcu puţină ordine în cămara ce conţinea cinstea specialiştilor (care, renunţaseră la titlul „Capcanelor”, pentru a nu acredita munca noastră iniţială).

Odată susţinută licenţa, m-am gândit la înscrierea la Doctorat. Nu l-aş fi atacat pe William Shakespeare (despre care, credeam, se spusese tot) dacă, recitindu-l, de plăcere, nu-mi cădeau privirile încurcate asupra imposibilei afirmaţii a lui Iago: „Eu nu sunt cel ce sunt„. Mi-am regăsit „prietenul fals”. Logică nefiind această structură lexicală, i-am căutat explicaţia printre figurile de stil. Nu corespundea definiţiei nici uneia dintre ele. M-am adresat aceluiaşi profesor L. Leviţchi (se apropiase şi mai mult de mine prin aceea că fusese referentul „Capcanelor”). Mi-a confirmat inexistenţa figurii. – Nu-ţi rămâne decât s-o botezi. – Imi dau şi eu seama de asta. Dar cum? – Incearcă ceva cu ‘dihotomia’. E un termen la modă şi cred că se potriveşte. Am adăugat, pentru nuanţare, antinomia dihotomiei; astfel, cu doi naşi, figura mea de stil dobândise personalitate socială. Işi putea începe existenţa în Retorică.

Profesorul Zoe Dumitrescu-Buşulenga mă adoptă în cadrul numărului de candidaţi pe care avea dreptul să-i conducă. Am susţinut admiterea în acelaşi timp cu Ioan Alexandru, cu Dan Hăulică, cu Sorin-Mircea Bottez. Prof. Vera Călin, membră a comisiei, nu părea deloc convinsă de cele ce afirmam despre ‘noi figuri de stil’ descoperite de mine (!), de lectura mea shakespeareană atât de inedită (şi, în definitiv, umilitoare pentru cititorii anteriori ai dramaturgului, nu?!). Mă întrerupea permanent pentru a-mi comunica faptul că nu înţelegea, lucru cu care cădeam de acord cu uşurinţă: abia pricepeam eu însumi cele ce debitam pentru întâia oară în faţa cuiva. Oricât de neînţeles eram, mi s-a acordat admiterea şi începu seria examenelor şi referatelor necesare pe un parcurs de doi ani. Comisiei i se adăugă Nicolae Balotă, cu care împărţisem luni de zile patul din celulă şi cele sufleteşti, la Jilava. Spre stupoarea mea, paşii străbătuţi de mine depăşeau propria mea putere de apreciere. Cedarea Prof. Vera Călin mă tulbură şi mă făcu să mă simt încă foarte departe de ţel. Mă întrerupse în timpul uneia dintre aceste patru expuneri pentru a-mi relata în ce condiţii murise soţul său şi a încerca, alături de mine, să descopere cauza morţii,… într-o ‘criză dihotomică-antonimică’. Disciplina mea triumfase împotriva acelei persoane care se arătase, iniţial, cea mai puţin receptivă în privinţa ei…

Aveam şi teza gata. Însă când e să fii ghinionist… Interveni o schimbare în regulamentul susţinerii. Candidaţii aveau acum nevoie de o recomandare a partidului, confirmată de Cabinetul 2, adică de ‘cel mai mare om de ştiinţă român’ care poseda, în cel mai bun caz, o diplomă de absolvire a patru clase primare şi pe care o neisprăvită universitară o decretase ‘doctor’ în chimie, titlu fără de care îi era greu …să fie soaţă şefului de stat.

N-aveam interesul să dezgrop morţii, adică dosarul de fost deţinut politic, mai ales că Patriarhia Română abia mă angajase lector la, pe atunci, Institutul Teologic de Grad Universitar Bucureşti. Dealtfel, noul meu loc de muncă nu se bucura de o organizaţie de bază ce să-mi fi susţinut solicitarea pe toate treptele ierarhice ale partidului unic şi dictatorial. Imi imaginam un preot cu mâinile asudate de emoţie, roşii de spaimă şi tremurânde, crispate pe cererea mea, bătând la uşa ‘coanei Lenuţa’, să mă sprijine dânsa şi pe mine…
Am hotărât să public jumătate din teza de doctorat ca o scriere despre Shakespeare. Am depus-o la Editura Albatros. A apărut tocmai peste patru ani.

Profesorul Leon Leviţchi mi-a ieşit în cale cu vreo două săptămâni înainte. I-am povestit aventurile mele. Mă cunoştea din adolescenţă: îmi fusese dascăl la liceul Matei Basarab şi-i frecventasem şi seminariile de la Filologie, ca invitat nevârstnic. Il vizitasem acasă şi mă luase părtaş aspiraţiilor sale de a scrie o operă: “Mioriţa” – din care îmi şi executa la pianină pasaje ajunse la şlefuire. Îmi istorisise despre comisia instituită pentru traducerea integrală a dramaturgiei shakespeareene, din care făcea parte ca specialist în engleză, pentru sfătuirea scriitorilor ‘membri cu drepturi depline’, deşi mai puţin cunoscători ai limbii din care se presupunea că urmau să tălmăcească. Îmi pomenise despre aplecarea sa spre spiritism, hipnoză, antroposofie şi altele. Mi-a împrumutat “Stiinţa spiritual㔠de Rudolf Steiner. Mi-a înmânat unul sau două caiete cu poezii scrise în propria-i adolescenţă şi altul cu notiţe despre hatha-yoga. După eliberare, îl vizitasem, dornic să-i mai văd chipul inteligent, confesiv, provocator, cu ochi albaştri, cu nas ascuţit ce se încheia în două proeminenţe cartilaginoase cu desen vrednic de nasul unui prinţ polonez – era, basarabean, fiu al unui preot ortodox român -, cu pomeţi nu mari, dar evidenţi sub pielea subţire străbătută de vinişoare roşii, şi cu mustăcioara ca spicul de grâu copt, care, asociată, de copilul ce eram, cu aceea a eroilor lui Edgar Allan Poe, preferatul său dintre prozatorii lumii – deci şi al meu! -, şi cu eleganţa neforţată a ţinutei şi atitudinilor sale, mi-l prefăcea într-un englez sadea, cu nimic mai puţin britanic decât Sherlock Holmes, prototipul speciei, pentru închipuirea mea nestrunită din acele timpuri. Va să zică i-am istorisit toată tărăşenia cu cartea, iar el:

– Peste două săptămâni se deschide la Universitatea din Cluj primul Congres universitar de shakespeareologie română. Străduieşte-te să ai gata vreo sută de exemplare, să lansezi Shakespeare – un psiholog modern acolo. El însuşi mi-a prezentat cartea în holul Teatrului Naţional, înainte de un spectacol shakespearean.

În drum spre evenimentul provocat de profesorul meu atât de respectat de mine şi susţinut de el cu cea mai mare dragoste, avu loc un incident neînsemnat în aparenţă, dar ce mă despărţi sufleteşte definitiv de ‘maestru’. Ne îndreptam pe jos, alături, către fastuoasa clădire unde urma să aibă loc lansarea. Preocupat de propriile-i necazuri şi înjosiri sociale, profesorul hotărî să-mi dea ‘cel mai important sfat’ pentru viitorul meu:

– Mihai, dacă vrei să-ţi împlineşti munca pe care o s-o depui de acum înainte, să ştii că n-ai decât o cale: fă-te membru de partid. Dacă eu nu sunt, uite cum stau pe loc (nu putea depăşi condiţia de prodecan). Nu există promovare posibilă pentru cine nu e înscris în partid. M-am albit ca foaia de varză. „De ce mă socoteşte mai lipsit de caracter decât e el?”, am bombănit în sine-mi.

„Doar ştie că am fost condamnat politic, că mi-am irosit prin gherle cei mai frumoşi ani ai tinereţii, că am pierdut facultate, sănătate, iubirea, tot… Cum de mă depreciază într-atâta încât să mă socotească în stare a fi dihotomic-antonimic?!” Reacţia mea afectivă, neexteriorizată carecumva, datorită smereniei cuvenite în faţa unui om cu atâta mai presus decât mine, fu zdrobitoare; sufeream de mândria săracului: nu întrezăream partea bună a lucrurilor, anume că dascălul intenţionase să mă apere de relele ce mi le pregătea viitorul, că mă voia ajuta să mă realizez. Pentru mine, nici o realizare nu era mai de seamă decât aceea morală, de respingere a bestialităţii comunismului, impusă fără excepţie tuturor intelectualilor răspunzători – după cum judecam eu viaţa. Şi, astfel, am greşit faţă de acela care mă formase.

Presa literară primi cu bunăvoinţă debutul meu ca cercetător în acest teritoriu. Timpul trecând şi împrietenindu-mă cu redactoarea de care depinsese publicarea eseului, într-o bună zi îmi mărturisi de ce acesta întârziase patru ani în sertarul dânsei:

– Ştiţi, când am văzut ce teorii originale aveţi, ne-am temut că o-ţi fi tradus cartea dintr-un specialist britanic sau american ale cărui concepţii n-au ajuns până la noi. Ah, conştiinţa inferiorităţii noastre culturale, cum a mai adâncit-o comunismul, interzicând accesul la informaţia cultural-ştiinţifică!…
– Dacă nu venea domnul Dan Grigorescu din Statele Unite, nu văd cine putea face un referat cu adevărat calificat din acest punct de vedere. Doar sosea de la izvorul ştiinţei…,nu?
– Şi ce a spus?
– Să n-avem teamă. Nimeni nu l-a mai privit pe Shakespeare de pe aceste poziţii. Ne-am bucurat foarte tare şi am dat drumul lucrării în tipografie.

Periculos lucru să te dovedeşti ieşit din comun, fie şi pe atâta de puţin cât o făcusem eu…

Acelaşi neuitat L. Leviţchi, iniţiindu-se o serie nouă de Opere complete shakespeareene, menţionă în Studiul Introductiv (vol. I, p. 103, nota 2) o listă a „bibliografiei obligatorii” din domeniu: William Hazlitt (1817), Levin L. Schücking (1922), E. E. Stoll (1933), Theodore Spencer (1942), Leo Kirschbaum (1962), Alexandru Olaru (1976) şi …Mihai Rădulescu. Ce-mi puteam dori mai mult?

–––––––––––

Mihai RĂDULESCU

 

 

Marele crez al omului Mihai Rădulescu

Pe 19 ianuarie 2009,  a plecat în veșnicie Mihai Rădulescu. Scriitor de beletristică, istoric al detenţiei române sub comunism, armenolog, cercetător al artelor plastice şi editor, Mihai Rădulescu este una dintre marile personalităţi ale culturii române din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, perioadă atât de dureros marcată de experienţa comunismului. A predat limbile engleză şi franceză mulţi ani la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Capitală.

S-a născut în Bucureşti, în primăvara anului 1936, la data de 15 mai, în familia Dumitru şi Toni Rădulescu (ambii fugind de la părinţi în Capitală, pentru a-şi apăra dragostea). Mihai, unicul lor fiu, este hărăzit unui itinerar cu suişuri, dar mai ales coborâşuri (încercări), deseori ameţitoare. Acestea însă au format în el un luptător, caracteristică, de altfel, a multor copii şi tineri care au crescut sub comunism, în România.

După ce frecventează şcolile de tip francez din Bucureşti (şcoala primară, gimnaziul şi liceul), devine student al Facultăţii de Filologie, secţia Limba şi Literatura Engleză, tot în Capitală. Refuzând să facă parte din orice organizaţie comunistă, în anul al II-lea preia chemarea studenţilor medicinişti la o demonstraţie în Piaţa Universităţii, convocând numeroşi colegi de facultate şi alţi cunoscuţi. Din acest motiv, va fi arestat la 4 noiembrie 1956, anchetat la Ministerul de Interne şi condamnat în lotul organizatorilor, la patru ani închisoare corecţională, pe care îi efectuează la Jilava, Gherla, Periprava, Salcia, Luciu-Giurgeni. De-a lungul anilor de arest, rezistenţa fizică îi este dramatic şubrezită, pentru tot restul vieţii.

Valorile pedagogiei sale

A reluat studiile superioare filologice în 1963, la capătul lor devenind doctorand al prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, în istoria literaturii universale. Rigorile vieţii sociale îl împiedică şi de astă dată să-şi îndeplinească obiectivele: el nu întruneşte, la final, condiţiile politice necesare susţinerii tezei.

Ajunge profesor, mai întâi de liceu, apoi asistent al Facultăţii de Limbă Engleză şi al Institutului Pedagogic. Din 1972 îl găsim lector de limbă engleză şi franceză la Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti. La catedră, Mihai Rădulescu îşi îndeplineşte menirea pedagogică, justificându-i adevărata ei valoare: aceea de a educa în bine sufletul omului. După ce el însuşi suferise, ani de-a rândul, povara opresiunii politice şi stigmatul negativ pe care ea i-l aplicase cu atâta cruzime, Mihai Rădulescu înţelege că misiunea lui este aceea de a întări în curaj, în spiritul onoarei şi al omeniei, în nădejdea cultivată prin credinţa în Dumnezeu, pe tinerii din faţa pupitrului.

Propria experienţă de viaţa devine subiect şi al operei sale scrise. Memoria îi îmbogăţeşte inspiraţia. Îşi dedică forţele creatoare unei munci ce constituie, în acelaşi timp, un rămăşag de fantastică dificultate şi răspundere, de resuscitare a trecutelor decenii.

Tehnica sa înglobează timpul într-un prezent nedefinit, ce-şi schimbă subiecţii, nu şi obiectul. Darul pe care i l-a făcut Dumnezeu, de a rămâne etern adolescent, se conjugă la Mihai Rădulescu în chipul cel mai obişnuit cu o nesăţioasă poftă de a „citi“ oamenii, de a-i desluşi. În toate cărţile lui, Mihai Rădulescu se povesteşte pe sine, un adolescent, fost deţinut el însuşi, marcat în destin de urmările detenţiei, la limita în care propriile fantasme se certifică exponenţial, ca introducere şi postament la alte existenţe.

Istoria literaturii române de detenţie

Meditaţia revine cu drag în paginile sale, ca şi teoria politică. Nu este de mirare: personajele sale sunt persoane care au gândit şi în libertate – de aceea, de altfel, s-au pomenit îndărătul gratiilor. Oricât de curios ar părea, ele alcătuiesc armata de gânditori ai patriei, aplecaţi mai ales asupra problemelor democraţiei, economiei politice, dreptului, istoriei, religiei şi viitorologiei.

