Vasilica GRIGORAȘ: In memoriam poeta Mariana Gurza (2.10.1955 – 26.03.2021) – CÂND DEPARTELE ESTE MEREU APROAPE

Cu toții ne amintim cu mult drag și adâncă durere în suflet de poeta şi eseista creştină, Mariana Gurza și de scrierile sale. Pentru aducere aminte, voi face câteva referiri cu privire la volumul cu un titlu extrem de sugestiv: „Apropieri : Mariana Gurza – pelerinaj prin idee, gând şi suflet”. În această carte Mariana Gurza întreprinde un pelerinaj viu prin cuvânt, gând şi suflet, astfel apropiindu-se de Dumnezeu şi de semeni, regăsindu-se pe sine şi înţelegând adevărata esenţă a vieţii.

Dacă aş dori să găsesc un motto pentru această publicaţie, cred că dintr-o infinitate, cel mai potrivit ar fi „Dăruind, vei dobândi” (N. Steinhartd). Poeta a oferit multe, însă fiind vorba de o carte, un exemplu elocvent este acela de a se apleca cu seriozitate şi meticulozitate asupra unor cărţi spre lectură, dar şi cu dorinţa împlinită de a scrie despre ele şi autorii lor. A făcut aprecieri pertinente, echidistante, i-a încurajat pe mulţi, debutanţi ori nu, lucru învăţat de la regretatul Artur Silvestri, despre care mărturisea că i-a fost mentor

În cele trei capitole (I. Reflecţii de cititor, II. Reflecţii critice şi III. Interviu…), eroul principal este Mariana Gurza, iar cartea încearcă să prezinte multe din faţetele creaţiei sale, dar şi ca Om. Din această perspectivă încercăm să desprindem, să aflăm trăsături, calităţi ale personalităţii sale prin ceea ce a scris, dar şi prin prisma altor scriitori, intelectuali, cu vocaţie nobilă, grăitoare și cu renume în cultura română: George Anca, Adrian Dinu Rachieru, Eleonora Schipor, Boris David alias Daris Basarab Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou, Constantin Enianu, Mugurel Puşcaş, Dacina Dan, Octavian Curpaş, Anatol Covali, Camelia Cristea, Dorina Stoica, Teo Cabel (Cabel Ştefan Teodor), Ilie Motrescu, Cecilia Bănica-Pal, Ioan Miclău, Veronica Blaj, Eugen Emeric Chvala, Maria Rugină, Mariana Corcoveanu Ivaniuc, Hedir Al-Chalabi, Ben Todică, Aurel Turcuş, Constantin Pădure, Iulian Neculcea, Catinca Agache, Anton Naghiu, Mariana Strungă, Cristina Mihai, Ovidiu Vasile, Alin Cucuruzan…

Cu pioşenie şi-a îndreptat ochiul inimii spre personalităţi de marcă ale spiritualităţii româneşti: părintele Adrian Făgeţeanu, părintele Justin Pârvu, pr. dr. Ioan Bude, pr. Ioan Megheleş, Aspazia Oţel Petrescu, (Cu Hristos în celulă), aceştia şi mulţi alţii care ocupau un loc aparte în sufletul poetei.

În aceeaşi măsură au scris despre Mariana şi creaţia sa: George Anca, Dumitru Mnerie, Aspazia Oţel Petrescu, Vasilica Grigoraş, Valentina Teclici, Dorina Stoica, Hedir Al-Chalabi, Veronica Balaj, Adrian Dinu Rachieru, Maria Rugină…

Cititorul va recunoaşte în „Apropieri…” o reală şi bogată sursă de informare despre Mariana Gurza, dar şi despre ceilalţi semnatari ai cronicilor, eseurilor şi prezentărilor. Prin mărturiile sale cu privire la autori şi cărţile lor, poeta şi-a conturat propriul portret scriitoricesc şi uman în cea mai pură concentraţie. Prin oameni ca Mariana Gurza putem ajunge la România profundă (ar zice Dan Puric), şi sunt de acord cu el. Nu ne-am întâlnit niciodată face to face, însă din clipa în care i-am auzit prima oară vocea, am simţit că este „omul frumos” (George Anca – „Frumoasa doamnă întru Dumnezeu şi umbră”, Aspazia Oţel Petrescu – „Frumoasa mea Bucovină”, Vasilica Grigoraş – „Poeta cu suflet de înger…”): În odaia intimă a creaţiei sale s-a simțit legată de cuvânt, vers or proză prin aţa cernelii harului divin.

Această apariţie editorială a Marianei Gurza este o monografie de autor scrisă altfel, o abordare pe multiple planuri, privite din unghiuri de vedere diferite. Scopul lucrării este acela de prezentare şi nu de interpretare. A lăsat la latitudinea cititorului să descopere criteriile şi normele de individualizare, singularizare a poetei, într-un context relaţional de excepţie cu ceilalţi colegi de condei.

Mariana Gurza s-a plasat în parcursul său creativ pe aripi de timp, într-un zbor continuu, nisipul din clepsidra creaţiei vădind o adevărată evoluţie. Esenţa acestui demers a fost progresul autoarei pe drumul scriiturii, dar şi pe plan spiritual. George Anca menţionează: „Astfel de scrieri nu ţintesc neapărat literatura, cât spiritualitatea ancestrală. Se tinde ideal spre logodirea rugăciunii cu poetica”.

Metoda de întocmire a volumului este o admirabilă lecţie de dăruire, inteligenţă, discernământ, liberă de constrângeri. Cartea este echilibrată ca formă şi conţinut, de un mare calibru intelectual şi impune respect prin tot ceea ce oferă. Stilul scrierii Marianei este curat şi simplu, dar nu facil. Simţul incredibil al limbii este uşor de remarcat. Unele aspecte ale scrisului său, sau ale vieţii sale sunt doar menţionate, altele aprofundate, însă oricum sunt tratate, ele stârnesc interesul cititorului pentru lectură ori, de ce nu, pentru luare aminte.

În cartea Marianei Gurza nu întâlnim o lume poleită, care sclipeşte asemenea florilor roz de cireş primăvara, ci lumea reală cu umbre şi lumini, cu dureri şi bucurii. Acest lucru se explică prin însăşi viaţa poetei şi a familiei sale, cântată ori descrisă în poezie şi proză. De aici putem descoperi relaţia biunivocă între timp şi societatea umană în continuă mişcare, spre bine sau rău!? Greu de spus uneori.

Este o lucrare de sinteză şi de analiză fără a face judecăţi de valoare. Coerent alcătuită în ansamblu şi în detaliu pe problematici literare şi spirituale mai mult decât interesante, ca într-un puzzle se prezintă fiecare piesă a imaginii de ansamblu, toate actele dintr-un „dosar – credinţă”, redactate cu sufletul şi cu mintea tuturor semnatarilor ca răspuns la sentimentul de empatie şi dăruire al autoarei.

Scrisul Marianei este fin şi armonios, însă robust şi durabil – exprimă o anumită stare, un clocot lăuntric, în care primează dorinţa de a dărui. Volumul „Apropieri…” este un album personal, fiecare tablou este realizat cu penelul potrivit, trainic, dar şi cu pana inimii. Nimic nu este forţat, nimic de complezenţă sau curtoazie. Este o istorie a omului interior într-o expunere deloc cosmetizată, ci dimpotrivă cu argumente de fond; este un potofoliu bogat, cu texte documentate, interesante devenind o bogată sursă de informare pentru o cercetare biobibliografică.

A crezut în oameni, deşi a suferit din cauza unora. Nu a spus doar jumătăţi de adevăr, ci adevărul întreg. Modul ei de a fi era o „plantă de leac” din templul naturii umane ale cărei infuzii (sentimente şi gânduri bune) ajungeau întotdeauna la ţintă. Aşa cum la chinezi „ceaiul este starea inimii”, la Mariana, vorba bună era starea inimii sale, iar darul cel mai de preţ era acela de a simţi starea aproapelui.

Se spunea că poeta Mariana Gurza „cocheta cu nemurirea”, crezând cu toții că unui asemenea OM, nimic rău nu-i se poate întâmpla. Din păcate timpul a fost neiertător cu prietena noastră și scriitoarea Mariana Gurza. Nu ne-a rămas decât să comunicăm și să ne arătăm dragostea, aprecierea și prețuirea prin cuvânt, gând şi suflet. Acest lucru, deoarece atitudinea pioasă în fața lui Dumnezeu și comportamentul demn în fața lumii și a semenilor, o fac nemuritoare în lirica românească și în inima celor care i-au fost și cărora le-a fost aproape.

Dumnezeu s-o odihnească de-a dreapta Sa!

OPERA MARIANEI GURZA

Volume de autor: Paradox sentimental, poeme, Ed. Augusta, Timișoara, 1998; Gânduri nocturne, poeme, Ed. Augusta, Timișoara, 1999; Nevoia de a sfida tăcerea, poeme, Ed. Augusta, Timișoara, 2000; Lumini și Umbre, poeme, Ed. Augusta, Timișoara, 2001; Lacrima iubirii – poeme, Ed. Artpress, Timișoara, 2003; Ultimul strigăt, poeme, Ed. Eubeea, Timișoara, 2006; Șoapte gândite, poeme, Ed. Atticea, Timișoara, 2006; Vasile Plăvan: Boabe de lacrimi, ediție îngrijită de Mariana Gurza, Ed. Carpathia Press, 2007; Petru Ciobanu, un iubitor de neam, memorialistică, Timișoara, 2007; Destine umbrite, eseuri, Editura Atticea, 2008; Pe urmele lui Zenon /On Zeno’s footsteps, poeme, volum bilingv, Timișoara, Editura Timpolis, 2012, traducerea prof. univ. dr. George Anca; Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei – restituiri, Editura Fundației pentru Cultură și Învățământ Ioan Slavici și Eurostampa, Timișoara, 2013, consilier editorial: prof.univ.dr. Dumitru Mnerie.

Antologii și volume colective: Poeme Hai-Hui, o antologie de poezie, Editura Grinta&Singur, 2012; Antologia ASLRQ 2015, volum editat de Asociația Scriitorilor de Limbă Română din Québec; Poetical Bridges – Poduri lirice, antologie bilingvă, româno-engleză, apărută în anul 2016, Editura Scripta manent din Napier, Noua Zeelandă, editor și translator Valentina Teculici; Al cincilea patriarh, Editura Intermundus, 2007; Înțeleptul din America, Editura Intermundus, 2008; Mărturisirea de credință literară, Editura Carpathia Press & Production, 2008; In memoriam: Artur Silvestri, Mărturii tulburătoare, Editura Carpathia Press, 2009; Promovarea valorilor culturale românești în contextul globalizării, Editura PIM, Iași, 2009, Coordonatori: prof. Elena Anușca-Doglan, prof. Cristian Anușca-Doglan; Pro Memoria: Artur Silvestri- Asa cum l-am cunoscut, Editura Carpathia, 2010; Părintele Adrian Făgețeanu și crucea Rugului Aprins, Omagiu la un secol de la nașterea sa, ediție îngrijită de Andrei Dirlau, Editura Lumea credinței, 2012; Poetical Bridges – Poduri lirice, ediție bilingvă (engleză-română), translated and Edited by Valentina Teclici, 2017, Editura Scripta manent din Napier, Noua Zeelandă și tipărită la PIM, Iași, România, 2016; Mariana Gurza – Apropieri pelerinaj prin idee, gând și suflet, Ed. Mușatinia 2017; Dumnezeu și umbră – God and shadow, versuri (română-engleză), Editura Singur, Colecția Scrisul de azi, 2016; Icoane vii, Ed. Mușatinia 2020.

Autor: Vasilica Grigoraș

Mariana GURZA: Romanul lui Al. Florin Țene – Un altar zidit

Scriitorul Al. Florin Țene, unul dintre cei mai prolifici scriitori contemporani, reușește să ne surprindă de data aceasta, prin romanul ,,Întoarcerea din cruciadă – viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste”, publicat la Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2020.

Prin acest volum, autorul încearcă să recupereze vocația lirică a poetului, reașezându-l printre cei mai importanți poeți creștini. Și nu doar atât. Prin trăirea lui celestă, prin jertfelnicie, Radu Gyr a biruit! A reușit să-și păstreze locul în literatura română, în ciuda prigoanei și a închisorii. Volumul mă duce cu gândul la Literatura de detenție, un concept al scriitorului Mihai Rădulescu.

Radu Gyr – poetul secolului XX, o excelentă analiză la început de roman.

,,Istoria vieţii lui Radu Gyr e complexă şi complicată, cu sinuozităţi şi încercări politice radicale care i-au marcat pe viaţă şi-n posteritate cu etichete greu de şters, dar lirica sa musteşte de metafore originale şi sens spre ideea de transcendent. …a învins poetul sistemul hegelian, prizonier al dialecticii timpului şi spaţiului. Poezia înfrânge timpul morţii. Recuperarea vocaţiei liricii lui Radu Gyr este un demers de reaşezare a ierarhiilor în literatura română contemporană. Radu Gyr reprezintă poetul aspiraţiilor înalte, celeste, o perpetuă căutare euristică a sensului şi ideii”. Dr. Ionuț Țene

Ca să poți scrie un roman despre Radu Gyr, ai nevoie de multă documentare (care slavă Domnului, autorul a parcurs-o) dar și de curaj. Radu Gyr a suferit de românism, până în ultima clipă.

Severă piramidă de granit,/ am feţe mohorâte şi rigide,/ un monstru care tainele-şi închide,/ în cosmică tăcere-ncremenit –// Sub soarele pustiilor toride,/ îmi arde vârfu-nfipt în infinit/ şi, ca un lung şi glacial cuţit,/ străpunge luna pietrele-mi aride.// Solemn şi hâd şi rece monument,/ claustru templu dur de lespezi terne,/ eu dorm adânc, acestei lumi absent…// Dar, dincolo de somnul ce se-aşterne,/ în greu-mi sarcofag incandescent/ străfulgeră podoabele eterne. (Piramidă, Radu Gyr, 23 aprilie 1975)

Al. Florin Țene a știut mereu să prețuiască valorile neamului românesc ducând el însuși multe bătălii. Dragostea de neam și țară, un sentiment ce înnobilează și crezul său va răzbate în timp, căci după cum afirma ,,a fi naționalist înseamnă să iubești tot ce a dat mai bun poporul în sânul căruia te-ai născut, valorile lui realizate de-a lungul sutelor de ani, cel care protejează națiunea din care faci parte”.

Volumul structurat în două parți, fiecare având mai multe capitole. Partea întâi cuprinde capitolele: 1. Leagăn fără cântec; 2. De aici înainte vremea se măsoară; 3. Sunt , Doamne, copt pentru cules.

Ciclurile vieții sunt surprinse într-un mod firesc. Nașterea, copilăria, anii de școală, tinerețea, prigoana, zborul…

Partea a doua, mult mai intensă ca trăiri continuă cu capitolele: 4. Noi nu am avut tinerețe; 5. Pentru cei viteji zidim altare; 6. În veacul-acela de aramă; 7. Noi, cei pierduți ; 8. Dacă într-o zi o să se vadă; 9. Viața abia mai licărea în mine; 10. Întoarcerea din cruciadă.

Fiecare capitol are ca motto citate din versurile lui Radu Gyr.

Preocupat de tot ce se întâmplă, Radu Gyr filtra informația cu mesaje biblice. De pildă, autorul relatează cu naturalețe o discuție despre Mișcarea Legionară, auzită întâmplător de tânărul Radu, mișcarea fiind ,,împotriva comunismului cât și a imoralității politice din țară”. Pus pe gânduri, și-a amintit de spusele lui Matei în Biblie: ,,Fericiți sunt cei îndurători, căci lor li se va arăta îndurare!”

Filele romanului te atrag incandescent. Nu realizezi dacă este povestea lui Radu sau imaginația autorului. Ne surprinde din nou gândul tânărului din Coloseni: ,,Continuați să vă suportați unii pe alții și, dacă cineva are vreun motiv să se plângă împotriva altuia, să vă iertați cu mărinimie unii pe alții. Așa cum v-a iertat Dumnezeu cu mărinimie, așa să faceți și voi. ”

Filonul religios se răsfrânge mângâietor. Cuvinte de folos pentru fiecare cititor. Al. Florin Țene parte a povestirii, pătrunde în acea zonă dragă lui, Drăgășaniul cu intelectuali de marcă. Nu lipsește umorul, vinul, femeia frumoasă și poezia.

Denumit „poetul detenţiei politice din România“, nu a renunțat la năzuințele lui prin trudă, cu multă rugăciune: „Înfrânt nu eşti atunci când sângeri, nici ochii când în lacrimi ţi-s/ Adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis“, scrie Gyr în „Cântec de luptă“.