Genul preferat este acela al monologului, în termeni mai precişi, al spovedaniei. Eroii săi, adesea foşti prizonieri politici, retrăiesc ceasurile de infern ale deciziei. Fenomenul delaţiunii este substanţial analizat in paginile lui Mihai Rădulescu, ca şi acela al colaboraţionismului, cu lunecoasele lui trepte de subsol.

Mulţi dintre eroii lui Mihai Radulescu poartă haina sacerdoţiului, chinurile lor morale fiind sporite în contul îndatoririlor suplimentare pe care aceştia le au faţa de semeni.

„Istoria literaturii române de detenţie“, cartea care îl consacră pe Mihai Rădulescu în spaţiul istoriei noastre literare, este şi prima carte de acest gen pentru istoria noastră, nu numai literară, ci şi aceea a civilizaţiei. Noua istorie critică a literaturii memorialistice de detenţie trebuie considerată, în primul rând, una didactică (reeducarea – tema acestei istorii – constituie un fenomen unic, în istoria didacticii universale).

Un popor fără istorie nu poate rezista în înfruntarea cu viitorul. Acesta e marele crez al omului Mihai Rădulescu. Şi crezul lui i-a insuflat puterea de a răzbi printre nenumăratele ispite ale vieţii. Cu acest crez s-a şi stins din viaţă, după o perioadă de ani de suferinţă, în ianuarie 2009.

Întrebare: Cine eşti, Mihai Rădulescu?

Răspuns: ,,Un anonim, conştient că, dacă nu duce până la capăt recuperarea literaturii naţionale din detenţie, într-o formă, oricare, organizată, muncă la care s-a înhămat, această memorialistică riscă să se piardă în uitarea unei lumi dezinteresate de rădăcinile proprii. Atât mai ştiu să spun astăzi despre mine. Dacă încerc altă frază, mă sufoc…”

http://ziarullumina.ro/memoriam/marele-crez-al-omului-mihai-radulescu

(IN MEMORIAM -Pr. Gheorghe HOLBEA)

Monica LEVINGER: Ești fericit prietene?

O mărturie şi un îndemn pentru zilele obişnuite, dintre sărbători

Deşi suntem în prag de vară, gândurile mă poartă spre Paştele trecut. Îmi amintesc de bucuria sărbătorii, de momentele de înălţare şi înluminare sufletească,  dar mai ales de faptul că am împărţit cu dărnicie urări de bine şi de sănătate, dorind, ca în fiecare an, “Paşte fericit” tuturor celor dragi şi apropiaţi. Ca în fiecare an… Şi totuşi anul acesta nu este unul obişnuit de vreme ce am hotărât să scriu despre fericire, adresând rândurile de mai jos Cititorilor acestei distinse publicaţii.

Mă gândesc cât de diferit abordăm subiectul fericirii în timpul şi după sărbători, cât de diferiţi suntem de noi înşine când de Paşti, cu sufletul plin de primăvară  vorbim deschis despre fericire, ne amintim că există, ne-o revendicăm cu curaj, ne-o dorim şi o dăruim cu sinceritate prin cele două cuvinte simple: “Paşte fericit!”. Fără doar şi poate sărbătorile se desfăşoară sub semnul fericirii. Dar cum rămâne cu zilele obişnuite, zilele lucrătoare dintre sărbători?  Răspunsul îl ştie fiecare dintre noi. După ce revenim la “normal” realizăm cât de grele sunt vremurile şi cât de mult ne apasă  frica, cu nenumăratele ei chipuri şi înfăţişări. Ritmul nebunesc de viaţă ne debusolează, ne abate şi ne poartă departe de calea aleasă în zilele sărbătorii. În confruntarea cu cotidianul fericirea devine pur şi simplu un cuvânt prea mare.

În ciuda tabloului schiţat mai sus în nuanţe descurajant de sumbre sau poate tocmai datorită lui, anul acesta am hotărât să nu trec cu obişnuita uşurinţă peste faptul că am urat fericire celor apropiaţi.  Luând pentru prima oară în serios urările făcute de Paşti, mă încumet să scriu aceste rânduri dedicate fericirii noastre de zi cu zi, atât de fragilă şi de neglijată. Vorbesc de pe poziţia oamenilor  obişnuiţi, printre care mă număr şi eu. Fericirea pentru care am de gând să pledez nu este una a realizărilor măreţe, pe care  mărturisesc că nu o cunosc ci una accesibilă, la îndemâna tuturor – fericirea lucrurilor mici şi a faptelor mărunte, aparent banale, aparent lipsite de importanţă.

Atât de multe s-au spus şi s-au scris despre fericire încât numai gândul abordării acestui subiect vast şi intimidant te poartă imediat spre întrebarea: ce aş mai putea adăuga nou?  Adevărul este că prin această încercare nu vizez originalitatea ideilor sau ineditul exprimării şi poate de aceea glasul îndoielii, care mărturisesc că nu m-a ocolit, n-a reuşit să mă abată de la ţelul propus. Dorinţa mea este ca aceste rânduri să constituie un îndemn la trezire şi o chemare la revizuirea propriei existenţe, pentru punerea unui alt început în viaţă, unul bun. Să luăm atitudine faţă de propria noastră fericire, acesta este mesajul pe care l-am primit şi eu la rândul meu şi pe care vreau să-l transmit mai departe prin intermediul cuvântului scris.

Pentru a trece pragul tărâmului luminos numit Fericire este nevoie să plăteşti o vamă… şi de aceea vă întreb pe fiecare în parte: “Eşti fericit, prietene?”. Nu este vorba de o întrebare retorică ci de una care se vrea luată cu adevărat în serios. Nu are importanţă dacă răspunsul va fi “nu” sau “da”, un ezitant “uneori” sau un întristător “nu ştiu” căci  “nu răspunsul este acela care luminează ci însăşi ÎNTREBAREA”!

Ni se întâmplă uneori în viaţă să aşteptăm disperaţi la porţile zăvorâte ale fericirii, frustraţi de inaccesibilitatea ei şi pierdem din vedere tocmai faptul că nu am bătut şi nu am cerut… Să fi uitat îndemnul biblic “Caută şi vei găsi, bate şi ţi se va deschide”?
Toate au un început, iar în cazul începutului despre care vorbim, kilometrul zero coincide cu  iscoditoarea întrebare “sunt eu oare fericit?” şi mai ales cu hotărârea de a-i da un răspuns cinstit, pas deloc uşor având în vedere că el presupune, înainte de toate, o confruntare cu noi înşine. Orice drum şi orice călătorie din prezent spre viitorul dorit nu se poate naşte dacă nu ţi-e clar unde te afli şi unde vrei să ajungi.

Îi datorez Cititorului o dezvăluire şi anume că întrebarea cheie adresată mai sus nu îmi aparţine. Cel care a abordat cu curaj  subiectul fericirii, animat de intenţia nobilă de a servi drept călăuză fiecăruia dintre noi, a fost scriitorul Mihai Rădulescu. În anul 1997, în cadrul unei serii de emisiuni radiofonice pe postul Radio România – Tineret, autorul şi-a purtat ascultătorii într-o expediţie a cunoaşterii  de sine, a căutării, a înţelegerii şi învăţării fericirii. Cu un an mai târziu, inspirată de aceste emisiuni a luat naştere o carte – Morală practică a creştinului începător şi o generoasă invitaţie: “Să căutăm împreună  a afla ce este fericirea!” Acolo, în acel îndreptar de credinţă în care Cititorul este îndrumat pas cu pas cum să-şi facă o viaţă frumoasă, întrebarea “Eşti fericit, prietene?” m-a aşteptat timp de 10 ani, să o descopăr şi să o urmez.

Poate la o primă vedere, a fi întrebat cum stai la capitolul fericire pare un gest obişnuit, întâlnit la tot pasul. Mărturisesc că am avut curiozitatea să aflu cât sunt de numeroşi mânuitorii cuvântului scris preocupaţi de subiectul fericirii în beneficiul semenilor lor. În urma căutărilor întreprinse pe Internet, am fost îndreptată către mii de pagini conţinând întrebarea “eşti fericit?”. Când am adăugat  însă virgula de rigoare şi după ea cuvântul “prietene”, am fost surprinsă să descopăr unicitatea formulării, ca şi cum Mihai Rădulescu ar fi fost singurul care a avut pornirea să ne abordeze cu blândeţe duhovnicească, înlesnindu-ne apropierea de noi înşine prin întrebarea: “sunt eu oare fericit?”. În acest maraton al vieţii de zi cu zi, să vină un seamăn al tău, şi, punându-ţi prieteneşte mâna pe umăr să te îmbie s-o porniţi în doi pe drumul deprinderii fericirii, mi se pare un act de înaltă nobleţe sufletească, de iubire a aproapelui în adevăratul sens al cuvântului.

Adevărul este că până în urmă cu doi ani nu am ştiut nimic despre înclinaţiile  scriitoriceşti şi nici despre impresionanta creaţie literară a celui care mi-a fost profesor de engleză în primul an de liceu. Pentru mine, Mihai Rădulescu a fost şi a rămas cel mai remarcabil dascăl cunoscut, de care mă leagă nu numai respectul şi consideraţia, dar şi o amintire preţioasă din anii îndepărtaţi ai adolescenţei  – povestea “Bibliotecii de împrumut”.

Neuitandu-mi promisiunea de a vorbi despre fericirea faptelor mărunte, mă adresez prietenului Cititor cu o nouă întrebare: poate oare uşoara bătaie din aripi a unui fluture să producă o tornadă la celălalt capăt al pământului, la distanţă de mii şi mii de kilometri de locul banalului “eveniment”? Întrebarea ca şi răspunsul afirmativ, bine cunoscute celor familiarizaţi cu “teoria haosului”,  par să nu aibă nici o legătură cu subiectul acestei scrieri. Şi totuşi, la o privire mai atentă, realizăm  ca în viaţa fiecăruia dintre noi există momente cruciale, în care o acţiune minoră declanşează un întreg lanţ de evenimente ce conduc în cele din urmă spre rezultate dramatice, legate de fericirea sau nefericirea noastră personală.

Credinţa mea este că există un fluture al fericirii şi sunt convinsă că el a bătut din aripi în acea zi a anului 1971 când în timpul lecţiei de engleză domnul Rădulescu a hotărât să ne explice nouă, elevilor dumnealui, ce înseamnă Cartea şi în câte feluri ne poate ea sluji.  Exemplul din viaţa personală de care  s-a slujit profesorul nostru pentru a-şi susţine afirmaţiile, acea poveste adevărată despre o bibliotecă de împrumut m-a impresionat atât de puternic încât şi astăzi, după atâţia ani, o păstrez cutremurător de vie în memoria minţii şi a sufletului, gata să o povestesc oricui ar fi interesat să o asculte: “Plecând pe front şi temându-se că nu se mai întoarce – cum lăsa în urmă o soţie tânără, fără serviciu, şi un copil neajutorat, care nici măcar şcoala primară n-o începuse -, îşi mută, tatăl meu, cărţile, adunate de la vârsta de paisprezece ani, într-o prăvălie închiriată în spatele bisericii Sfântul Gheorghe, pe strada Cavafii Vechi. Şi-şi denumi biblioteca ce-l slujise cu credincioşie până atunci: bibliotecă de împrumut. Plăteai un abonament modic şi luai cărţi acasă pentru o perioadă necesară delectării, informării, instruirii sau sufocării timpului suferinţei, ce murseca existenţele familiilor de ostaşi. Din aceşti bani ne-am întreţinut noi, mama şi cu mine, până la întoarcerea tatei de pe front.”

Fără doar şi poate intenţia domnului Rădulescu de a ne introduce pe noi, proaspeţii elevi de liceu, în spaţiul sacru al Cărţii, ca şi hotărârea de a ne da o lecţie de viaţă care să ne slujească în viitor, nu a avut nimic măreţ în ea. Şi cu toate acestea, mărturia adusă în continuare ne va arăta cât de miraculoase sunt puterile ascune într-o acţiune minoră izvorâtă din dragoste şi credinţă şi cum ne pot ele purta spre clipe de plinătate, de  nebănuită fericire, atunci când timpul potrivit soseşte…

În octombrie 2008, la mii de kilometri depărtare de liceul bucureştean în care am învăţat, inspirată de povestirea domnului Rădulescu, am deschis eu însămi o mică bibliotecă de împrumut în scopul autofinanţării unui modest proiect personal. Entuziasmul meu nu a avut margini când, după ce promisiuni de ajutor au fost date uitării, am reuşit să strâng pe această cale banii necesari cumpărării manualelor de studiu pentru o grupă de eleve de ale mele. “Cum de nu dai fuga să-i povesteşti domnului Rădulescu despre noua bibliotecă de împrumut?” La îndemnul soţului meu am hotărât să-l caut pe domnul profesor. Ce şanse aveam să găsesc un nume a cărui urmă o pierdusem încă din al doilea an de liceu, un nume atât de răspândit încât în cartea de telefon a Bucureştiului din acel an figura de 123 de ori? Şi cu toate acestea dorinţa de a împărtăşi bucuria proaspetei realizării cu cel care era cel mai în măsură să o aprecieze la adevărata ei valoare a ieşit biruitoare asupra neîncrederii şi a comodităţii. Am  scris numele dascălului meu pe Google şi, cu inima bătând de emoţie, m-am pregătit fizic şi sufleteşte să caut acul în carul cu fân…

De astă dată măruntei fapte, aceea a apăsării cu încredere şi speranţă pe o tastă de calculator, nu i-au mai trabuit decenii spre a stârni întreaga avalanşă de evenimente ce au urmat. Totul s-a petrecut mult mai repede, într-o sincronicitate perfectă a lucrurilor ce se întâmplă exact în locul şi la momentul potrivit, într-un singur şi unic scop.  Minunea nesperată s-a produs atunci când, printre miile de pagini primite ca rezultat, am ajuns de la prima încercare, printr-un fabulos “noroc al începătorului”, la site-ul “literatură şi detenţie” aparţinând scriitorului Mihai Rădulescu. Nu mi-a luat mult timp să înţeleg, citind biografia autorului, că prolificul scriitor de beletristică, cu o arie de manifestare impresionant de largă, este de fapt fostul meu profesor de engleză din  primul an de liceu. La asemenea descoperire nici că m-am aşteptat şi nici la propunerea de a scrie o schiţă despre cele două biblioteci de împrumut, pe care domnul profesor mi-a adresat-o odată cu răspunsul la lunga şi elaborata scrisoare pe care i-am trimis-o la scurt timp după ce l-am descoperit.

Să scrii scrisori frumoase este una, dar s-o porneşti într-o aventură a creaţiei fără nici o experienţă literară, după vârsta de 50 de ani, este cu totul şi cu totul altceva. Nu ştiu de unde mi-am tras curajul să dau curs provocării de a scrie, eu, cea mai începătoare dintre începători, în faţa scriitorului experimentat, a cărui  creaţie literară o descopeream fascinată, citind cu nesaţ scriere după scriere, dimineaţa şi seara, zi de zi. De fapt cred că ştiu ce m-a ajutat cel mai mult în acele clipe de încercare, inerente începutului oricărei ucenicii. Sfaturile domnului Rădulescu, răspunsurile la întrebări care mă frământau – nu cele din scrisorile scurte scrise în luptă cu boala ci cele din creaţia sa literară -, m-au susţinut şi m-au întărit în lupta cu îndoiala faţă de propriile-mi puteri: “După ce veţi fi învingător în cele mici, vă veţi alege măsuri mai mari, şi tot mai mari, şi tot mai mari… Cum să aspiraţi la lupte covârşitoare, dacă nu vă cunoaşteţi încă puterile ce vi se par meschine, dar, din care triumfător urcând, ieşiţi mai bun cunoscător al forţelor,  al limitelor ce vă sunt impuse pentru moment şi care trebuie neapărat depăşite de tindeţi la şi mai mari performanţe?”

Regăsirea dintre fosta elevă de liceu şi dascălul ei de engleză a fost de scurtă durată. După trei luni de la acel îndemn: “scrie, scrie fără de-ncetare şi ia atitudine faţă de viaţă”, înfrânt de boala necruţătoare, domnul profesor a trecut în nefiinţă. Din întâlnirea care acum înţeleg că a fost predestinată, s-a născut o schiţă pe care am intitulat-o chiar “Biblioteca de împrumut”, eveniment de genul celor care îţi împart viaţa în două – “înainte de…”  şi “după…”. Această perioadă de numai trei luni a fost marcată de momente de intensă trăire sufletească, când am cunoscut fericirea, entuziasmul şi elanul, dar şi frământările, îndoiala, tristeţea sau durerea.

Evenimentele legate de descoperirea unui drum propriu, nou şi nebănuit, al înfloririi personale,  pentru care numele de “tornadă a fericirii” nu este deloc exagerat, au constituit doar un început. Ecoul acelor întâmplări de la care au trecut aproape doi ani continuă să se resimtă şi astăzi, în prezentul scrierii acestor rânduri, cuprinzând prin cercuri din ce în ce mai largi tot mai mulţi oameni şi evenimente. Poteca croită atunci s-a transformat într-un drum de care fericirea nu este străină, iar eu, pot spune că mi-am câştigat dreptul să pledez în favoarea ei…

Fără a mai face distincţie între fericirea faptelor măreţe şi cea a micilor măsuri, căci această diferenţă nu există în realitate ci doar în închipuirea noastră, îi dau cuvântul domnului Rădulescu să ne amintească tuturor că ne-am născut cu dreptul de a fi fericiţi: “Seamănă fericirea oamenilor de seamă cu fericirea noastră, atât de umili în aspiraţiile ce nutrim? La prima vedere, deloc. Gândim că este fericirea unor oameni de excepţie şi că noi nu vom fi niciodată aşa ceva. Gândim astfel, pentru că orbiţi de vârtejul vieţii, n-avem niciodată timp să ne privim şi pe noi în oglindă. Or, dacă am face-o, am descoperi că suntem o persoană, adică o entitate unică. Fiecare persoană are dreptul, înscris de la naştere în cartea vieţii ei, de a înflori la maximum şi de a deveni o personalitate de excepţie. Fericirea noastră, aceea ce ne aşteaptă doar pe noi, este echivalentă cu a oricărui om de seamă şi constă în eforturile solicitate de înflorirea pomenită a personalităţii noastre.”

Nu aş fi  îndrăznit să scriu aceste rânduri despre un capitol special al vieţii mele dacă nu aş fi ajuns la înţelegerea, care trebuie transmisă mai departe, că mărturiile oamenilor obişnuiţi sunt tot la fel de importante pentru învăţarea fericirii ca şi biografiile oamenilor de seamă din trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat. Oricât ar părea de paradoxal există legi, pe care le-am putea denumi legi ale fericirii şi propriei împliniri sau legi ale moralei creştine sau legi ale iubirii şi smereniei şi tot una ar fi, aşadar există legi întipărite în inimile oamenilor. Aceste legi nescrise aşteaptă să fie trezite şi activate, nu prin predici moralizatoare ci prin exemple vii şi grăitoare din viaţa celor ce au cunoscut fericirea.

După amintita trezire n-ar mai fi decât un pas, să ne alegem fapta sau măsura  potrivită nouă şi s-o pornim la drum. Acest drum, care în cazul meu este legat de numele scriitorului şi profesorului Mihai Rădulescu precum şi al foştilor săi prieteni şi colaboratori, ar putea fi drumul către fericire al fiecăruia dintre noi, cu o singură condiţie. Şi de aceea revin la întrebarea care ne-a însoţit de-a lungul acestei scrieri: “Eşti fericit, prietene?”

Aici se încheie pledoaria mea închinată fericirii, o scriere a întrebărilor destinate oamenilor simpli şi obişnuiţi. În vremuri de cumpănă pentru o trăire atât de înaltă şi de plină, îndrăznesc să sper că până la Paştele viitor, tot mai numeroşi vor fi aceia pentru care bătaia aripilor de fluturi va vesti fericirea. Căci la urma urmei “de ce să fim nefericiţi, dacă putem să fim fericiţi?”

*Notă: Toate citatele apărute în scriere aparţin scriitorului Mihai Rădulescu, extrase din volumul Morală practică a creştinului începător, capitolul teologie, site  www.literaturasidetentie.ro

–––––––––-

Monica LEVINGER

3 mai 2010 – Israel

Daris BASARAB: ”Atelierul de creație”

Prieten, încă din adolescență, cu artiști plastici în devenire, dacă i-aș aminti doar pe Mircea Ștefănescu, Mircea Bogdan, Nelu Mândruțescu sau Nicolae Otto Kruch, cu  toți elevi ai prestigiosului Liceu Confesional Emanuel Gojdu din Oradea anilor 1945 – 1949, m-am învârtit prin preajma lor cât am stat și eu și ei în orașul de pe Crișul Repede, am cunoscut în mediul în care se învârteau, cioplitori, sculptori, pictori, profesori, care oferindu-le condiții de lucru prin atelierele lor personale, îi și îndrumau, îi și protejau. Cei amintiți s-au realizat, fiecare în felul său, s-au împrăștiat prin țară, m-au adenmenit, i-am urmărit, iam vizitat, la Cluj, la Ploiești, la București. În toate perigrinările mele, urmând pașii lor în devenire, am cunoscut alte nume noi, atmosfera de lucru, ciudățeniile lor. L-am cunoscut pe marele profesor, sculptorul Romul Ladea, am urmărit cu el, din loja lui, spectacole de operă, în culmea emoției iam vizitat enormul său atelier de sculptură din Cluj, m-a lăsat să-l privesc lucrând la o lucrare monumentală, era în faza modelării în lut, necunoscându-i meteahna, l-am împins într-una din multiplele lui ascunzători, prin cârciumi necunoscute, lam admirat fără rezerve. În tinerețe lucrase pentru Casa Regală. Am dat de unele portrete interzise, într-o pivnițădepozit din Oravița unde mi-am petrecut zile bune, grele, dar pline de satisfacții profesionale. Am proiectat Instalații de purificare a apelor de mină cu conținut de Uraniu, La Dobrei și Ciudanovița, fără să știu măcar de existența marelui sculptor. Prin el l-am cunoscut pe minunatul tenor Cornel Fânățeanu, în casa, apartamentul, căruia am petrecut o seară de neuitat cu Nicolae Kruch și Mircea Bogdan. Era vorba de o bere, o bere lungă. Mircea excela în tot ce făcea, în felul cum golea berea dintr-o cană cu toartă de vreo doi litri, fără să respire, în felul în care povestea acaparând total atenția noastră, într-un limbaj de neimitat, specific ardelenesc, ca să nu mai vorbesc de gestică.  Cine l-a văzut interpretând rolul lui Flămânzilă poate înțelege și fără descrierile mele, care numai descrieri nu sunt, ce atmosferă întâlneai în lumea lor. Că au metehne, să li se ierte, dar trebuie înțeles din capul locului că lumea lor este o lume aparte, o lume a ”minunaților ciudați”, creatori de frumos, nu întotdeauna răsplătiți, dar dăruiți cu harul suprem al adevăraților educatori, de formatori de opinii. De la ei, de la toți, fără excepție, am învățat ceva despre creația artistică, am învățat să urmăresc munca lor de aproape, relația de prietenie dintre ei, respectul reciproc. Am început să petrec ore și ore prin atelierele de creație, să particip la cioplitul în piatră, să decopertez, să modelez. E o lume fantastică pe care n-o poți înțelege decât dacă te infiltrezi printre ei și participi ca un observator neutru, un fel de chibiț cu fermuar la gură. Am învățat să tac, să nu pun întrebări, cel mult din privire, să observ. Kruch mi-a oferit cea mai bogată experiență de viață, am devenit prieteni de nedespărțit, la bine și la rău. În atelierul lui de la Opera din Cluj, sau cel din Ploiești, am asistat la intâlniri cu sculptori și pictori, consacrați, striviți de ceea ce am numit cândva ”Rugul Creației”, sau și mai și de ”Rugul Existenței”. Nu se plângeau, se sprijineau, moral și material. Veneau medici, cum a fost excepționalul chirurg Condoiu, cu teme legate de modelarea în laborator a degetelor rupte, sau a altor părți anatomice smulse în accidente, prin crearea de modele pentru sălile de operații, când toți se străduiau să vină cu soluții, se formau echipe, apăreau perechi în tandem. Induvidialismul dispărea. În astfel de ocazii eram și derutat, și fermecat. Se convocau țiganii făuritori de instrumente, de scule de cioplit din cele mai alese aliaje de oțel. Făceau minuni și nimeni nu-i întreba de unde procurau materia primă. Era suficient să le ceri vreo sculă că te și înmormântau sub noianul de idei, care mai de care, dar toate la obiect. Uneori părea o atmosferă de haloimis, dar se încheia la un pahar de vin sau de tărie, în îmbrățișări ”frățești”, ca la cârciumă. Prezența mea nu-i deranja, din contra mă trimiteau după băutură, însoțit de Condoiu, cel cu relațiile de la Valea Călugărească. Alergam cu mașina contra cronometru, știind că răbdarea nu le era la îndemână. Condoiu nu accepta băutură de la cârciumile din oraș, chiar dacă eu ajunsesem să le cunosc mai bine decât mesenii însetați. I-am îndrăgit mult și am început să-i caut și prin taberele de creație.  Ultima mare tabără de creație, inrenațională, cea de lângă Sapoca, de la Măgura Buzău, așezată inspirat pe coama unui deal, ca într-un amfiteatru, m-a impresionat deosebit. Sculptorii așezați la distanțe apreciabile unii de alții, sus pe deal, priviți de jos, de la poalele dealului, lăsau o impresie de necuprins. Doar când luai dealul în piept, trecând printre blocuri de piatră în așteptare, auzind din toate părțile zgomotele ciocanelor care maltratau dălțile și, bineînțeles, pietrele ajunse nu știu cum pe treptele imaginare ale amfiteatrului, începeai să cauți repere pentru observație, să te sprijini cumva în călcâie, să observi figurile transpirate de efort și căldură, bărbați unul și unul, cu torsurile la vedere, îmbrăcate în țesătura fibrelor musculare, atletice. Erau de toate neamurile. Comunicau strigânduși unii altora într-un talmeș-balmeș lingvistic – predominau germana, rusa, franceza, italiana, spaniola, maghiara, româna regională. Semnele erau singura cale de comunicare nepoluantă, dar strivită de vocile spălate de aerul poluat de praful emis de polizoare. Minunat de obositor, dar minunat! Ajuns la Nicolae care se întreținea cu un neamț, am pus și eu o întrebare prin semne – suna cam ”ce aveți de gând?” ”Oooo, ceva măreț…Uite, vezi bolovanul ăsta de marmură de Vașcău, doară n-ai fi vrut să fie de Rușchița, vrem să ne asociem într-o colaborare, în doi, în tandem cum se spune. I-am văzut albumul, l-a văzut pe al meu, s-a mirat de dialectul meu ”vienez”, i-am explicat că de fapt este un dialect șvăbesc, adus de șvabii din vestul Germaniei în Banatul nostru și pe care, se pare că l-au împrumutat  austriecii de pe la noi, de la cei care fugeau în Austria. A râs, puțin încurcat, neînțelegând probabil gluma…Ne-am înțeles pe o temă de ”prietenie”, cu doi tineri întinzându-și brațele pentru o îmbrățișare, el un tânăr din Germania, ea o româncuță, personalizați prin costumații adecvate. Cam asta…Nu suntem singurul tandem, mai sus, dacă te uiți, vezi un cuplu de rus cu un italian, mai la dreapta, o unguroacă cu un  ucrainean…Ce mai! Înfrățirea între popoare…” Am mai spus-o, mă simțeam minunat și nu-mi venea să plec. Am coborât, totuși. Nu eram chiar de capul meu! N-am mai prins așa ceva și am păstrat din tot ce am văzut și auzit ideea tandemului în lumea artelor plastice. Peste ani, am mai dat peste un asemenea cuplu care, mai în glumă, mai în serios, soț și soție, amândoi pictori cunoscuți, Sever și Zizi Frențiu, lucrau la același tablou.