Dacă romanul este închinat poetului creștin Radu Gyr, scriitorul Al. Florin Țene a reușit să adune în paginile sale, elitele vremii. Acest lucru se explică prin intenția autorului de a revalorifica valorile umane ale neamului românesc. Volumul lui Al. Florin Țene este un roman istoric. În paginile sale respiră eroismul cucernic al unui număr însemnat de slujitori ai Domnului, aflați în temnițele odioase ale comunismului: Arsenie Papacioc, Marcu Dumitrescu, Daniil de la Rarău, Ilarion Felea, Arsenie Boca, Benedict Chiuș, Ilie Lăcătușu, Sofian Boghiu, Dimitrie Bejan, Dumitru Stăniloae, Gheorghe Calciu, Gherasim Iscu, Nicolae Steinhardt, Iuliu Hossu… și al multor intelectuali: Valeriu Gafencu, Elisabeta Rizea, Petre Țuțea, Constantin Noica, Ioan Ioanide, Paul Goma, Virgil Ierunca, Marcel Petrișor, Nicolae Mărgineanu, Alexandru Paleologu, Gheorhghe Ursu, și lista ar putea continua…

Prin acest roman, de altfel bine documentat după cum reiese din bibliografie, reușește să așeze în biblioteca vremurilor o carte document despre cel care ,,un număr necuprins de deținuți au aflat în poezia Iisus în celulă posibilitatea de a-și găsi în palme urmele cuielor Lui. Oare puțin lucru este acesta? ” (Aspazia Oțel Petrescu)

Nu este puțin lucru, cum nu este puțin lucru romanul ,,Întoarcerea din cruciadă – viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste” purtând semnătura scriitorului polivalent Al. Florin Țene.

Mariana GURZA,

Timișoara, 9 iunie 2020

Emilia ȚUȚUIANU :Comunicări celeste In memoriam Mariana GURZA

Interviu de colecție cu poeta
Mariana Gurza:

,,Societatea românească este bolnavă.
Cei puternici nu au cum să o simtă,
cei mulţi, da. Scapă cine poate!”
Interlocutoarea mea este poeta
Mariana Gurza, o bucovineancă
adevărată, dintr-o familie refugiată pe
plaiurile bănăţene care nu uită
meleagurile unde i-au trăit strămoşii.
Venind din obârşia nordului moldav,
cu dorul patriei fagilor în simţire, poeta
Mariana Gurza strigă durere şi dragoste,
generozitate şi seninătate, aşterne blând
dorul de matca străbună în sufletul
pădurii. Doar ea ştie cum şi de ce
înaintaşii ei au plecat să apere glia
moldavă în eternitate, păstrând slovele Măritului Ştefan în catafalcul
durerii: „Moldova nu e a mea ci a urmaşilor urmaşilor noştri…”, a lor,
celor plecaţi demn prin jertfa de sine.
Mariana Gurza este lacrima durerii coborâtă din nord de Moldovă
Ştefaniană pe câmpiile bănăţene spre mereu aducere aminte, strângând
boabele de lacrimi ale înaintaşilor în peceţi peste vremi. Sensibilă şi
intransigentă, dulce şi amară ori asemeni strigătului de pescăruş, poeta
Mariana Gurza împarte alinări catifelate prin vers, prin trăiri, cu toată
fiinţa, pentru acum şi mai târziu

.
Emilia ŢUŢUIANU: Dragă Mariana spune-mi te rog ce amintiri
păstrezi despre tatăl tău, despre familia ta originară din Bucovina de nord?
Mariana GURZA: Amintirile dor, Emilia… Tata, nu mai este…
Odată cu plecarea dumnealui, ceva s-a rupt. Se născuse în România
Mare, în anul 1921, la Banila pe Siret, regiunea Cernăuţi. Un bucovinean

aşezat, muncitor, evlavios, corect şi plin de bunătate. Îi simt prezenţa şi
acum în momentele dificile. Familia mea? Bucovina de Nord!
Emilia ŢUŢUIANU: Poate mai mult decât alţi români simţi drama
pierderii şi a teritoriilor din nordul Moldovei, în urma odiosului pact
Ribbentrop-Molotov, acolo fiind obârşia familiei tale. Ce s-a întâmplat cu
familia şi rudele tale în acei ani?
Mariana GURZA: Fratele tatei, Vasile, fusese împuşcat când
încerca să treacă graniţa. Bunica s-a întors din drum pentru a-şi
înmormânta feciorul. Nu i s-a permis să se mai întoarcă. Tata a stat o
perioadă ascuns prin munţii Bucovinei, asigura necesarul de hrană
rudelor şi nu numai. A ajuns într-un sat bănăţean unde a cunoscut-o pe

mama şi s-au căsătorit. Acest blestemat de pact mi-a decimat familia, m-
a vitregit de a mă bucura de bunici, de tot ce îşi putea dori un copil la

vârsta întrebărilor.
Emilia ŢUŢUIANU: Mai povesteşte-ne te rog amintiri depănate de
mama ta, care încă trăieşte, despre drama bucovinenilor refugiaţi, alungaţi
din matca lor străbună de vremuri nedrepte şi despre istoria românească
de pe plaiurile Bucovinei de nord?
Mariana GURZA: După evenimentele de la Fântâna Albă, familia
din care provenea mama, fiind mai înstărită şi implicată, a pornit pe
drumul Golgotei, al dezlipirii de vatră, lăsând totul. O parte din ei au fost
întemniţaţi şi omorâţi, alţii trimişi în lagăre. Am relatat plecarea mamei,
orfană la acea dată, în „Căruţa cu destine”. Mama, născută în Cupca,
regiunea Cernăuţi, la o vârstă destul de fragedă, alături de câteva rude,
primiseră indicaţia să se deplaseze în Banat. O mică manipulare a
organelor de opresiune… Dar, cu precauţie au reuşit ca fiecare să-şi
vadă de drum. Mama fusese lăsată la o familie inimoasă şi celelalte rude
s-au stabilit în funcţie de vremuri. S-au regăsit după zeci de ani. În casă
nu am auzit niciodată nimic din acea perioadă. Mamei i-a mai rămas în
memorie, fuga, şuieratul gloanţelor, mame împuşcate, plânsul copiilor
singuri…
Emilia ŢUŢUIANU: Ce ne poţi spune despre jurnalistul bucovinean
Vasile Plăvan, un unchi al tău, căruia i-ai dedicat şi o carte?
Mariana GURZA: Vasile Plăvan, unchiul mamei, a fost o figură
emblematică a acelor vremuri. Avocat, jurnalist, publicist, a fost unul
dintre cei care a luptat pentru Marea Unire. A murit mult prea devreme,
trist şi abătut, văzându-şi idealurile spulberate. A fost prea corect şi
prea cinstit într-o societate destul de măcinată. „Vasile Plăvan un

Slavici al Bucovinei”, volum apărut cu sprijinul Fundaţiei Universităţii
Ioan Slavici, rămâne în memoria colectivă ca o reparaţie morală faţă de
cel ce nu a precupeţit nimic în a-şi atinge idealul.
Emilia ŢUŢUIANU: Cum simţi tu, dragă Mariana, această istorie
care calcă peste suflete lăsând poveri sângerânde?
Mariana GURZA: O povară mistuitoare. Durerea Bucovinei o simt
mereu ca pe o lacrimă fierbinte pe obraz. Mă arde. Nu cred că vom mai
putea schimba ceva. Prea multe orgolii şi interese. Eu sunt o iubitoare de
Neam Românesc! Sună desuet? Pentru unii, poate. Pentru cei cărora le
pasă, vrem dreptate şi purificare. Am rămas o idealistă ca Vasile Plăvan.
Nimeni nu va face nimic.
Emilia ŢUŢUIANU: Ce personalităţi ale lumii literare care ţi-au
influenţat devenirea artistică ai avut privilegiul de a cunoaşte?
Mariana GURZA: Criticul şi scriitorul Adrian Dinu Rachieru şi
regretatul cărturar Artur Silvestri. Nu aş dori să nedreptăţesc pe cineva.
De la cei apropiaţi, mereu am luat ce a fost bun. Nu am căutat modele, a
fost mai mult sete de cunoaştere. Se spune că sunt o prezenţă discretă în
viaţa culturală. Aşa este. Am cititorii mei, prieteni remarcabili. Şi dacă
reuşesc să particip la o construcţie , mă consider fericită. Aş părea mai
interesantă dacă aş enumera toate personalităţile pe care le-am întâlnit?
Dragă prietenă, omenia, caracterul, demnitatea… Marii anonimi,
iubitori de glie, trăiesc clipa şi se dăruiesc în tăcere binelui comun. Există
o Românie Tainică…