 Fără să vreau, am adoptat vechiul meu stil de a scrie, cel în ”cascadă”, care l-a revoltat pe bunul și neuitatul meu prieten, din anii 2004 – 2009, scriitorul, criticul de artă, colecționarul, profesorul de limbă și literatură engleză, luptătorul anticomunist, deținutul politic, Mihai Rădulescu.  Când i-am vorbit de proiectul meu de a scoate un mic album cu lucrările lui Nicolae Kruch, după ce i-am arătat materialele de care dispuneam, s-a oferit să pregătească o prefață. N-a apucat s-o facă, spre regretul meu. Norocul mi-a surâs peste ani și cu prietenia și profesionismul Emiliei Țuțuianu Dospinescu, cartea, într-o excepțională ediție, a văzut lumina la Editura Mușatinia. Era o datorie să mă întorc, după dispariția celor amintiți, la cei a căror prietenie m-a onorat introducândumă în lumea lor fantastică. La un moment dat i-am relatat cele de mai sus lui Mihai Rădulescu. El, iubitorul de artă plastică, dragoste moștenită din familie, a rămas pe gânduri. ”Tandemul ăsta în arta plastică, e un fel de joacă…Orice lucrare plastică, sculptură sau pictură, este valoroasă prin unicitatea aportului adus, a talentului individual, care are, în fond, un caracter de amprentă, dragul meu prieten.” Ce să spun, mă cam dezumflase, amicul meu. Nici nu îndrăzneam să-l contrazic și nici n-am încercat. Îmi lipsea argumentul de bază. Eu nu am văzut lucrarea celor doi de la Măgura, eu am rămas doar cu ideea lansată în tandem, cu încrederea în talentul prietenului meu. Totuși, chiar bătând în retragere, l-am provocat pe Mihai la părăsirea domeniului artelor plastice și transferarea ideii de tandem în lumea literelor. A rămas chiar buimac. ”Nu, nu ține…Adică tu crezi că doi scriitori, prozatori, poeți, eseiști, critici, ar putea să facă, ce?! Să scrie pe bucățele o poezie, un roman?! Hai să discutăm ca între prieteni. Tu ai început să mă cunoști, dovadă observațiile pe care le lansezi uneori la adresa scrierilor mele, mă copleșești deseori cu laudele tale, mă admiri, o simt și sunt măgulit. Dar un lucru tu nu știi, totuși. Cât efort consum eu în timp ce scriu. Sunt foarte meticulos, pregătesc materialul, fac planul lucrării gândite, revin pe text, transpir. Eu, am început să te cunosc și eu. Îmi place proza ta, îmi plac și poeziile, în special sonetele. După ce am citit Povodul tău am rămas încântat, în afară de stilul inadmisibil al cascadei. Dar romanul curge, personajele sunt reale, sunt multe, apar și dispar fără a pierde nimic din caracterul lor primar. Ți-am spus că ai condeiul uns cu miere, asta după ce am citit Ecvestra, iar la întrebarea cum pregătești planul lucrării m-ai cam dat peaste cap. Cum adică nu pregătești niciun plan?! Te apuci, pur și simplu de scris, condus doar de ideea de bază și te joci cu mulțimea de personaje într-un dute-vino al lor. Știu că, la un mic dejun pe balconul nostru, am primt vizita unui prieten și te-am prezentat drept scriitor, dintre noi doi, prozatorul adevărat. Ai văzut, omul a zâmbit neîncrezîtor, era un mare fan al meu, eu am continuat să te laud.  Ei, spune și tu, cum am putea noi forma un astfel de tandem?! Eu sunt un scriitor realizat, tu ești un scriitor în devenire. Eu mă chinui scriind un roman, tu te joci parcă ai fi pe terenul tău de tenis, alergi. Trebuie să recunosc că stilul tău fără paragrafe, în cascadă, ți se potrivește, chiar dacă nu sunt de acord cu dreptul tău de a chinui oamenii. Așa ai făcut și cu celălalt roman al tău, Ecvestra, dar am reușit să te conving să-l paragrafiezi. Un roman în care n-ai fost un simplu narator, te-ai implicat cu trup și suflet. M-ai făcut să îndrăgesc personajele. Ce-ar ieși dintr-o astfel de colaborare. Nimic!…” Am abandonat cu timpul ideea cu tandemul, cel puțin în forma în care am înțeles-o, atunci, pe dealul amfiteatru al taberei de creație de la Măgura de Buzău. Dispariția intempestivă, dar, din păcate previzibilă, a lui Mihai, m-a aruncat într-o lume a părăsiților, a abandonaților. Alături de el am cunoscut adevărata prietenie, a dăruirii fără margini. Omul acesta devenea prietenul și îndrumătorul celor care ajungeau în preajma lui, sau apelau la el de la distanță .

Dar viața are o calitate aparte, ignorată de mulți, acea ”a pesar de tudo a vida continúa” a mozambicanilor mei, a căror  înțelepciune mă bântuie încă. A fost îngrozitoare pierderea suferită, m-am simțit orfan. Atunci a încolțit ideea cu ”Postumele” în care i-am dedicat versuri după versuri. I-am scris și ceva în proză, un dureros remember, ”Conacul lui Radul”. Așa am hotărât să mă despart de el. N-a fost să fie, o sintagmă care m-a însoțit în multe din scrierile mele. O admiratoare a lui Mihai, a Domnului Profesor, încă de pe băncile liceului, Monica Levinger, l-a dibuit pe internet și plecând de la o lucrare a maestrului ”Biblioteca de împrumut” i-a trimis un material inspirat și adaptat la noua sa condiție de fizician-profesor, măcinată de microbul scrisului. A început o corespondență, o insistentă încurajare, etc., etc. Mereu sub impresia copleșitoare a fostului ei profesor, plimbându-se pe internet, prin Scribd în speță, a dat peste Conacul meu. M-a găsit, m-a readus în lumea neuitatului Mihai, am început să corespondăm, să schimbăm informații, să ne apreciem reciproc, ca să nu spun – să ne lăudăm. O prietenie născută undeva pe unde, bazată pe amintiri comune, câte un telefon, o suită de vizite la noi acasă sau la o cafenea din Gara de Nord, după împrejurări, în drumul ei spre Piatra, la părinți. O prietenie benefică pentru amândoi și pentru cei ai noștri, care ni s-au alăturat din tot sufletul. A fost doar începutul revenirii la vremurile lui Mihai. A citit și Dimitrie Grama Conacul și m-a contactat ca pe un vechi prieten. De fapt Mihai mă pusese să urmăresc adnotările lui pe o carte de poezii a lui Dimitrie, ”Voi lua cu mine noaptea” și să-mi spun părerea.

Continue reading „Daris BASARAB: ”Atelierul de creație””

Mariana GURZA: In memoriam Boris David…

Daris Basarab alias Boris David

 (n. 10 mai 1929, Ismail – d. 1 septembrie 2015, București)

,,N-a fost să fie…”, prietene! Așa cum afirmai odată, este foarte greu de a scrie despre un prieten la trecut. Știu că ai fi dorit să-ți respecți promisiunea făcută Margaretei… De a nu pleca încă… Și ai plecat… Strigătul tău a fost auzit. Îmi paralizaseră toate simțurile când intuisem ce va urma.

Ce ne-a apropiat? Totul!

Tu un basarabean dezrădăcinat, eu o fiică de bucovineni pribegi. Demni și curați ne-am luptat cu viața, păstrându-ne credința: ,,Nihil sine Deo!” ( Nimic fără Dumnezeu!)

Boris David (cu pseudonimul literar – Daris Basarab) s-a născut în Basarabia, în orașul port la Dunăre, Ismail, la 10 mai 1929. Frământat de prezent, este cu gândul la cum „a fost”, străduindu-se să se adaptez la „cum este”…și-a făcut,  cu încăpățânare, un modus vivendi al său.

Sentimental, visător, sclav al propriei poezii, veșnic îndrăgostit, ”de cursă scurtă”, așa cum afirma în ultima vreme,  a beneficiat de un mediu artistic deosebit, în care s-a complăcut  spre  surprinderea  prietenilor  din activitatea sportivă. Aici s-a  ascuns, de fapt, adevărul despre refuzul său de a se opri la vreo disciplină cu profesionalism. ,,Am fost, și am rămas un amator, precum cei din arta naivă, dacă mi-e permisă comparația. Am cules, în sport, ca și în poezie, informația primară, am stors-o după capul meu și, în multe privințe „autodidact”

Prietenul său din tinerețe, Titus Popovici (scriitor și scenarist român, membru corespondent al Academiei Române), apreciind calitatea versului și cea de comentator, i-a sugerat un pseudonim, Daris, luând din nume și prenume începutul și sfârșitul. După mulți ani, a mai adăugat  un  Basarab.

Boris David,  ca brav basarabean, bolnav de românism, s-a identificat cu versul său, strigându-și dorul prin cânt, tânjind după Ismail. Și-a urmat drumul, remarcându-se în toate domeniile.

În anul 1941, la 12 ani, aflat cu familia sub ocupație sovietică, scapă dintr-o coloană de deportați. Războiul de eliberare se termină greu pentru basarabeni care, în 1944, sunt nevoiți să ia drumul pribegiei. Un lung și istovitor periplu prin orașe din România: Călărași, Râmnicu Sărat, Beiuș, Oradea, se încheie în Cetatea Episcopală, unde, sub protecția, încă influentă a episcopului de Oradea, familia este ferită de urmăririle Comisiilor mixte de repatriere. Studiază la Liceul Emanuil Gojdu din Oradea. Urmează apoi la Universitatea Politehnică din Timișoara, Facultatea de Chimie Industrială, absolvind în anul 1954. Munca în cercetare i-a adus cele mai mari satisfacții. Dosarul politic a fost o piedică în calea ascensiunii lui în domeniul universitar. Dar, brevetele de inventator certifică calitatea și pregătirea chimistului Boris David.

A lucrat la Compania națională a Uraniului ca inginer chimist din 1954, unde s-a dedicat cercetărilor din domeniul metalelor rare și radioactive realizând câteva invenții și inovații (împreună cu un colectiv de cercetători) și numeroase lucrări de specialitate, comunicări științifice. A lucrat ca inginer chimist în prospecțiuni geologice în: Algeria (1972), Tanzania (1975) și Mozambic (1977-1978). Dragostea sa pentru Africa nu s-a stins niciodată. ,,AFRICA – DRAGOSTEA MEA” – ne mărturiseşte autorul la începutul volumului Dor de ducă încă de la început. Boris a prins gustul ,,vieții de hoinar”… iubind natura, călătoriile. În paralel, continuă visul din adolescență, scriind poezie și proză.

Pentru Boris David alias Daris Basarab volumul  ,,N-a fost să fie…” a rămas un roman neterminat. O plecare grăbită și neașteptată, acum un an, de 1 septembrie 2015.

,,N-a fost să fie…” . ,,La 85 de ani, am adunat destule ,,momente critice” şi nu ştiu dacă încercând o mediere a lor, aş putea ajunge la o definiţie cuprinzătoare a stării sufleteşti care te cuprinde”, afirma în ultimul său interviu, consemnat de doamna Emilia Ţuţuianu.

          Nu ne-am întâlnit niciodată, decât prin puterea cuvântului, legați de același dor, Basarabia și Bucovina. Un prieten rar. Îmi lipsește… A fost și va rămâne printre puținii prieteni dăruiți într-o viață de om. Dispar chipuri dragi, oameni pe care i-am prețuit…

Ne-am cunoscut prin intermediul prietenului comun, Mihai Rădulescu, scriitor de beletristică, istoric al detenţiei române sub comunism, armenolog, cercetător al artelor plastice şi editor, una dintre marile personalităţi ale culturii române din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. „Istoria literaturii române de detenţie“, cartea care îl consacră pe Mihai Rădulescu în spaţiul istoriei noastre literare, este şi prima carte de acest gen pentru istoria noastră, nu numai literară, ci şi aceea a civilizaţiei. După plecarea din lumea aceasta, a profesorului Mihai Rădulescu, după o perioadă de ani de suferinţă, în ianuarie 2009, împreună cu Boris și Monica Levinger,  am încercat să-i păstrăm ,,neîntinat” crezul: ,,Un popor fără istorie nu poate rezista în înfruntarea cu viitorul”. Acest crez le-a insuflat celor doi prieteni, Boris și Mihai, puterea de a răzbi în viață, măcinați de adevăruri ce se doresc uitate. Am găsit înțelegere în presa internațională pentru a-l aduce în memoria colectivă pe cel care, Experimentul Pitești sau Fenomenul Pitești i-a schimbat destinul.

În discuțiile private, am descoperit în Boris, un suflet răzvrătit, uneori un rebel sentimental. Un model de soț și părinte. Un prieten cum rar îți este dat să întâlnești într-o viață de om. Trecea printr-o suferință care mă marcase și pe mine… Nimeni nu poate să înțeleagă ce este în sufletul unui om, ce poartă cu el boala secolului… Întrebări curioase de genul… ,,sunteți bine, aveți loc…?” Da, sunt bine, suntem bine! Am avut grijă ca din acest punct de vedere, să-i ocup mintea lui Boris prin provocări directe.  Am dorit să-i dau încredere și putere de a depăși  boala cu seninătate,  pe unde de vers, prin poeme personalizate… A fost o luptă pentru VIAȚĂ! I-am prezentat oameni minunați, care între timp i-au devenit prieteni. Actorul Florin Nan, poetul Eugen Emeric, dar cea mai implicată s-a dovedit a fi editoarea și poeta Emilia Țuțuianu.

Prozator, Boris David alias Daris Basarab, s-a făcut remarcat prin volumele sale ,,Povod” și ,,Ecvestra” , volume ce au atras multe ecouri în țară și străinătate.

Pentru Boris tăcerea a avut glas, ,,între sunet și lumină”, povara anilor l-au făcut nostalgic deși fiorul tinereții sufletești l-am regăsit mereu. Poemele sale reflectă viața așa cum o percepe poetul, un îndrăgostit de Eminescu, un păstrător al anilor de pribegie. Acid și critic, purtând încă durerea pentru BASARABIE, Ţară râvnită, Ţară sfârtecată…

Prin Editura Mușatinia din Roman, Boris s-a dovedit prolific în creații, bucurându-se de noi apariții  și ecouri pe măsură. Volumul de poeme Postume vii, ce îmi fusese dedicat, m-a copleșit. Un dar unic, un dar de suflet așa cum și Boris pentru noi toți a fost un dar ceresc.

Continue reading „Mariana GURZA: In memoriam Boris David…”

Mariana Gurza: In Memoriam Mihai Rădulescu

Mihai Rădulescu

(15 mai 1936 – 19 ianuarie 2009)

În ziua de 19 ianuarie 2009, aflam cu durere despre dispariția fulgerătoare a celui care a fost Mihai Rădulescu, prozator, editor, traducător, eseist, armenolog şi cercetător al artelor plastice şi istoric al detenţiei comuniste. Un prieten special, care îmi lipsește…

Mihai Rădulescu aparţine unei familii de intelectuali. Urmează şcoala primară şi cursul secundar la Maison des Francais, la Liceul Francez şi la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti, apoi devine student la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”, secţia regie de operă, dar aceasta desfiinţându-se în 1955, trece la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. În noiembrie 1956 este arestat pe motive politice şi condamnat la 4 ani de închisoare, pe care îi execută la Jilava, Gherla şi în lagărele de muncă forţată de la Periprava, Salcia şi Luciu-Giurgeni. După eliberare îşi câştigă existenţa pe şantiere, ca instalator de calorifere şi hamal, iar ceva mai târziu ca instructor pentru teatrul de păpuşi.

I se admite să îşi continue studiile universitare şi frecventează cursurile secţiei de limba şi literatura engleză a Facultăţii de Limbi Germanice din Bucureşti, pe care le încheie în 1968. Rămâne asistent la facultatea pe care a absolvit-o, iar din 1972 e angajat lector de limba engleză şi limba franceză la Institutul Teologic din Bucureşti, de unde se şi pensionează. Nu i s-a aprobat să-şi dea doctoratul în anii dictaturii. Un capitol din teză va fi publicat în Shakespeare, un psiholog modem, prima lui carte, apărută în 1979. După 1989 fundează Editura Ramida.

Rădulescu a abordat mai multe domenii, remarcându-se mai ales ca prozator şi eseist. Până în 1990 i se editează mai ales transpuneri din literatura engleză şi americană (George Eliot, Oscar Wilde, Herbert Spencer, precum şi Povestiri stranii. Pagini antologice din literatura anglo-saxonă, 1973, alte texte incluse în Antologie de poezie americană de la începuturi până azi, 1978, ca şi volumul Necunoscutul. Antologie din literatura anglo-saxonă, 1981), din literatura franceză (Montaigne,Victor Hugo şi versiuni selectate în Antologia poeziei franceze de la Rimbaud până azi), dar şi din literatura armeană (prelucrări sau repovestiri).

„Transpuneri” în alt limbaj sunt şi cele mai multe din piesele scrise acum – dramatizări, adaptări, scenarii radiofonice după opere celebre, române şi străine: Mitică Râmătorian, după N. Filimon (1976), Micul Eyolf (1967), adaptare radiofonică după H. Ibsen, Peripeţiile lui Nils Holgersson (1969), după Selma Lagerlof, Crispin, rivalul stăpânului său (1986), după Lesage. Cele câteva piese originale – unele pentru teatrul de păpuşi – par simple divertismente.

Se reţine, totuşi, Ceasornicarul revoluţiei sau Beaumarchais la St. Lazar (1982), prin intermediul căreia autorul face să răbufnească suferinţele şi privaţiunile trăite în închisorile comuniste, în studiile şi eseurile reunite în Stilistica spectacolului. Elemente de stilistică antropologică în teatru (1985), Rădulescu încearcă să fundamenteze „stilistica antropologică” sau „antropologia stilistică” pornind de la sugestiile lui Buffon sau de la ideile lui Gilbert Durand. Consideraţiile sale pe marginea unor piese de teatru de Ibsen, Strindberg, Gorki, Beaumarchais etc. sunt rodnice pentru regizor, actor şi spectator atâta timp cât rămân la nivelul aprecierii „comportamentului nonverbal”, dar pot fi utilizate şi ca adjuvant în înţelegerea sensurilor profunde ale textului. Când se încearcă însă o generalizare din perspectiva filosofiei culturii, ele nu mai au aceeaşi relevanţă.

Contribuţia cu adevărat originală a lui Rădulescu se conturează abia după 1989, când poate să publice paginile de sertar şi să dezvăluie dramatica sa experienţă de detenţie. Pasiunea manifestată mai înainte faţă de literatura biografică sau pentru subiecte care să îi prilejuiască „introducerea documentului în cadrul ficţiunii, aceasta din urmă neavând alt rol decât să sprijine adevărul documentar, să-l scoată în evidenţă, să-l impună cu mijloacele colorate ale beletristicii”, vizibilă încă din romanul Mozart. Şapte zile pentru nemurire (1987), subsumează total tehnicile artistice.

„Romanele” Casa lacrimilor neplânse. Martor al acuzării în procesul „reeducatorilor” (1993), Codrul scufundat (1994), Popa Piso din Zărneşti (1994), Condamnat să învingă (1995), „Rugul aprins” de la mănăstirea Antim la Aiud (1998) şi Hrandt (2002) sunt clădite pe structura unor experienţe reale, în evidenţierea cărora perspectiva auctorială este de multe ori înlăturată spre a face loc documentului nud: materiale de arhivă, mărturii ale contemporanilor sau pur şi simplu înregistrări pe bandă în care personajul se autodestăinuie. E un fel de proză autenticistă, pe care autorul o practică intuitiv.

Între textele detenţiei se află şi cele consacrate suferinţei şi umilinţelor trăite de feţele bisericeşti: Sânge pe râul Doamnei (1992), Caidul. Nuvelele adolescenţei în temniţele comuniste (1992), Martiriul Bisericii Ortodoxe Române (1994), Preoţi în cătuşe (1997, în colaborare cu Irineu Slătineanu). Stăruinţa în relevarea prigoanei împotriva preoţilor nu este întâmplătoare. Înfăţişând torturile săvârşite de torţionarii atei din închisorile comuniste, Rădulescu sugerează asemănarea cu torturarea martirilor creştinismului, ceea ce -spune autorul – „transformă un capitol al istoriei vechi a creştinismului într-o realitate contemporană, după cum transformă un capitol al istoriei contemporane într-unui al istoriei sacre”.

Familiarizat cu tot ce s-a scris în exil şi în ţară despre detenţia şi prigoana comunistă, Rădulescu realizează în 1998 o lucrare insolită, Istoria literaturii române de detenţie, în două volume intitulate Memorialistica reeducărilor şi Mărturisirea colaborării, unde sunt prezentate într-o viziune proprie contribuţii memorialistice şi de ficţiune. În acest imens material narativ sau poetic, susţinut în cea mai mare parte de experienţa trăită, există în cele din urmă o aspiraţie spre concizie de o mare vibraţie şi deschidere către mister. De asemenea, în naraţiunea Pe bulevard în jos…, din volumul de povestiri cu acelaşi titlu (1990), se schiţează o complicaţie survenită din senin, cu urmări grave asupra destinului protagonistei, în linia prozei lui Mihail Sadoveanu, V. Voiculescu, Mircea Eliade.

După Revolutia din 1989  a întemeiat editura Ramida care a funcționat timp de zece ani. Scopul ei era publicarea de memorii de detenție si de carte religioasă.

A avut unul dintre cele mai bogate și mai bine organizate site-uri literare și de detenție (LiteraturaSiDetentie.ro) din țară, unde în ultima perioadă a deschis un capitol nou: „Cartea Prietenului Meu”, dedicat acelor foști deținuți sau rudelor acestora, ce nu au bani să-și publice memoriile .

Acum, îl mai regasim doar  pe http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/mradul/ și http://www.gid-romania.com/index.asp

Din păcate, acest site-ul  (LiteraturaSiDetentie.ro   nu mai există, așa cum îl gândise Mihai Rădulescu. Pe cine să deranjeze “literatura de detenție”?

I-a cunoscut pe cei mai mari duhovninci ai Neamului Românesc: P. Arsenie Papacioc, P. Adrian Fagețeanu, P. Justin Pârvu.

Rugul Aprins” a fost o preocupare pentru scriitorul Mihai Rădulescu. A ținut legătura cu majoritatea celor implicați, cu cei care au cunoscut prigoana comunistă.

Deși toți membri grupării Rugul Aprins au fost achitați în 1996, în urma judecării unui recurs în anulare introdus de Procuratura Generală, la solicitarea Părintelui Adrian Fagețeanu, la Curtea Suprema de Justiție, “hotărârea judecătorească este târâta de mentalitatea comunistă”

Într-o broșură intitualtă Rugul Aprins. Arestare. Condamnare. Achitare  (Ed. Agapis, 2003), scriitorul Mihai Rădulescu a arătat drama acelui grup de autentici mistici ai ortodoxiei românești.

Istoria literaturii române de detenţie“, cartea care îl consacră pe Mihai Rădulescu în spaţiul istoriei noastre literare, este şi prima carte de acest gen pentru istoria noastră, nu numai literară, ci şi aceea a civilizaţiei. Noua istorie critică a literaturii memorialistice de detenţie trebuie considerată, în primul rând, una didactică (reeducarea – tema acestei istorii – constituie un fenomen unic, în istoria didacticii universale).

Un popor fără istorie nu poate rezista în înfruntarea cu viitorul. Acesta e marele crez al omului Mihai Rădulescu.

 Mihai Radulescu, “un anonim, conştient că, dacă nu duce până la capăt recuperarea literaturii naţionale din detenţie, într-o formă, oricare, organizată, muncă la care s-a înhămat, această memorialistică riscă să se piardă în uitarea unei lumi dezinteresate de rădăcinile proprii. Atât mai ştiu să spun astăzi despre mine. Dacă încerc altă frază, mă sufoc...”

S-a stins din viață, după o perioadă de câțiva ani de suferință în data de 19 ianuarie 2009.

Opera sa, azi, destul de citită, dar incomodă… Câte studii au ca reper opera scriitorului Mihai Rădulescu? Câte doctorate au apărut având ca studiu ,,Fenomenul Pitești“? Nu demult cineva mă întreba: “Își  mai aduce cineva aminte de Mihai Rădulescu?”

Monica Levinger, studenta ce nu și-a uitat mentorul, desi trăiește în Israel, îi păstreaza încă vie memoria. Prietenul Daris Basarab alias Boris David, scriitorii din diaspora, prieteni istorici, ce încă îi duc dorul…

Nu domnule, Mihai Rădulescu nu va dispărea din memoria colectivă, deja pentru el nu mai există granițe…Deja și-a câștigat libertatea cuvântului în lumea largă…

Da, Mihai Rădulescu rămâne un reper de moralitate și demnitate față de Neamul Românesc, și Biserica Ortodoxă Română. File de Pateric Românesc!

Dumnezeu să-l odihnească în pace !

Mariana Gurza

 ***

Opera literară

Shakespeare, un psiholog modern, Bucureşti, 1979;

Civilizaţia armenilor, Bucureşti, 1983;

Ultima nădejde, Bucureşti, 1983;

Stilistica spectacolului. Elemente de stilistică antropologică în teatru, Iaşi, 1985;

Mozart. Şapte zile pentru nemurire, Bucureşti, 1987;

Pe bulevard în jos…, Bucureşti, 1990;

O vizită la regele Mihai I, Bucureşti, 1990;

Caidul. Nuvelele adolescenţei în temniţele comuniste, Bucureşti,1992;

Sânge pe râul Doamnei, Bucureşti, 1992;

Casa lacrimilor neplânse. Martor al acuzării în procesul „reeducatorilor”, Bucureşti, 1993;

Dactilografele şi revoluţia, Bucureşti, 1993;

„Rugul aprins”. Duhovnicii ortodoxiei, sub lespezi, în gherlele comuniste, Bucureşti, 1993;

Codrul scufundat, Bucureşti, 1994;

Evadarea lui Liviu Rebreanu, prefaţă de George Anca, Romulus Vulcănescu, Bucureşti, 1994;

Martiriul Bisericii Ortodoxe Române, cuvânt înainte Teodosie Snagoveanul, cuvânt înainte Teodosie Snagoveanul, Bucureşti, 1994;

Împuşcarea călăreţului, Bucureşti, 1994;

Popa Piso din Zărneşti, Bucureşti, 1994;

Antropologia stilistică. Lumea lui Charles Dickens, prefaţă de Victor Săhleanu, Bucureşti, 1995;

Condamnat să învingă, prefaţă de Barbu Cioculescu, Bucureşti, 1995;

Flăcări sub cruce, cuvânt înainte Teodosie Snagoveanul, Bucureşti, 1995;

Testament între îngeri şi diavol, cuvânt înainte Teodosie Snagoveanul, Bucureşti, 1995;

Un viitor călugăr greco-catolic din preajma „Rugului aprins” (în colaborare cu Pericle Martinescu şi Justin Paven), Bucureşti, 1996;

Preoţi în cătuşe (în colaborare cu Irineu Slătineanu), prefaţă de Vasile Andru, Bucureşti, 1997;

Morţii noştri vii din temniţă, cuvânt înainte Irineu Slătineanu, Bucureşti, 1997;

Antim Ivireanul – învăţător, scriitor, personaj, cuvânt înainte Irineu Slătineanu, Bucureşti, 1997;

„Rugul aprins” de la mănăstirea Antim la Aiud, prefaţă de Vasile Andru, Bucureşti, 1998;

Patru eseuri despre Mircea Eliade, Bucureşti, 1998;

Istoria literaturii române de detenţie, I-II, prefaţă de Nicolae Balotă, Bucureşti, 1998;

Bucuriile şi mâhnirile părintelui Sisoe din Boteni, Bucureşti, 1999;

Iubirea ca pasărea cerului şi alte povestiri, Bucureşti, 1999;

Hrandt, prefaţă de Bedros Horasangian, postfaţă Barbu Cioculescu, Bucureşti, 2002.

Traduceri

Oaspetele nepoftit. Poveşti armeneşti, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Dirayr Mardichian); George Eliot, Silas Mamer, Bucureşti, 1969;

• Victor Hugo, Ultima zi a unui condamnat la moarte. Bug-Jargal, Iaşi, 1971;

• Oscar Wilde, Menţiuni, prefaţă de Mihai Miroiu, Bucureşti, 1972;

Povestiri stranii. Pagini antologice din literatura anglo-saxonă, Cluj, 1973 (în colaborare cu Grigore Năstase);

• Montaigne, Aforisme, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1977;

Necunoscutul. Antologie din literatura anglo-saxonă, Iaşi, 1981;

• Augustin, De magistro, introducere de Lucia Wald, Bucureşti, 1994 (în colaborare cu Constantin Noica).