Emilia ŢUŢUIANU: Ce moment emoţionant, mai important pentru
destinul tău te-a marcat?
Mariana GURZA: Întâlnirea cu Marii Duhovnici ai Neamului:
părintele Adrian Făgeţeanu, (de care mă leagă prin fibra bucovineană
încă din copilărie un sentiment deosebit), părintele Arsenie Papacioc,
părintele Iustin Pârvu, părintele Teofil Părăian.
Emilia ŢUŢUIANU: Au existat decalaje sociale, profesionale, care
să îţi genereze deziluzii?
Mariana GURZA: O întrebare destul de complexă pentru un pui de
refugiaţi. Venetic în ţara lui… Copilăria mi-a fost marcată de o anumită
marginalizare venită din partea localnicilor. Eram mai săraci, doar
nişte venituri… Nu mi-a fost uşor… Doar după 1990 aflasem că cei
refugiaţi erau consideraţi duşmanii Uniunii Sovietice. Dacă mi-am
dorit cravata de pioner, a trebuit să aştept, deşi eram o elevă bună. Ca
utecistă la fel. Probabil că sunt una dintre puţinele persoane care a

suferit că nu fusesem primită în rândurile PCR-ului, aşa cum nimeni din

familia mea nu a avut acces. A mers îndoctrinarea… mult mai târziu mi-
am explicat şi prezenţa miliţiei pe la noi pe acasă… În perioada

comunistă, (dacă a fost comunistă) a fost acea dictatură proletară. Un
sentiment de frică. Aceeaşi frică parcă o simt că se instalează şi acum.
Deziluziile create de apropiaţi au fost cele mai dureroase. Nu suport
minciuna şi prostia. Duplicitatea! Ca funcţionar public, am avut ocazia
să văd multe… prea multe pentru un suflet sensibil. Nimicnicia unora
depăşeşte orice limită, draga mea prietenă!
Emilia ŢUŢUIANU: Cuvântul tău este ascultat şi preţuit nu numai în
mediul virtual ci şi prin volumele de poezii publicate, cum îţi explici
această simpatie?
Mariana GURZA: Dragă Emilia, putem să fim noi înşine, aşa cum
am fost educaţi. În spiritul iubirii şi al prietenei necondiţionate. Dacă
pentru o parte din lumea virtuală şi nu numai, sunt considerată „poeta
cu suflet de înger” probabil am lăsat ceva în sufletele lor. Nu vreau să
sune a laudă, dar nu pot nega starea de bine când am văzut prezentarea
mea în Noua Zeelandă. Fiecare dintre noi, lasă în drumul său ce a
semănat. Dacă am semănat iubire, iubire să fie.

Emilia ŢUŢUIANU: Cu ce prejudecăţi te confrunţi cel mai frecvent
şi cum le combaţi?
Mariana GURZA: Parafrazându-l pe William Hazlitt „prejudecata
este fiica ignoranţei”. Suntem nerecunoscători, invidioşi, răuvoitori şi
egoişti. Cella Delavrancea mărturisea că a fost ferită de cele trei
calamităţi: gelozia, invidia şi orgoliul, considerându-le „boli care
distrug sufletul, fiinţa umană”. Parcă ne dezumanizăm pe zi ce trece.
Suntem interesaţi de bani, de averi, de beneficii nemeritate şi de atenţii
necuvenite. Avem impresia că suntem totali, că ni se cuvine totul. Avem
o democraţie reală? Unde este scara valorilor? Câţi dintre intelectualii
rasaţi şi-au mai păstrat bruma de demnitate? Să fie vorba de o sete de
înavuţire? Sau de putere? Cum ne manifestăm superioritatea? Strivind
valoarea?! Încerc să fiu originală. Să spun răspicat, chiar dacă
deranjez, ceea ce cred. Nu-mi place ce văd acum, Emilia! Nu pentru
micimea unora s-au jertfit bravii eroi ai neamului. Oare nu se tem de
justiţia divină?
Emilia ŢUŢUIANU: Ce virtute umană apreciezi cel mai mult?
Mariana GURZA: Virtutea creştină, ea fiind hrana sufletului!

Emilia ŢUŢUIANU: Societatea românească s-a schimbat mult în
ultimii ani. Ţinem cu greu piept sentimentului de invidie. Un sentiment
care trebuie eradicat din comportamentul şi conduita noastră, din motive
etice. Ce fel de om poţi fi când cel de lângă tine suferă pentru rezultatele
tale? Invidia din orgoliu este devastatoare, pentru că trădează un complex
de inferioritate şi exprimă ranchiună. Se poate vindeca asta?
Mariana GURZA: Societatea românească este bolnavă. Cei
puternici nu au cum să o simtă, cei mulţi, da. „Scapă cine poate!” Asta e
deviza momentului! „Marii oameni ce se pretind reprezentanţi ai
poporului românesc întreg, cei ce pretind a personifica idealurile noastre
naţionale, lupta de emancipare ce ne absoarbe(;), aceştia nu au în vedere
decât utopii cosmopolite, proprii a ne dezorganiza şi mai mult, a slăbi în
noi simţul de conservaţiune naţională şi, dacă se servesc din când în când
de ideile comune poporului românesc, o fac numai debitându-le ca pe o
marfă, pentru a-şi câştiga popularitate”. (Mihai Eminescu, E greu a
afla…, Timpul, 27 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 229). După
cum vezi Emilia, Eminescu este actual şi acum. Citisem recent o ştire că
o doamnă profesoară de română vrea să scoată Luceafărul din programa
elevilor. Aceasta este societatea românească! S-a dorit globalizare, asta
avem. Pierderea identităţii naţionale, a respectului faţă de cel de lângă
tine, care vrea să facă ceva, pentru a rezista în timp. S-a dus şi încrederea
în colegul de breaslă. Dacă s-ar putea te-ar aşeza într-un ierbar, fără
rezerve. Oare mai putem avea încredere în cei de lângă noi? Adevăratele
caractere îşi păstrează puterea. Nimeni şi nimic nu ar putea zdruncina
credinţa noastră, care nu este negociabilă. Invidia este nimicitoare
pentru suflet. După spusele sfinţilor părinţi semnul caracteristic al
vanităţii este prefăcătoria şi minciuna, în timp ce semnul trufiei este
înfumurarea şi invidia. Avva Pimen a sfătuit pe cineva să nu locuiască
într-un loc unde există vreunul care îl invidiază, pentru că altminteri nu
se va pricopsi: „Să nu locuieşti într-un loc unde vezi pe cineva care are
gelozie împotriva ta, căci altfel nu te pricopseşti”. Dar avem un drum de
parcurs. Şi chiar dacă nu putem pleca, putem ignora sau putem face
rugăciune pentru cel ce are sufletul bolnav. Dragă prietenă, greu să se
vindece cei care nu au credinţă. Este boală grea invidia, orgoliul…
Nesiguranţa lor duce la complexe. Dacă vor conştientiza răul, mai au o
şansă. Ceilalţi, cu fărâma lor de credinţă, să arunce lumină asupra lor.
Aşa se vor simţi protejaţi de rău.

Emilia ŢUŢUIANU: Acest dialog pe care îl facem, nu este pentru a
ne dezvălui sufletul şi viaţa, ci pentru a arăta cum să ne ridicăm atunci
când eşuăm. Cum ai defini prietenia adevărată?
Mariana GURZA: Acceptarea noastră aşa cum suntem, cu bune şi
rele, necondiţionată.
Emilia ŢUŢUIANU: Timpul este o poveste retrăită cu ochii deschişi,
ce simţi privind înapoi?
Mariana GURZA: O luptă între viaţă şi moarte! Am învins cancerul,
infarctul…Sunt o luptătoare.
Emilia ŢUŢUIANU: Cum vezi ingerinţa politicului şi
administrativului în manifestările culturale locale?
Mariana GURZA: Ori facem politică, ori facem cultură. Ideal ar fi
ca sectorul cultură să se bucure de libertate. Dar la noi, nu se poate altfel.
Totul se reduce la bani şi la interese de grup. Faptul că, la noi, statul este
aproape totul şi societatea aproape nimic, are o consecinţă foarte
păgubitoare pentru cultivarea, chiar întâmplătoare, a artelor şi literelor.
În loc de societatea aşezată şi-nchegată, ca să-l parafrazez pe Caragiale,
n-avem decât o lume de strânsură, care îşi schimbă în fiece zi fizionomia,
care nu poate avea porniri mai presus de cele strict utilitare, care nu
poate avea tradiţie, nici unitate de gândire şi de simţiri. Cu toate astea,
această lume de strânsură mişună aici deasupra unui element etnic
hotărât. Sub tot acest Babel, există o limbă românească, care-şi are
geniul ei; sub toată această vâltoare veşnic mişcătoare, există un popor
statornic, care-şi are calităţile şi defectele lui specifice, bunul lui simţ, o
istorie plină de suferinţe, nevoi, simţiri şi gândiri proprii.

Emilia ŢUŢUIANU: Ştiu că ai o familie ideală… Că îţi place enorm
să te ocupi de nepoţii tăi, tinere vlăstare care le imprimi iubire şi
responsabilitate. Cum este să îţi creşti nepoţii?
Mariana GURZA: Familie ideală? Nu ştiu să existe familia perfectă.
După unii specialişti, familia este supraevaluată, ea devenind ultimul
spaţiu al fericirii, cuibul nostru unde ne simţim protejaţi de exterior. Am
o familie obişnuită. Ca bunică, am un sentiment unic. Îi văd doar în vizite.
Tinerii sunt mereu ocupaţi. Noi prea tomnatici pentru a ţine pasul. Şi
obosesc repede. Inima mea este cea care a dăruit şi dăruieşte iubire,
chiar dacă mica cicatrice, strigă durerea lumii…

Într-o lume a firescului, devenită
utopică de ceva timp, fiecare îşi
exprimă vibraţia sa unică prin
înclinaţii artistice sau talent, pentru
bucuria şi lumina sufletească a celor
de lângă noi şi a celor ce vor veni…
Sunt semeni ai noştri care, trecând
peste barierele nefirescului
încetăţenit peste şi pentru noi, îşi lasă
sufletul şi unicitatea să vibreze şi să
se exprime prin creaţia lor pentru
ceilalţi, oferind alinare şi frumos,
picături de iubire şi culoare în
oceanul dezamăgirilor cotidiene.
„Suferinţa e prezentă în lume pentru
a face să se declanşeze iubirea,
pentru a face să se nască fapte de
iubire faţă de aproapele!”- spunea
Papa Ioan Paul al II-lea. Ai
transformat suferinţa în frumos, Mariana, cum numai tu ştii s-o faci, şi
nu degeaba ai fost numită „poeta cu suflet de înger”. Îţi mulţumesc
pentru tot ce ne-ai împărtăşit în acest interviu şi-ţi doresc ca întotdeauna
cuvântul să-ţi fie parte din vibraţia sufletului, să nască lumi, imagini,
simţiri şi profunzimi divine, iar cititorii tăi să simtă atingerea aripii de
înger a sufletului tău atunci când te citesc.

Emilia Ţuţuianu: Mariana Gurza, toujours!

La marea
plecare, nu poți fi
decât neinspirat şi
bulversat, desigur!
Verbul ,,a fi” folosit
la trecut, apasă…
Cum să spun, fără
strângere de inimă
că Mariana Gurza
a fost? În ciuda

nefiinţării, cu siguranţă va rămâne, în amintire, acel suflet ales, generos
şi implicat în orice înseamnă echilibrarea oamenilor şi a daimonilor
lăuntrici.
Menirea sa a fost să facă bine, să limpezească asperitățile, oriunde ar
fi fost acestea, să aprindă lumina iubirii fiecăruia dintre noi!În vremurile
potrivnice cum mai preţuim prietenia…şi atunci când ne este bine dăm la
o parte recunoştinţa, închipuindu-ne că poate suntem fericiţi prin noi
înşine, iluzii… Omenia a fost prima dintre virtuţile Marianei Gurza iar
tot ceea ce lasă în urmă acum este rezultatul a ceea ce a gândit, simțit şi
realizat cu sacrificii, trudă şi multă, multă dăruire.
A fost o fiinţă discretă, iar formula sa de vieţuire, ca şi confruntările
din cultură au ţinut-o retrasă în penumbră, înţelegând profund,
întotdeauna peste ceasurile vremilor. De aceea s-a străduit să lase pentru
urmași, frumoase şi curate daruri de suflet.
Dacă pentru ea, a vieţui, a fost ,,stânca,” a cărei însufleţire a trecut
pe lângă clipe asemenea unei vântoase potolite, pentru mine Mariana
Gurza a fost fiinţa care mi-a stat aproape de fiecare dată în lunga şi
rodnica colaborare din paginile revistei Melidonium; a fost sora de
suflet, prietena, care m-a cunoscut destul de profund şi mi-a prezis
multe-multe afirmări care în timp s-au dovedit a fi fost adevărate.
Menirea ei a fost aceea de a Scrie. Asta i-a fost un scut, iată, rezistă şi
va rezista în faţa anilor. Vor rămâne cărțile sale, cuvintele, pentru că
lumea sa rămâne bună, onestă, iubitoare. Aşa a fost prin structura sa:
Poeta cu Suflet de Înger!
Acum, din nostalgice
doruri şi tristeţi caut
întrebări fără răspunsuri.
Trei personalităţi
importante, pe care le-am
cunoscut împreună cu

poeta Mariana Gurza ne-
au stat alături în devenirea

noastră. Arhimandritul
Ciprian Zaharia, stareţ
al Mănăstirii Bistriţa, cel
ce adăpostea în „perioada
neagră” oamenii ce-l

slujeau pe Dumnezeu şi care suferiseră prin închisori, şi care l-a omenit
pe cel ce era una dintre personalităţile culturii şi literaturii române –
Artur Silvestri. Specialist în literatură medievală, preocupat de filosofia
religiilor, de patrimoniul istorico-religios al patriei, acest neobosit
cercetător a cunoscut oameni şi locuri ce au format nucleul meditaţiilor
sale în studii, eseuri şi articole. O altă personalitate a lumii ştiinţifice şi
literare cunoscută împreună cu poeta Mariana Gurza a fost şi poetul Boris
David, cel care i-a dedicat ,,Doamnei poeziei Bucovinei” volumul de
versuri ,,Postume vii”, Editura Muşatinia, 2013.

O prietenie ce s-a
cimentat în Timp, în
gânduri, cărţi şi
amintiri de neuitare.
Aşa cum spuneai tu,
dragă Mariana ,,Ce
ne-a apropiat?
Totul! ,,Nihil sine
Deo!” ( Nimic fără
Dumnezeu!) Revista pe care a iniţiat-o şi a condus-o, Logos si Agape, a
construit un drum de cuvinte, de artă poetică. A lăsat o moștenire tinerilor
literați, așa încât putem să îndrăznim a crede că Mariana Gurza, prietena
noastră, a rămas, şi continuă să fie mereu în mintea şi sufletul nostru.
Dacă îngerii vor dori cuvinte de slavă şi lumină părintească, vor avea un
dar de la ea. Poate acolo o vor întâmpina cu muzica versurilor sale.
Doamne, fă cumva ca Mariana, atât de iubitoare aici pe pământ, să aibă
parte dincolo, în veșnicii, de iubirea şi pacea ta! A fost atât de
credincioasă ție, încât, slava ta credem că o va apăra acolo, în ceruri la
nesfârșit!
Mariana Gurza – expresie a disponibilității umane, a sensibilității și
receptivității față de frumos, capabilă de a plăsmui valori spirituale și de
a vibra odată cu ele. Un om care a înțeles să pătrundă adevărul, realitatea
și să dăruiască, prin delicateţea etică ce o caracterizează, sensibilitate și
iubire, tuturor celor din jurul său.