Daris BASARAB: Remember Mihai Rădulescu

Fiecare apropiere a lui 19 ianuarie mă trimite cu gândul la cel care, pentru mine, nu a plecat. E prezent în sufletul meu, prin imagini, vorbe de duh, atenționări neiertătoare, prietenie. Patru ani a durat prietenia mea cu un om pe care l-am cunoscut întâmplător, în două emisiuni de televiziune, sporovăind la ,,AS” cu amicul său Cornel Todea, pe tema ,,Dihotomiei antonimice”, lansate ca o nouă figură de stil, sintetizând, în două vorbe, concluziile unui bogat studiu asupra operei lui Shakespeare. Pretențios spus că l-am cunoscut. Complexitatea acestui fenomen întruchipat de, profesorul, scriitorul, criticul de artă, colecționarul, editorul, luptătorul anticomunist, deținutul politic, despre care nu știam mai nimic, m-a copleșit de la prima întâlnire.
Publicasem primul meu roman, de suflet i-am spus, Povod, când, pe terenurile de tenis, prin Margareta, soția mea, am cunoscut-o pe Mica Rădulescu, soția unui oarecare Mihai Rădulescu, scriitor, care s-a adeverit a fi Rădulescu al meu. Ideea mi-a venit pe loc și înarmat cu un curaj infantil, i-am transmis un volum din Povod. Cu Mica am depănat amintiri din studenția mea, a noastră de fapt, legate de participarea ei la lotul de scrimă al Politehnicii, alături de două deosebite prietene, Lelia și Doina, campioane naționale prin anii 1949-1950. Tot atunci am aflat și adevăruri amețitoare pentru un novice al scrisului, despre cel care urma a-mi deveni prieten.
N-au trecut 24 de ore și am primit un telefon și recunoscându-i vocea de neconfundat, am intrat în vibrație. ”Domnule David Boris, în primul rând vă mulțumesc, în al doilea rând vă felicit și, în consecință vă invit la mine. Avem de discutat. Am invitat și o talentată editoare de siteuri. Veți avea nevoie…” A urmat adresa, ziua, ora și tăcerea din care nu reușeam să mă desprind. Am încurcat un ”mulțumesc”, un ”sunt onorat”, etc. N-au fost multe etc-uri așa că am respirat ușurat când telefonul și-a recăpătat tonul. Am uitat să spun că în închiere m-a atenționat cu un ”fără prostioare, e o ședință de lucru”.
N-am luat niciun fel de prostioare dar, totuși, i-am dus o superbă icoană, Maica Domnului cu Pruncul, o litografie de la Biserica Rusă. Ne-am strâns mâna bărbătește și i-am pus pe birou icoana. ”Ce-i asta?!, e frumoasă, parcă-i în relief…” ” E de la Biserica Rusă, trec deseori pe acolo…” ”Ce surpriză, Domnule David, e de la studenții mei teologi, parohul e unul din ei…” Primul pas l-am trecut cu brio și am prins curaj. Mi-a prezentat-o pe site-istă, i-a spus să fie atentă având în față un prozator de excepție, mi-a transmis să profit de prezența ei pentru ieșirea în lume, pe internet. M-am relaxat. Mi-a prezentat romanul la superlativ, ca pe o ”Frescă Istorică”. ”Voi scrie în ”Permanențe”, veți trimite La Aldinele lui Al. Mihalcea din România Liberă, veți trimite un capitol, la alegere, eu propun capitolul 5, la Montreal, la Procesul Comunismului, și mai vedem. Vă trebuie un site bine făcut!” După ce-mi revenisem cât de cât, am intrat, de data aceasta în panică. După pensionarea forțată din 1989, ca să mă echilibrez, mi-am propus să devin un om liber, fără angajamente, fără obligații. Tenisul m-a salvat. Și, deodată, intrat sub comanda unui binevoitor, necunoscut, dar binevoitor. Pe atunci locuia pe la capătul Alba Iuliei, pe o străduță lăturalnică, liniștită. Cum m-am reorientat la plecare în acel spațiu necunoscut ca să ajung la troleu, nici astăzi nu știu. În seara aceea Margareta nu a prea putut scoate multe de la mine. Eram buimac.
La a doua întâlnire, la care eram doar noi doi, cu o masă plină cu fructe și o cafea mare adusă de Mica, de fapt Delia, după numele ei oficial, a trecut fără menajamente la disecarea romanului. Mi-a spus că a trimis la ”Permanențe, un articol calat pe o scenă care l-a impresionat, scena cu ”Clopotul cel Mare”, ”Bolișoi”, mi-a recomandat să nu las baltă două personaje cheie din punct de vedere al caracterelor, mama și fratele, să găsesc o formă de a le continua existența, și toate, într-o formă laudativă copleșitoare. N-am apucat să scot două vorbe și, bine am făcut, deoarece ceea ce a urmat m-a pus cu umerii jos. ”Dar, Dragul Meu, mai am și ceva observații, de fapt una, esențială… Unde sunt paragrafele?!…Cum numești acest stil de a scrie, non stop?!” ”I-aș spune ”în cascadă”…îmi convine pentru felul în care scriu…nu pot tasta în viteza cu care se perindă textul în cap…Capitolele au luat locul paragrafelor…” ”Păi, cum vine treaba asta cu viteza diferită dintre tastare și gândire?! Dumneata nu ai un plan bine întocmit?! Ai o sumedenie de personaje cu care jonglezi, le prezinți, le părăsești, le reiei, totul decurge minunat. Sunt multe și bine conturate… Cum îți faci notele?!” ”Nu fac note, mă apuc de scris cînd simt că am în cap ideea, personajele, evenimentele principale… când totul este clar în capul meu, adică subiectul propus. Nu uitați că subiectul nu este o ficțiune, el se bazează pe o realitate trăită… deci ceva foarte bine sădit în mine” ”Tocmai în asta constă frumusețea lucrării, o frescă istorică a unor timpuri trăite. Și mai am o remarcă de făcut, ceva care m-a mișcat profund. Domnule Boris, este prima dată când mi se întâmplă să găsesc într-n roman o referire la persoana mea, la o creaţie personală…” I-am replicat spunându-i că această figură stilistică nu este o simplă sintagmă, ci aparţine ’inventicii’. Mi-a zâmbit adăugând ”Se vede că sunteţi inginer de formaţie. Mulţumesc pentru apreciere…”
Am vorbit de multe ori despre generozitatea sa copleșitoare. Încet, încet, am ajuns să ne împrietenim, la propunerea mea, să ne spunem pe nume, să căutăm ocaziile în care să ne putem retrage singuri, nederanjați, în atelierul său de creație. Prefera să-l vizitez în zilele de miercuri când Delia era la bridge. Era darnic în aprecieri, adesea făcându-mă să mă simt jenat. Am devenit ‘romancier’, ‘narator prin excelență’, ‘colegul lui de breaslă’. Știa că lucrez la cel de al doilea meu roman ”Ecvestra”, mă încuraja să trec peste îndoielile mărturisite, legate de eventuala reacție a unor apropiați. Păstrez cu sfințenie cuvintele lui după ce i-am trimis textul final al romanului. ”Prietene, ai condeiul uns cu miere! Am citit cele dintâi douăzeci de pagini din al doilea roman. Sunt mândru că am contribuit încurajându-te spre isprăvirea lui. Îmi dau seama de pe acum cât de important este pentru literatura noastră, deoarece subiectul este inedit. E ecvestra copilului convingătoare, fiindcă autorul s-a transpus întocmai în starea de spirit a lui Nicolae. Ofiţerul, profesorii, atleta, îmi sunt dragi şi sper să rămână aşa. Felicitări. ”
Acest prieten întârziat m-a scăldat în potopul aprecierilor apropiindu-mă de visul meu adolescentin, turnându-mi încredere cu polonicul. Asta nu înseamnă că nu m-a tratat uneori din vârful catedrei, trădând alteori caracterul său posesiv. M-a tratat ca pe un egal, dar m-a şi muştruluit, şi nu fără folos. Din capul locului s-a ’agăţat’ de ceea ce el a considerat a fi o ’meteahnă’ de neiertat. Era maniera mea de a scrie, aşa zisul meu sistem de a scrie ’în cascadă’, fără a respecta clasicele paragrafe. În Povod, cât şi în alte scrieri, prevala scrierea în ’cascadă’, curgerea non stop a naraţiunii pe lungimea unui capitol. Mihai nu putea concepe aşa ceva.
Continue reading „Daris BASARAB: Remember Mihai Rădulescu”

Mihai RĂDULESCU: Chemarea prin poezie

Am lăsat pentru final un eseu ce s-ar putea intitula: ‘Poezia – mijloc de recuperare a sinelui’, de o mare însemnătate pentru orice creştin preocupat de formele variate ale Chemării lui Dumnezeu, pentru că el luminează splendid locul poeziei în viaţa de zi de zi a condamnatului politic sub comunism, în orice loc de ispăşire s-ar fi găsit el, şi cu cât mai mult a oricărui om înecat sub stivuirile îmbeznate ale materiei, ce-l fac să uite de sorgintea sa cerească. În cele ce urmează, veţi afla despre o faţă inedită a poeziei, după trecerea multor milenii de creare a ei şi de exultare prin ea.

            “Eu nu ştiu, şi apoi, la ce bun – poeţii în vremi de restrişte?”, citează Viorel Gheorghiţă, în memoriile sale, un stih de Hölderlin, din poemul Pâine şi Vin. “Pentru mine, acest celebru vers”, pătrunde el în trăirea sa spirituală, “acest celebru vers, de o actualitate evidentă, e o mai veche obsesie a mea şi, nu mai puţin, o gravă nedumerire. Câtă interogaţie, câte îndoieli, câtă afirmaţie şi câte incertitudini se află condensate în el? La ce bun poeţii, când cărţile lor nu pot să apară sau, dacă apar, nu se citesc? La ce bun poeţii, când interesul pentru poezie e copleşit, în occident de huzur, la noi de sărăcie, pretutindeni de isteria muzicii pop sau rock? Aserţiunea că poezia, cultura în general, e un apanaj al aleşilor, nu mi se pare de acceptat. Dimpotrivă. Statutul ei e unul ontologic, dovadă amploarea la care a ajuns fenomenul în puşcării. Iată, fac o afirmaţie scandaloasă: nu omul face cultura, cultura îl face pe om; nu poetul iscă poezia, poezia îşi zămisleşte poeţii, aşa după cum adevărul zămisleşte libertatea, aşa după cum pâinea cea de toate zilele ne condiţionează şi ne susţine trupeşte.”

            Mă voi opri o clipă asupra acestui termen de comparaţie propus de memorialist, deoarece el pregăteşte o mutaţie calitativă către ceea ce reprezintă cu adevărat “pâinea noastră cea de toate zilele” la care se referă textul rugăciunii sugerat de aluzia scriitorului. Dacă îl vom denumi pe însuşi Iisus Hristos prin acea “Pâine”, ne va fi mult mai uşor să înţelegem afirmaţia că Poezia este aceea care îşi zămisleşte poeţii. Căci Dumnezeu este acela care-şi zămisleşte credincioşii, prin Chemarea Sa despre care vorbim împreună de atâtea luni de zile prin mijlocirea undelor.

            Continue reading „Mihai RĂDULESCU: Chemarea prin poezie”

Monica LEVINGER: Cele mai reale convorbiri imaginare cu dascălul meu, scriitorul Mihai Rădulescu

Vreme de 37 de ani numele domnului Rădulescu a fost legat în mintea şi sufletul meu de amintirea celui mai impresionant profesor de liceu, dascălul meu de engleză din clasa a IX-a. Deşi m-a însoţit pe căile învăţării şi descoperirii de sine doar un an de zile, ecoul acelei scurte întâlniri a dăinuit din adolescenţă până la maturitate, când mai slab şi îndepărtat, când mai apropiat şi persistent, iar uneori, ca în momentele scrierii acestor rânduri, a devenit de-a dreptul copleşitor.

La vremea respectivă nici măcar nu am ştiut că profesorul meu de engleză fusese deţinut politic, zvon care circulase  prin cercul profesorilor şi elevilor din clasa noastră, după cum am aflat-o mai târziu. Ne-am reîntâlnit după aproape patru decenii, în împrejurări ţinând de domeniul fantasticului. Nu dumnealui a venit la mine, aşa cum s-a întâmplat în primul an de liceu ci eu am hotărât să-l caut pe Internet, cu ajutorul  a tot şi a toate ştiutorului Google, în octombrie, anul trecut. Căutările mi-au reuşit de la prima încercare, căci se pare că Dumnezeu orânduieşte la timpul potrivit să te întâlneşti cu aceia cu care ai de desăvârşit o lucrare … Pagini de Wikipedia citite pe nerăsuflate şi cu uimire de nedescris, mi-au dezvăluit că fostul meu profesor de engleză  era defapt luptătorul anticomunist Mihai Rădulescu, scriitor de beletristică – prozator, poet şi dramaturg. Am descoperit nu numai un creator prolific, cu o arie de manifestare deosebit de largă ci şi un cercetător de antropologie stilistică şi al artelor plastice, un armenolog pasionat şi un editor de excepţie. Dar mai presus de toate acestea, Mihai Rădulescu a fost primul şi singurul scriitor ce a scris o “Istorie a Literaturii de Detenţie la Români”, cea dintâi lucrare de acest gen nu numai în literatura naţională dar şi în cea universală.Trei luni a durat această târzie şi tulburătoare reîntâlnire înlesnită de căile comunicaţiei moderne pe Internet, timp după care domnul profesor, bolnav şi suferind, a trecut în nefiinţă spre  viaţa de dincolo de moarte. În această perioadă, pe cât de scurtă pe atât de plină de  semnificaţii adânci pentru mărunta mea viaţă personală s-au petrecut lucruri la al căror sens încă mai cuget şi ale căror “roade” continui să le culeg. Sunt întâmplări care la  prima vedere  ne par simple şi lipsite de importanţă, dar cu trecerea timpului descoperim că puterea lor de a ne influenţa şi transforma viaţa depăşeşte orice închipuire. Ca şi cum o picătură de ploaie s-ar fi contopit cu apa liniştită a unui lac, pentru ca cercurile formate, tot mai largi şi mai largi, s-o pornească spre depărtări… aşa mi se înfăţişează reîntâlnirea mea, din anii maturităţii, cu fostul meu dascăl de engleză, domnul Rădulescu.Precum oamenii ce sar în ajutorul semenilor lor aflaţi la nevoie cu sfaturi şi tratamente pentru îmbunătăţirea sănătăţii fizice la rubrica “Cititorii întreabă, cititorii răspund”, tot aşa mă simt şi eu împinsă de o dorinţă arzătoare de a publica în paginile acestei distinse reviste un leac pentru regenerarea noastră spirituală, a tuturora. Dar nu numai intenţia de a face cunoscute personalitatea copleşitoare şi remarcabila creaţie a dascălului meu, marginalizate cu incredibilă nepăsare de către contemporaneitate, m-a determinat să mă adresez cititorilor “Formulei As”. În vremurile de răstrişte cu care ne confruntăm, în care materialismul a tot cuprinzător pune la grea încercare dreptul nostru la spiritualitate, convingerea mea este că putem crea un punct de sprijin prin construirea unei punţi între trecut şi prezent. În felul acesta, cuvântul marilor duhovnici ai neamului, al oamenilor de spirit şi cultură din trecutul mai mult sau mai puţin depărtat,  va putea ajunge la noi, întărindu-ne  inimile şi cugetul, arătându-ne Calea.