Al. Florin ȚENE :Comunicări celeste In memoriam Mariana GURZA

POETA NU A MURIT
S-A ÎNTORS ÎN CUVINTE

Amfora din cuvinte pentru Mariana Gurza

Pescăruşii cerul pe aripi l-au luat
Mutând-o unde se termină zarea,
Oraşul a rămas pe înserat izolat
Şi Carul Mare şi-a pierdut cărarea.
Rătăcesc pe malul pustiit de întuneric
În căutarea Marianei ce nu vine,
Gânduri robindu-mă homeric
Sub pietrele lunii macină dorul de tine.
Doar îngerii uitând de univers
Trag Bega cerinită după ele,
Eu stând pe-o stâncă de vers
Plămădesc o amfora din cuvinte şi stele.
Poetul nu minte niciodată

El doar spune ce-i şopteşte viitorul
Trecutul adus în mere coapte din pom
Sau busuiocul sfinţit în pridvorul
Oglindit în picătura de atom.
Iubirea e sinceră când o uită-n cuvinte
Spuse ca rotocoalele de fum
Fiindcă niciodată Poetul nu minte
El doar rătăceşe versul pe drum.
Cerul în verbul lui e ca apele
Ce curg pe clopotul învechit

Poeţii nu mor niciodată, ei doar
îşi odihnesc zborul
între clipa ce vine şi visul ce-a fost
potolind focul din oase şi luna
cu dorul,
arzând întotdeauna
cu rost.
Poeţii nu mor niciodată, se-ntorc în cuvinte
eterne vorbe încolţite-n brazdă
în frunze, flori şi în întoarceri din cele sfinte
sau în zborul păsărilor ce torc la stână
cântece pregătite să fie gazdă
în care intrăm cu ei de mână.
Poeţii nu mor niciodată ei vin
coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,
de apă şi iz de pelin

ne iau de pe umeri tristeţea, ne-nveşnicesc tulpină
şi ne pun aripi de înger, în abis
nu mor niciodată, dar niciodată
doar urcă în vis.
Poeţii nu mor niciodată, doar ies
din auz, cum ai privii
printr-un ochean întors,
sau alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii
aureolează cu stele un şes,
ei au în vene al patruilea simţ,
metafora din sânge a unui prinţ.
Poeţii nu mor niciodată, şi doar
îşi odihnesc zborul
între clipa ce vine şi visul amar
potolind focul din case şi luna
cu dorul, arzând întotdeauna
cu rost.

Poemul postum
S-a dovedit că moartea e anonimă
Trece printre noi şi ne ia pe sărite
O însoţim fără judecată cu ultima rimă
Acolo unde şi verbele cad rănite.
Doar câte odată unul dintre sute
De doamna neagră crezând c-a fost cosit
Cade în cartea postumă scrisă pe tăcute
Când inima minţise c-a murit.
Poezia
Poezia se întrupează când soarele

şi Hades se ating până şi-n vis-
spune Odysseas Elytis,

atunci în amiaza susţinută de cariatidele pădurii, marele

cer încălţat cu pielea picioarelor Poetei
o primeşte rătăcind printre stele
şi arsă de dor,
îi pune aripi, şi zboară
cu sufletul ei ancestral
şi călător
când sub şa i-a murit şi ultimul cal.
Iar strugurii sunt sâni în via
din care mulge lapte pentru zei,
Aceasta este Poezia
din care Mariana te invită, cititorule, să bei
din veșnicia ei.

A șaptea zi după Mariana
După ce Dumnezeu a sfinţit lucrarea Lui
Cuvântul în tine a căpătat mişcare
A ochilor ce dau de ştire în ziua nimănui
Spre a înţelege noua-ntruchipare.
În această zi ai împărţit bucăţi din tine,
Poeme să le-nţelegem în ceas de mântuire,
Ajutorul pătrunderii în măduva timpului ce vine,
A leoaicei cu ochii verzi eliberată de iubire.
O mie de ani într-o singură zi
Proclamă un ceas fără eroare,
În duminica de suflet te-aştept să vii
Poemul să-l citeşti întruchipat din mare.
Prilej universal de a ne cunoaşte,
De a întoarce cuvântul înapoi,
În mielul din Dumbrăvița ce tăcerea o paşte,
Aşa cum va fi în Ziua de Apoi.

Elena TUDOSA:Comunicări celeste In memoriam Mariana Gurza

Ce dor ne este astăzi îngere drag de tine!

Când Domnu-n cer un înger cere,
Să strălucească-n chip de stea,
Nimănui, nu-i este-n putere,
Să treacă peste voia Sa.
Pe tine înger te-a cerut să-i fii,
În veșnicia-împărăției sale,
Tribut prin slova sfintei poezii,
Altar înălțător spre închinare.
Azi ne lipsești atât de mult,
Dar te simțim alăturea prin poezia,
Ce ți-a rămas frumoasă urmă pe pământ,
Spre a ne alina tristețea, nostalgia.
Ni-i dor de tine, dor nemărginit,
Dac-am putea un an îndărăt înturna,
Dar cum să poți aduce un înger pe pământ,
Când Domnul l-a dorit să-l aibă-n preajma sa ?
Veghează pentru noi zile și nopți la rând,
Luminându-ne viața cu multă-nțelepciune,
Atât cât ne-o lăsa Domnul pe-acest pământ,
Pașii să ni-i purtăm lăsând frumoase urme !

Veșnică odihnă în raiul sfânt celei care a fost îngerul poeziei,
directoarea revistei „LOGOS ȘI AGAPE”!
Dumnezeu să te ierte și să te odihnească în pace !
Nu te vom uita niciodată !

Ben TODICĂ: Comunicări celeste In memoriam Mariana GURZA

Melbourne, AUSTRALIA
În amintirea îngerului slovei,
MARIANA GURZA
Sunt cu adevărat onorat că am fost invitat de
Redacția revistei „LOGOS și AGAPE” să
colaborez la elaborarea unui volum comemorativ, cu
ocazia împlinirii unui an de la plecarea poetei Mariana Gurza în lumea
îngerilor, bucovineanca născută în Banat. Ce moment mai bun decât
acesta să ne gândim împreună la importanța poeților noștri în literatura
română, în acest moment în care o epocă pe care credem că o înțelegem
– cel puțin vag, dacă nu bine – pare că se prăbușește sau se apropie de
sfârșit.
Pe măsură ce calotele de gheață se topesc, pe măsură ce oceanele se
încălzesc și pânzele freatice se cufundă, în timp ce rupem țesătura delicată
de interdependență care susține viața pe pământ, să dăm glas iubirii,
stimei și aprecierii noastre pentru un suflet bun și cald, ca al Mariei (când
am numit-o astfel s-a simțit transportată în timp, la părinții ei care îi
spuneau Maria). Acesta a fost un moment măreț pentru mine, dar și pentru
ea, călătorind gând la gând, ani la rând pe ogorul rodnic al scriiturii.
Treptat, legătura noastră formidabilă ne-a condus și ne-a ajutat să
depășim granițele dintre oameni și distanțe și chiar mai mult – dintre
culturi. Orgoliul formidabil al celor care controlează și conduc azi lumea
ne subminează capacitatea de a ne conecta cu supraviețuirea planetei ca
specie, deoarece înlocuim arta cu algoritmi și privim un viitor în care
majoritatea ființelor umane ar putea să nu fie necesare. Mariana a simțit
acest lucru și l-a exprimat cu atenție și aplomb în poeziile sale complexe,
scrise mereu în dimensiunile rugăciunii Tatăl Nostru, așa cum menționa
ilustrul George Anca.

În eseurile sale își exprima îngrijorarea față de tot ceea ce se întâmplă
astăzi în lume. Considera că înlocuirea omului cu roboți pentru
profituri economice au adus masele pe străzi pentru a se opune noilor
imperialişti, neonazişti care se înmulţesc din nou pe străzile Europei,
naţionaliştii UE în România şi o mulţime de prinţi mai mari şi mai mici,
dictatori din alte țări pentru a ne călăuzi în Necunoscut. Cu deosebită

finețe, Mariana Gurza ne spune cum reacționează biblic poetul nostru
român, Nicolae Bălțescu, un căutător de sclipiri de smerenie, naturalețe,
simplitate și modestie. Deși totul este iluzoriu, poetul visează la o lume
neîntinată. Călătorește în timp, dezamăgit de aroganță, ură, invidie. Am
putea să-l definim ca un neînțeles? Da, într-o lume în care valorile sunt
răsturnate și firescul nu mai este firesc, poate să fie considerat un
însingurat, un poet atipic. Sufletul poetului tânjește după schimbare,
simțindu-se însingurat doar în verdele viu, dar mai fericit…
Și Maria mărturisea: „Am crezut că travestindu-mă/ în lumină,/ în
disperare/ am să-ţi adorm imaginaţia./ Am reuşit/ să-mi zăresc îngerul/
rătăcit de mine,/ căutându-mă/ în gestul meu/ de umilinţă.” (Cerul plânge
în inima mea)
În timp ce mulți dintre noi au visat ca și ea în „Gânduri nocturne”
(1999) că „O altă lume este posibil”, poeta creștină scria, rugându-se:
„Lăsaţi caii să zburde pe câmpiile-ntinse/ Liberi în jocul nebunesc de
altă dată,/ Fără poveri şi fără lanţuri groase/ Să simtă ce-i aceea
viaţă.// Lăsaţi florile să crească unde e verde/ Şi mugurii păstraţi
înrouraţi de zori,/ Să nască în soarele viselor crude,/ În viaţa aceasta
plină de erori.// Lăsaţi-mi gândul neîntinat/ Dogorind în iubiri
pierdute,/ Lăsaţi-mi sufletul curat/ Şi visele plăpânde…” (Manifest
pentru viaţă)