Aşa s-a nascut ideea de a-l “aborda” pe dascălul meu, de a-l invita la un schimb de idei, prin crearea celui mai îndrăzneţ, entuziast şi neconvenţional interviu realizat vreodată. Sigur că aş fi preferat ca aceaste convorbiri să se fi petrecut în realitate, după legile fireşti ale întrebărilor urmate de răspunsuri directe şi imediate. Dar n-a fost să fie aşa ci… altfel. Faptul că interlocutorul meu se află dincolo de fizic nu m-a descumpănit şi am purces la un dialog în care eleva de odinioară întreabă, iar scriitorul şi omul de spirit răspunde prin intermediul creaţiei sale, pe calea cuvântului scris. Aşadar întrebările ce vor apărea în continuare îmi aparţin, iar răspunsurile… răspunsurile le-am găsit în corespondenţa pe care am purtat-o cu domnul profesor în cele 3 luni de excepţie amintite mai sus, dar mai ales mi s-au dezvăluit din lectura creaţiei dumnealui, parcurgând în lung şi în lat impresionantul  site www.literaturasidetentie.ro.

Cu emoţie prezint cititorilor Formulei As atât de realele convorbiri imaginare purtate cu dascălul meu, scriitorul Mihai Rădulescu, în  memoria şi întru cinstirea sa:

– Deşi urmăm să vorbim despre activitatea dumneavoastră literară şi nu despre cea didactică, daţi-mi voie să mă adresez cu acel “domnule profesor” pe care l-am ataşat numelui dumneavoastră încă din adolescenţa îndepărtată. Aşadar, domnule profesor, citindu-vă scrierile literare şi în special literatura de detenţie, am descoperit un scriitor cu o biografie impresionantă, tumultoasă. Aţi fost hărăzit unui destin ciudat, numărând atât suişuri cât mai ales coborâşuri, deseori ameţitoare…

– În primul rând îţi mulţumesc pentru interesul manifestat faţă de scrierile mele. Aprecierea dumitale constituie una dintre rarele oglindiri ale muncii mele, efectuată cam… în gol. E soarta noastră, poate a tuturora, de a nu cunoaşte rodul activităţii noastre în sufletele celorlaţi. Revenind la afirmaţiile legate de tumultoasa mea biografie, aceasta este o caracteristică a multor copii şi tineri care au crescut sub comunism în România. Acest destin ciudat a format din mine un luptător. Chiar şi acum, hăituit de boală, nu deznădăjduiesc, ci cred că Dumnezeu mă socoteşte încă printre ostaşii săi utili. Şi pentru că ai amintit urcuşurile şi coborâşurile vieţii, trebuie să ştii că ţi-am fost profesor ca pedeapsă. M-au mutat de la liceul Tudor Vladimirescu deoarece am refuzat să devin agent împotriva elevilor mei şi să îi torn! Această pedeapsă m-a determinat să-mi caut alt rost, iar Dumnezeu m-a chemat la Institutul Teologic!

– Suntem în prag de decembrie 2009. Anul acesta se împlinesc 20 de ani de la Revoluţia anti-comunistă, pentru unii prilej de evocare şi de bilanţ, pentru alţii, prilej de dare de socoteală. Imediat după revoluţie aţi scris şi publicat Literatura de Detenţie precum şi vasta lucrare “Istoria literaturii de detenţie la români”. Prin aceste două întreprinderi de mare amploare aţi făcut un prim pas prompt, spre un mult aşteptat proces de trezire naţională, dezvăluind adevărul, conferind “marilor suferitori ai închisorilor comuniste” nemurirea. Dintr-un scriitor a cărui operă reflectă propriile trăiri personale aţi evoluat într-un slujitor al memorialisticii de detenţie.

– Numai Dumnezeu conferă nemurirea; iar insul creator, fie că-i literat, pictor, sculptor, dansator sau compozitor, poate prelungi cel mult amintirea, ceea ce constituie o amăgire de prelungire a existenţei, o amăgire nu mai puţin de râvnit. De când am luat condeiul în mână am devenit conştient de acest dar. Ca poet, mi-am dat seama că puteam salva pentru posteritate unele dintre trăirile mele personale. Ajuns în puşcarie, a învins în mine convingerea că soarta semenilor este mult mai însemnată decât sensibilitatea mea şi că merită cu prisosinţă să-i fie perpetuat ecoul, ca lecţie sau mângâiere pentru generaţiile ce va să vină. De atunci m-am înjugat să trag la carul memoriei generale.

– V-aţi angajat, cu pasiune şi devotament la recuperarea literaturii naţionale de detenţie. Conştient de pericolul că această memorialistică riscă să se piardă “în uitarea unei lumi dezinteresate de rădăcinile proprii” aţi demonstrat “că adevărul nu s-a pierdut, ucis în camerele de anchetă sau istovit prin gherle”. Pe site-ul personal aţi deschis capitolul “Cartea prietenului meu”, iniţiativă generoasă ce vine în sprijinul publicării de materiale de detenţie de către cei interesaţi dar lipsiţi de mijloacele materiale necesare. În spatele acestor întreprinderi de mare amploare respiră un crez,  se face simţită o chemare spre slujirea semenilor.

– Numele oamenilor ce au suferit pentru cauza religiei, a ştiinţei şi a adevărului, sunt acelea pentru care omenirea are cea mai mare stimă şi pentru care are cel mai mare respect. Au pierit, dar gândul lor le-a supravieţuit. Par a fi eşuat şi totuşi au reuşit. Dorinţa mea este ca aceşti mari suferitori – memorialiştii de detenţie, poeţii temniţei şi ceilalţi, să fie consideraţi scriitori români, vrednici de istoria literară a poporului nostru. Orice om de seamă am întâlnit şi nu mi-am făcut datoria de a-i păstra memoria în scris sau măcar în a-l fi dat ca exemplu, oral, în faţa studenţilor, rămâne de veghe în conştiinţa mea, să mă mustre pentru a-l fi trecut cu vederea. Este ca şi când m-ar fi ales morţii să le ţin lumânarea aprinsă cât voi trăi.

– În acelaşi timp privirile vă sunt îndreptate şi spre viitor, spre tineret, spre generaţiile “ce va să vină”. După revoluţia din decembrie putem vorbi, citându-l pe marele duhovnic al neamului, părintele Daniil Tudor, despre “o foame ciudată ce s-a întins asupra acestui pământ. Nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci de auzirea cuvântului statornic, cuvântului liber, cuvântului hrănitor.” Imediat după prăbuşirea regimului comunist  aţi creat o literatură care aduce un răspuns clar şi tulburător acestei necesităţi acute de a cunoaşte Adevărul. Cum a primit tineretul mesajul literaturii de detenţie?

– Mesajul meu era aşteptat, era necesar. Tineretul se confrunta, după Revoluţia sa anticomunistă, cu o secătuire a tuturor vechilor valori şi tradiţii. Aştepta cu o sete răvăşitoare să i se deschidă stăvilarul ce împiedica lumina să mai ajungă la el. Apariţia volumului meu  “Rugul Aprins. Duhovnicii Ortodoxiei sub lespezi în temnitele comuniste” (Bucureşti,  Editura Ramida, 1993), primul dintr-o serie de 5 scrieri, a constituit o primă încercare de a aduce mărturii despre detenţia preoţilor ortodocşi din România şi în special despre acei titani ai spiritualităţii româneşti care au făcut parte din Societatea creştin-culturală ‘Rugul Aprins’. Aceasta scriere a furnizat o cunoaştere cutremurătoare şi, în acelaşi timp, întăritoare pentru cititori, cunoaşterea unui martiraj extrem de numeros, de dureros, de înălţător, suferit de părinţii noştri duhovniceşti şi, uneori, de laici în numele credinţei.

– Trebuie să mărturisesc că înainte de a vă citi scrierile literaturii de detenţie, “Rugul Aprins” era pentru mine doar un nume cu sonoritate mistică, despre care nu ştiam prea multe. Prin lectura tulburătorului dumneavoastră volum “Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim la Aiud”, am descoperit alături de documente, mărturii şi amintiri personale presărate cu consideraţii psihologice, morale şi spiritual-religioase, o istorie ce nu numai informează ci, tocmai pentru că i-aţi fost martor, îşi îmbogăţeşte cititorul cu înţelegeri adânci şi surprinzătoare. Cred că nu greşesc văzând în motivul Rugului Aprins un adevărat fir conducător al vieţii şi creaţiei personale.

– Am fost preocupat de la vârsta de şaisprezece ani de ideea Rugului Aprins. Aceasta s-a petrecut datorită unei timpurii întâlniri cu Părintele Daniil, o mare personalitate a Ortodoxiei române şi a unei fără precedent influenţe a sale asupra crudului adolescent ce eram. Mai mult, în cursul detenţiei, am avut norocul de a întâlni şi a împărţi viaţa de lagăr cu o sumă dintre membrii lotului Alexandru Teodorescu (alias Părintele Daniel, alias Sandu Tudor). După eliberare i-am cunoscut pe alţii dintre apropiaţii săi. Acest vechi interes m-a determinat ca, după Revoluţia din 1989, să fac toate eforturile pentru a redeştepta în conştiinţa contemporanilor amintirea acelui ieroschimonah induhovnicit şi scriitor ales. Cu atare scop am publicat cinci cărţi şi o serie de articole reunite sub titlul  “Floarea de foc” (aparute in cotidianul Alternativa).

– Aparţineţi generaţiei ţinută prin excelenţă în frâu de comunism, cu ajutorul fricii şi falsificării adevărului. În şcoală, credinţa creştinească strămoşească era un subiect interzis,  de neabordat. Şi cu toate acestea tinereţea v-a fost marcată şi de elanuri mistice, legate de mişcarea duhovnicească  “Rugul Aprins”. Cum şi în ce împrejurări s-a produs apropierea dumneavoastră de credinţă?

– Am devenit credincios tocmai ca reacţie la ateismul profesat în şcoală începându-se cu anul reformei învăţământului (1948), când împlinisem 12 ani. Constatând şubrezenia argumentelor aduse de profesorii mei (majoritatea, de fapt, credincioşi, însă supunându-se poruncilor ce primeau, de spaimă că-şi pierdeau pâinea), -fiindcă mă născusem cu un psihic sănătos, probabil – m-am orientat către polul opus învăţăturii sale îndobitocitoare .

– Să înţeleg că aţi devenit credincios pe cale raţională?

– Lucrurile nu stau întocmai cum le-am descris. Dumnezeu a pătruns în sufletul meu ca într-o cameră cu care era obişnuit, a cărei atmosferă şi configuraţie îi erau bine cunoscute. Nu ţin minte să-mi fi provocat nici o surpriză acele vizite de început ale Sale. Sigur, ele răspundeau cu curtoazie unei frecventări din partea mea a Bisericii, ce a avut loc de când mă ştiu, într-un ritm de care nu pot da socoteală. Mă văd, condus de mama sau vreo altă rudă, la sărbători, între credincioşii maturi. La Înviere exultam când poporul era chemat să ia lumină; apropiindu-mă de oarecine pentru aceasta, mă uluia bunăvoinţa necunoscuţilor de a-şi coborî lumânarea până la statul nasului meu, să am şi eu parte de simbolica împărtăşire a razei de sus.

– Cine v-a susţinut şi v-a îndrumat pe calea liber aleasă a credinţei în Dumnezeu, familia, prietenii?

– Subiecte ca religia nu atacam în dialogurile cu părinţii – prea apăsaţi de grija zilei de mâine şi de răspunderea pentru viitorul meu. Ele rămâneau privilegiul şi desfătarea amiciţiilor, atât de frământate în anii de început ai tinereţii şi atât de doritoare să rezolve definitiv enigmele existenţei. Ceva mai evoluat decât vârsta mea, prieteniile mi le căutam cu osebire în rândurile adulţilor. Iar unul dintre aceştia, asistând la forările ce efectuam în necunoscut, mă întrebă într-o bună zi dacă citisem BIBLIA.

– Ce i-a destăinuit Biblia adolescentului de 16 ani?

– Biblia nu mi s-a destăinuit  după cum mă aşteptasem, de la prima lectură, nici la a doua, nici la următoarele. De la început am fost izbit de simplitatea stilului, de înţelepciunea ce respira din fiece pagină a cărţii sfinte. Unele pasaje mă emoţionau, altele îmi stârneau admiraţia literară. Totuşi, o priveam ca pe o lectură obişnuită; deşi îmi dădeam seama că se cuvenea s-o iau altfel; dar nu ştiam cum.

– Cartea sfântă v-a purtat încă de la începuturile cunoştinţei cu ea spre înţelegeri legate de cunoaşterea de sine. Vă rog să ne povestiţi despre acea primă “lecţie” cu care orice bun creştin ar trebui să-şi înceapă învăţătura.

– Eram dezamăgit de mine însumi, de incapacitatea mea de a şti să citesc într-un chip nemaiîncercat până atunci. Mă îndârjeam tot mai tare şi cu cât mă încontram mai mult, cu atât mai puţin mă săltam. Până când, într-o noapte, am abdicat. Mi-am recunoscut că mai mult nu puteam. Fu prima lecţie de smerire.

– Şi care a fost următorul pas al smeritului adolescent dornic să descifreze tainele scrierilor sfinte?

– Am purces să cer ajutorul altcuiva. Astfel, m-am trezit într-o duminică dimineaţa pândind uşa bisericii din incinta Mănăstirii Antim, cu gândul să opresc întâiul călugăr ce urma să iasă de la Liturghie şi să-l întreb: “Care-s înţelesurile de taină ale Bibliei, părinte?”.