Războaiele gratuite ale capitalismului, nevoia de a sfida tăcerea de la
războiul din Iugoslavia și până azi și lăcomia sancționată au pus în pericol
planeta și au umplut-o cu refugiați. O mare parte din vină pentru acest
lucru revine direct pe umerii noștri. În nevoia de a sfida tăcerea, Mariana
a prezis corect, lucid, rațional că „războiul împotriva terorismului
comunist și antidemocratic” va duce la persecutarea unor comunități, la
reguli mai stricte și la limitarea libertăților personale.
Ca orice suflet de poet, avea o fire sensibilă şi puternică în acelaşi
timp. Cu iubire și dor de Bucovina, iată ce scria: ,,Frumoasă,/ Ai pătruns
în sufletul meu,/ Că o pasăre măiastră,/ Bucovină,/ Plai de doină,/ Plai
de dor…/ Sfânt şi binecuvântat/ Îţi este neamul,/ Neam nemuritor…” (Plai
de dor) Și în condițiile cele mai vitrege ale neamului, poetului îi rămâne
rolul de a vedea, atenționa și a da viață nădejdii: ,,m-aş prinde printre
stele/ Cu mâinile de flori, Şi-aş îngenunchea o lume, O lume plină de
erori.” (Speranţă)
Tristețea și amărăciunea pe care le simțea o determină să scrie:
„Aproape în fiecare eseu sau poezie am pus destule necazuri încât să

mă facă să-mi promit că nu voi scrie altele. Dar, inevitabil, au apărut
situații în care efortul de a tace mi-a creat un asemenea zgomot în cap, o
astfel de durere în sânge, încât am cedat, și am scris. Singura modalitate
de a supravietui, de a ști ar fi să treci prin ea, să te pierzi și să înveți să
trăiești în ea. Învață să cunoști oameni, mici și mari. Învață să iubești
mulțimea. Ar fi un roman care ar spune ceea ce nu se poate spune altfel.
În special despre Basarabia, unde numai ficțiunea poate fi adevărată,
deoarece adevărul nu poate fi spus. În România, nu este posibil să vorbim
despre unirea cu Moldova cu vreun grad de onestitate fără a risca
vătămare corporală. Dar începutul e familia ta, române…”
Pe Mariana Gurza am cunoscut-o dintr-o poezie solitară cu vecinii
noștrii sârbi bombardați pe nedrept de americani și nimeni din Europa nu
a ridicat un deget ca să-i apere. Ea lucra ca editor-delegat
INTERMUNDUS MEDIA, unde Artur Silvestri îmi propusese să-mi
publice o carte, adunând materialele publicate în arsenalul Patrimoniului
Național Român. Era prima mea carte intitulată „Între două lumi”, pentru
că, într-adevăr chiar așa mă simțeam. În acel moment, A. Silvestri pleacă
dintre noi, într-un spital din Viena, răpus de o boală necunoscută. În acest
moment, totul a încetat. Eu am rămas cu suspiciuni și fără carte, așa
credeam! În acel moment, apare Mariana Gurza care lucrase cu Silvestri
la carte, dornică să continue demersul mentorului, îmi propune să mă
ajute, publicându-mi în anul 2009 prima mea carte la Editura ATTICEA
din Timișoara și, din acel moment, sub aura ei, următoarele volume.
„Oameni străini și-au făcut loc pe paginile mele”, mărturisește
Mariana și din considerente doar de ea știute se decide să mă promoveze
ca scriitor. Aici nu poate fi exclusă contribuția alături de Mariana Gurza,
a soțului, copiilor, soției mele și a copiilor mei la promovarea cărții, a
scriitorilor George Anca, Veronica Balaj, Vasilica Grigoraș, Cornelia
Chifu și Dumitru Mnerie.

Scrisul Marianei a fost și a rămas adevărata ei chemare. În primii ei
ani ca scriitoare, a publicat prima carte intitulată: „Paradox sentimental”
(1998) și de aici nu a mai oprit-o nimeni din căutarea propriului eu liric:
„Am crezut că ştii/ cine sunt./ Eu mă credeam,/ deopotrivă că sunt/ şi
umbră şi fiinţă./ Până când mi-am dat seama/ că-n oglinda timpului/ nu
eram mai mult decât/ un strigăt,/ un hohot de râs,/ o rochie albă,/ o
flacără de lumânare,/ un ou roşu,/ o bucăţică de prescură,/ un ochi de
lumină.” (Spune-mi cine sunt)

Despre poeta, Marian Gurza, cărturarul Artur Silvestri, prietenul şi
colaboratorul cel mai preţios al poetei nota: „Poetă și eseistă, conferă
expresie disponibilității umane, sensibilității și receptivității față de
frumos, fiind capabilă de a plăsmui valori și de a vibra odată cu ele. Un
om care a înțeles să pătrundă miezul adevărului, realitatea și să
dăruiască, prin curățenia morală ce o caracterizează, sensibilitate și
iubire, tuturor celor din jurul său. Mariana Gurza scrie versuri ce
combină un material sufletesc neoromantic şi metodologie imagistă în
cărţi reprezentative de poezie”.

Cu această însumare a calităților sale creative, nu îmi rămâne decât să
mărturisesc că: Mariana Gurza a intrat într-o altă dimensiune, o treaptă
supremă a poeziei de dragoste care vindecă și înobilează IUBIREA. O
ultimă spovedanie lângă Duhovnicul Neamului Românesc, Părintele
Justin Pârvu. Lumânarea adusă de la Mănăstirea Rarău, ardea lin în
palmele mele tremurânde: „Doamne, rămas bun Părinte/ În viață mult ai
pătimit!/ Mereu te-au răstignit/ Aici, în temnițele comuniste…/ Acum
veghezi printre sfinți/ La Neamul Românesc/ Azi mulți ne osândesc/ Dar,
sfinții ne ocrotesc./ ,,Nu vă fie frică”/ Aşa ne spuneai odată”. (Apropieri)
Să ne amintim de Mariana Gurza în pelerinaj prin idee, gând şi suflet:
„Credința este una/ / Salvarea noastră dată./ ,Nu suntem singuri/ Cu noi
este Dumnezeu!/ Sus inima români!/ Părinte al Neamului meu”.
Farmecul și aroma versurilor sale au înmiresmat și au trezit împărăția
temerarilor întru credință, nu doar din iubire de HRISTOS, pe urmele
căruia a păşit și ea în Israel, dar și prin plânsul versurilor și suspinul
cuvintelor. Maria a trăit ca să astâmpere setea îndrăgostiților de divin. În
PELERINAJ PRIN IDEE, Mariana, în iubire de aproapele, i-a dăruit o
îmbrăţişare caldă MUCENIȚEI, îmbrăcând-o în vers, „aşa cum mi-a fost
dat…/ Un gest de iubire, de preţuire, de respect…/ O lacrimă de dor,
rostogolită din Ţara fagilor…/ Vivat, crescat, floreat, muceniţa Neamului
Românesc, Aspazia Oţel Petrescu!”
Dintr-o iubire fără margini, scrie: „De-aş fi vântul cu miresme
parfumate…,, / Ţi-aş săruta inima cuprinsă de dor/ Aş şterge urmele-ţi
însângerate/ Lacrimile vărsate pentru popor./ M-aş cuibări că o copilă/
În poală ta sfântă mucenică/ Şi-am depăna filă cu filă/ Poveşti din dulcea
Bucovina” (De unde vin acești îngeri?)
De unde această aromă Dumnezeiască în versuri, muzică și imagini
care-ți topește sufletul? Aliajul flăcărilor pătrunde. Toate vin înlănțuite

dintr-o experiență profundă. Zguduitoare iubire, plină de noblețe,
suferință a vieții – ARTA POETEI.
Am strâns aceste gânduri venite pe moment ca să construiesc
imensitatea unui suflet în Duh din memoria-mi lăsată, a unei iubiri eroice
de înalta finețe și talent literar, căldură părintească a unei existențe eterne
în divin, a unui neam românesc, Mariana Gurza.
Cu gândul trist la Mariana, întru pomenire veșnică!