– Aveaţi 16 ani şi ardeaţi de “
tăişul dorinţei  de a comunica de-a dreptul cu Absolutul”. Cum se spune, “bate şi ţi se va deschide, cere şi ţi se va da, caută şi vei afla”. Care a fost Răspunsul primit?

– Din penumbra pronaosului am văzut făcându-şi loc spre ieşire, printre trupurile înghesuite ale credincioşilor, o siluetă înaltă ce plutea între faldurile semeţe ale rasei negre M-a impresionat aerul stăpânitor cu care despica, din trecere, ciorchinele uman, siguranţa de sine respirată de fiece modulare a trupului, precum şi respectul cu care i se făcea loc, ca unui bine cunoscut frecventator al acelei biserici. Deîndată ce ieşi, m-am adresat lui: “Nu vă supăraţi, părinte, aş vrea să-mi explicaţi ce se ascunde-n BIBLIE, dincolo de textul pe care-l citim”. Sau cam aşa ceva. În orice caz, ceva confuz şi strigător la cer de îndrăzneţ. Probabil şi ceva neobişnuit din partea unui mucos necunoscut şi insolent, înalt cât un măgar şi cu pantaloni scurţi, cafenii, croiţi din pielea dracului, căci astfel m-am purtat vreo două veri şi ierni la rând, pe atunci.

– Şi astfel părintele Daniil Tudor, stareţul Mănăstirii de la Rarău, căci despre Sfinţia Sa este vorba, vă v-a deveni călăuză pe căile credinţei. Ce vă amintiţi despre întâlnirile ce au urmat? Ce fel de duhovnic era părintele Daniil?

– Ceea ce-mi pot aminti este cum vorbele părintelui Daniil mă cercetau cu multă delicateţe şi cu perspicacitate. Nu era un monah blând. Dădea dovadă, poate, de durităţi. Dar erau cele de care tocmai aveam nevoie. Era tonul aspru şi drept al…, iată că nu găsesc termenul potrivit comparaţiei; ba da; e tonul duhovnicului. Mai presus de orice, distingeam în felul cum purta convorbirile, cum punea întrebările, cum răspundea la ale mele, o capacitate perfectă de a înţelege din frânturi de propoziţii sau de cuvinte meandrele sufleteşti în întreaga lor complexitate, labirintele căutărilor sau experimentărilor. Risipea negura inconştienţei caracterizându-mi vârsta, descifra temeri pe care nu le ştiam arăta cu degetul, dar care nu mă oprimau mai puţin, se pricepea să strecoare la locul potrivit exclamaţia de îmbărbătare şi să-şi puncteze fraza cu râsul îngăduitor.

– Citind un interviú cu Părintele Iustin Pârvu, stareţul Mănăstirii Petru Vodă din Neamţ, am înţeles că cei ce caută alinarea sau desăvârşirea în rugăciune, adesea se grăbesc. Toţi ar vrea să înceapă cu “Rugăciunea inimii”. Dar până la rugăciunea inimii, pe care doar foarte puţini aleşi o pot aborda cu succes din început, sunt multe trepte. În cazul dumneavoastră lucrurile au decurs într-o ordine diferită, într-un ritm ameţitor.

– Pe părintele Daniil îl  caracteriza temeritatea şi, cu curajul specific oamenilor de spirit, m-a şi iniţiat în Rugăciunea lui Iisus. Părintele mă îndrăgise şi mi-a dăruit ceea ce alesese mai bun din întreaga-i experienţă duhovnicească. Ţin minte că vorbindu-mi despre Sfântul Duh mi-a explicat: ” Închipuieşte-ţi că te afli pe vârful unui munte şi că la picioarele tale se desfăşoară marea. Pentru a te lăsa cuprins în braţele Sfântului Duh îţi trebuie acelaşi curaj ca şi atunci când te-ai lăsa să cazi de acolo, din vârf, în valuri”.

– Aţi continuat să-l vizitaţi cu regularitate pe părintele Daniil la Mănăstirea Antim. Sub aleasa sa îndrumare multe întrebări şi-au aflat răspunsul, înţelegeri adânci şi revelaţii surprinzătoare v-au iluminat spiritul însetat de înălţimi. Acele întâlniri speciale, adăpostite de izolarea unei chilii modeste, au rodit o impresionantă idee, pe care v-aş ruga să ne-o împărtăşiţi.

“Să cobori în inimă, eliminând orice gând“, aşa mi-a recomandat părintele Daniil. Atunci, în mintea mea, îndrumată de cuvântul său, s-a rostuit, încă nelămurit, dar pulsând a zori de viaţă, ideea că în izolarea chiliei puteam găsi cheia oricărei întrebări din domeniul duhovnicesc. În izolarea chiliei. Nu în paraclis, ci în chilia sa mi-a lămurit ce este isihasmul. Adică tehnica Rugăciunii lui Iisus. Îl revăd acolo, înveşmântat în negru, aşezat pe un scaun, cu o mână moale-n poală, cu palma întoarsă către tavan, relaxat. Arătătorul şi degetul mijlociu ale dreptei punctau pieptul undeva deasupra inimii. Bărbia şi-o îndrepta către cuibul acesteia. Cu pleoaple aproape complet coborâte, murmura: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnzu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.”

– Deşi “Rugul Aprins” a fost definit ca o mişcare cultural-spirituală, cred că este mult mai potrivit să vedem acele memorabile întruniri ca ruguri duhovniceşti, al căror principal scop era să sporească focul credinţei în inimile credincioşilor, într-o perioadă de prigonire atee. Practicând o rugăciune pătrunsă de har, ce apropie omul de dragoste şi credinţă, participanţii “Rugului Aprins”, cu adânca lor filozofie teologică a “Rugăciunii Inimii”, au atins înălţimi spirituale de netăgăduit.

– “Rugul Aprins” a adus participanţilor ceva în plus, ceva greu de definit, dar imposibil de trecut cu vederea.  Am fost uluit, pentru că după eliberare, am avut prilejul să-l întâlnesc pe cel mai mare încălzitor de suflete, Părintele Arsenie Papacioc, ca şi pe Părintele Felix Dubneac, al cărui profesor de limba engleză am devenit. Pe Părintele Daniil (Sandu Tudor) îl cunoscusem pe la 16 ani. Pe Părintele Sofian tot atunci. La fel pe Părintele Benedict Ghiuş, ca şi pe Părintele Dumitru Stăniloae. Fiecare dintre dumnealor avea ceva în plus, ceva pe care bănuiesc că-l dăruie Rugăciunea Inimii, sau a Minţii, sau a lui Iisus. Probabil. Nu ştiu nimic. Şi aici mă opresc.

– Simbolul “Rugului Aprins”, acel rug care arde dar nu se mistuie niciodată, văzut de proorocul Moise pe muntele Sinai, a fost ales drept patron sfânt al întâlnirilor de la Mănăstirea Antim, iniţiate de părintele Daniil în scopul aprofundării şi explicitării Rugăciunii Inimii. Dar înafară de valoarea simbolică a acestui motiv putem vorbi de o definiţie a “Rugului Aprins”, în interpretarea aceluiaşi Daniil Tudor care v-a fost mentor şi duhovnic, ca şi de un rost  clar formulat al Rugăciunii Inimii.

– Într-adevăr, în memorabilul “Prolog pentru ceasul acesta” publicat în primul număr al revistei “Floarea de foc”, în 1932, Sandu Tudor (părintele Daniil de mai târziu)  ne dă o definiţie a “Rugului Aprins”, o definiţie ce ne apropie sufletele nespus de înţelegerea fenomenului spiritual care a cucerit elita cărturărească şi duhovnicească din anii premergători comunismului. “Fiecare inimă a unui om tânăr e, aevea, o floare de foc, din marele rug înflăcărat şi nemistuit al Vieţii care aprinde întunericul.” Această frază conţine materialul  necesar unei meditaţii dintre cele mai rodnice asupra rostului Rugăciunii Inimii. Întâlnirea cu Viaţa, ca izvor al luminării haosului imbeznat, înseamnă întâlnirea cu însuşi Dumnezeu. Ne întâlnim cu Adevărul, cu Creatorul nostru, îl înţelegem, îl desvăluim. Această întâlnire ne îndreptăţeşte să afirmăm că am pornit pe drumul cunoaşterii de sine. Iar această întâlnire nu are loc pe un teren neutru ci în “foc”.

– Revenind la tulburătoarea şi marcanta întâlnire cu părintele Daniil, ce s-a întâmplat după  iniţierea în tainele Rugaciunii Inimii?

– Atunci am voit să-l urmez pe părintele Daniil la schitul Rarău, însa firea mea pătimaşă m-a împins să mă sustrag influenţei benefice a mentorului meu şi a celorlalţi mari duhovnici, ca şi a cărturarilor mireni adunaţi de prestigiul Mănăstirii Antim, întinzându-mi o mână înşelătoare, numită: “cunoaşterea vieţii”…

– De la mănăstirea Antim şi înălţimile spirituale atinse în adolescenţă, cărările neînchipuite ale vieţii aveau să vă poarte, nu peste mult timp, spre adâncimi şi întuneric. De la “Rugul Aprins” la închisorile comuniste …

– N-am bănuit că-i voi întâlni pe unii dintre acei ucenici ai Rugaciunii Inimii în focul de gheenă al puşcăriilor. Însă, după cum este limpede, dacă n-am urcat după ei până la adăpostul lor ascuns dincolo de creste, dat ne-a fost să vieţuim împreună; şi au coborât ei în vizuinile unde m-a tras pe mine firea mea nestăpânită şi bolnavă nu din lipsa sloboziei celei cereşti, din păcate, ci dintr-a libertăţii lumeşti de a cuvânta după conştiinţă şi de a vieţui după canoanele civilizaţiei în care credeam.

– Aşadar, atras de “cunoaşterea vieţii” aţi renunţat la calea monahala si ati îmbrăţişat  viaţa laică, dând ascultare chemării de a fi scriitor. Vedeţi prin această alegere o depărtare  de la calea slujirii lui Dumnezeu?

– Nu am uitat nici o clipă că omul trăieşte nu numai cu pâine, ci şi – mai ales – din Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu, trecut prin sufletul omului, e regăsit în toată opera de artă, în deosebi în aceea literară. Căci creatorii pun răul la stâlpul infamiei şi se lasă îmbătaţi de Lumină, de Adevăr, de Iubire. Le propovăduiesc până la suflarea de pe urmă.

– În vremuri de aşa zisă libertate, descoperim că temniţele sufletului sunt cu mult mai cumplite decât au fost în secolul trecut, cele ale trupului. Suferim din cauza neînpăacării cu noi înşine şi ne îndepărtăm tot mai mult de acea stare  de plinătate şi de comuniune armonioasă cu realitatea divină, cu realitatea veşnică. Soluţia crizei spirituale cu care ne confruntăm constă în regăsirea de noi înşine. Cine ne poate îndruma sau sprijini pe această cale?

– Drumul către Dumnezeu trece prin inima omului. Trebuie să scuturăm amnezia din inimile noastre. Trebuie să ne reamintim de Cultura Română, de tradiţiile Ei antebelice, de Visul unei Ţări ce să strălucească în Europa prin cărturarii ei de ieri, de astăzi, de mâine. Singurul mijloc de a însămânţa acest dor, această năzuinţă de foc, este să ne contopim  cu scriitorii noştri, cu oamenii de spirit si cultură, prin cunoaşterea lor. Numai ei ne pot îndruma spre regăsirea de noi înşine. Să-i redăm o şansă tineretului.

– Să înţelegem că trecutul, prin cuvântul marilor duhovnici şi oameni de cultură ai neamului nostru, ne poate furniza soluţii la problemele actuale?

– Se cade să îi dau cuvântul tot părintelui Daniil, a cărui amintire o evoc cu evlavie de câte ori am ocazia. In vremuri când era ziarist si semna cu pseudonimul Sandu Tudor, iată ce ne îndeamna: “Vâlvătaia spiritului, patima Duhului din nou înviată în noi norodul acestui pământ atât de roditor, cu un trecut atât de vorbitor, trebuie crescută să strălucească depărtărilor. / Cine se va împotrivi talazului sufletesc al unui întreg tineret? Această revărsare a spiritului trebuie să urce, să ne cuprindă, să ne spele, să ne cureţe cu binecuvântatul ei botez de foc.”

– Nu numai la nivel individual, dar şi ca  naţiune, calea cunoaşterii de sine şi a bizuirii pe propriile forţe ne poate aduce salvarea. Adevărul se află îngropat în adâncurile sufletului fiecăruia dintre noi şi acolo se cade să începem să lucrăm. Ceea ce a ignorat “trecutul” poate îndrepta “prezentul”?

– Românul are nevoie de şcoala lui Sandu Tudor. A greşit că nu a cunoscut-o ieri, când spera la ajutorul străin pentru mântuirea neamului, pentru slobozire. La ajutor străin aspiră şi astăzi. Pe biet românul, aflat mereu sub cizma vecinilor, nimeni nu l-a învăţat să se bizuie mai înainte de orice pe sine însuşi.”Nu de aiurea ne va veni mântuirea, ci din ceea ce ni s-a dat să avem sub tălpi, să păstrăm în inimi, să purtăm deasupra creştetului, din aceasta vom putea scoate îndreptarul de viata”, ne învăţa duhovnicul neamului.

– Domnule profesor, vă mulţumesc pentru colaborare, pentru sprijinul acordat în realizarea acestui interviu. Cum ar scrie la Pateric, “pentru moment s-a pus început bun”. Aş fi fericită să putem continua aceste convorbiri şi pe alte teme, oferite din abundenţă de opera dumneavoastră, de Viaţa însăşi.
Aici se încheie interviul acordat de un ales  dascăl  şi scriitor  fostei sale eleve. Sunt  fericită că am transpus în realitate acestă idee. Un act, o acţiune, un pas… valorează infinit mai mult decât un gând nematerializat. La întrebarea dacă rândurile mele vor ajunge la cititorii Formulei As, aşa cum visez, îmi răspund cu o pildă citită tot în paginile acestei reviste: “Ţăranul, când pune sămânţa în pământ, nu-şi dă voie să se gândească că poate va veni seceta sau inundaţiile şi sămânţa nu va rodi. El nu se uită deloc în trecut sau într-un viitor ipotetic. Înainte de a arunca seminţele, îşi face o cruce mare şi spune:  “Doamne ajută!”… Şi seminţele  acelea vor rodi”.

Doamne ajută!

–––––––––––

Monica Levinge

Israel, noiembrie 2009