Valentina TECLICI :Comunicări celeste In memoriam Mariana GURZA

Napier, NOUA ZEELANDĂ
CĂLĂTORIA SPIRITUALĂ
A MARIANEI GURZA
ÎNTRU VEŞNICIE

Unele persoane sunt născute să răspândească
lumină, să atingă cu aripile gândurilor lor pe cei întâlniți întâmplător sau
pe cei care sunt atrași ca un magnet de lumina lor miraculoasă. O astfel
de persoană a fost Mariana Gurza şi pentru mine nu a fost o întâmplare
că am fost atrasă în mrejele luminii ei. Am cunoscut-o prin intermediul
prietenei mele de-o viaţă, Vasilica Grigoraș, care devenise prietenă cu ea,
atrasă, desigur, şi ea de lumina sufletului său armonios, generos,
vindecător, de preocupările similare şi de mintea sa revărsându-şi ideile
continuu ca un izvor de apă limpede. Asta se întâmpla la începutul anului
2012 când, între noi, a început să se înfiripe firul comunicării prin
emailuri. Coincidenţele pe care le-am descoperit ne-au uimit şi ne-au
apropiat şi mai mult. Mariana era născută în acelaşi an, lună şi zi ca şi
soțul meu, Robert Anderson, şi glumeam că erau fraţi gemeni. Mariana
avea doi copii, o fiică şi un fecior. Unul din numele de botez ale fetei ei
este Valentina, ca şi numele meu. Unul din numele de botez ale băiatului
Marianei este Vlad, ca şi al fratelui meu (Domnul să-l odihnească!).
Mariana, poetă creştină, numită şi „poeta cu suflet de înger” a vegheat
creaţiile altora, printre care şi pe ale mele şi le-a publicat cu generozitate
în revistele on-line, unde era parte din colectivul de redacţie şi, în special,
în revista ei Logos si Agape.

Îi citeam poeziile, cronicile de carte şi eseurile pe care le publica și-
mi îmbogățeam mintea şi sufletul cu descrierea locurilor pe care le

vizitase, cu prezentarea oamenilor de spirit şi de cultură pe care îi
întâlnise, cu introspecţia adâncă a cărţilor analizate, cu abilitatea de a
împleti cultura ei generală cu reflecţia întru crearea unor eseuri de
autentică valoare.
Dorul ei de străbuni, de bunici, de tatăl ei, ca o tânguire, avea
dimensiuni cosmice, ca şi dragostea dintre ea şi mama ei. M-am gândit
uneori că măicuţa Marianei, un alt înger care a plecat la ceruri cu un an

înaintea ei, a ştiut că a fost mai bine să-şi cheme fiica lângă ea, să-i ţină
divină companie, decât să o lase să trăiască printre muritori cu sechelele
lăsate de virusul care i-a devastat trupul.
În 2015 am invitat-o pe Mariana să colaboreze la primul volum al
antologiei bilingve Poetical Bridges – Poduri lirice şi „poeta cu suflet de
înger” a răspuns cu bucurie şi mi-a trimis poezii excepţional de profunde
şi de frumoase. La una din lansările antologiei, care a avut loc la
Biblioteca din Napier, Noua Zeelandă, pe 17 martie 2017, Mariana a fost
prezentă, indirect, şi prin intermediul uneia dintre poeziie ei, a oferit o
pagină de cultură românească celor prezenţi la lansare. Poezia „Ctitorie”
creată de Mariana Gurza a fost citită de poeta Mandy Pentecost, care s-a
documentat temeinic despre legenda Meşterului Manole, pe care a
povestit-o audienței corect şi nuanțat. A fost un moment magic.

Sufletul
mi s-a umplut de bucurie şi am fost extrem de recunoscătoare Marianei
că a scris o poezie ce a provocat interesul celor de aici. M-a impresionat
şi faptul că lecţia legendei româneşti despre sacrificiul creaţiei, legendă
atât de dragă neamului nostru, a fost prezentată de o poetă kiwi.
Cu toate că nu am reuşit să ne întâlnim „în carne şi oase”, ne-am
întâlnit adesea la modul spiritual prin colaborări, schimburile de idei din
mesaje, dar mai ales prin poeziile pe care ni le-am dăruit reciproc cu
ocazia zilelor noastre de naştere.
În 2012, cu ocazia zilei ei de naştere, i-am dedicat Marianei poezia
Pygmalion, care ştiu că i-a făcut sufletul să vibreze, fiindcă mi-a spus asta
într-un mesaj de mulţumire şi pentru că a publicat poezia în revista
Melidonium, chiar de ziua ei. Un an mai târziu, am inclus această poezie,
cu dedicaţia de rigoare în cartea mea, De la imposibil la posibil – From
Imposibil to Possible. Citez poezia „Pygmalion” în ambele versiuni,
română şi engleză :

Pygmalion

Poetei Mariana Gurza
Ca Pygmalion, am sculptat
Sensul vieţii mele în azurul credinţei.
Cu dalta albastră, de vioară,
Am ajustat sentimentele
Până au devenit tril în flautul lunii.

Cu dalta albă, de aripă,
Am sculptat crucea neagră
A ceea ce-am crezut că mi-a fost dat,
Încât trandafirii s-au stins împăcaţi.
Cu dalta cenuşie, de clepsidră,
Am cioplit speranţele
Până au doinit verde, în cuibul luminii
Şi-au umplut câmpia de poeme.
Cu dalta neagră, de granit,
Am sculptat ziua de ieri
Când apusul o lua-naintea răsăritului
Şi noaptea domnea ca o regină.
Cu dalta roşie, de flacără
Am sculptat ziua de mâine
În care Galateea prinde viaţă
Şi viaţa-n mine arde torţă
Luminând calea miilor de poeme
Simţite şi nerostite.

Pygmalion

To the poet Mariana Gurza
Like Pygmalion, I carved
The meaning of my life
In the azure of faith.
I adjusted my feelings
With the violin blue chisel
Until they became trill
In the moon’s flute.
With the white wing chisel
I carved the black cross
Of everything I believed was given to me
So, the roses faded peacefully.
With the grey chisel of an hourglass
I carved hopes
Until they sang green songs

In the light’s nest
And poems blossomed on the field.
With the granite black chisel
I carved the day from the past
When the sunset ran before the sunrise
And night reigned like a queen.
With the fire red chisel
I carved the day in the future
When Galatea was born
And my life is a burning torch
Igniting the path of thousands of poems
Felt and unexpressed.
În 2017, am dedicat Marianei, tot de ziua ei, poezia „Uneori, pe
Mariana Gurza aripile o dor”:

Uneori, pe Mariana Gurza aripile o dor

Uneori, pe Mariana Gurza aripile o dor
de-atâtea Gânduri nocturne
care lasă urme de zbor,
albastru Paradox sentimental
pe marea trecere.
Nevoia de a sfida tăcerea
Dansează Lumini şi umbre
orbitoare şi sumbre.
Din care colţ al Universului se-aude
corul îngerilor ca un răspuns?
Tăcerea devine biblie,
rugăciune fără de apus.
Şoapte gândite, Ultimul strigăt
venite hăt din Univers,
deschid căile credinţei
cu umilinţă de vers.
Gânduri nocturne celest luminate,
Dumnezeu şi umbră.

Eu încă mai sper
să am o plecare provizorie,
să mă pot întoarce,
şi să fiu tânăra femeie din vis.
Să-ţi spun: Vezi, n-am murit,
n-am vrut să te las
singur cu umbra mea!
Cu toate că moartea
e doar un drum…
De-aceea,
eu n-am să mor niciodată
cu adevărat.
Totul e un simulacru
de moarte.
E doar şaradă.

Mariana Gurza a ştiut că „moartea e doar un drum”, o călătorie a
spiritului și că ea va continua să fie briza existenţei, alinând tot ce-a iubit

şi-a suferit. Şi a avut dreptate, pentru că amprentele de lumină pe care le-
au lăsat aripile ei pe sufletele celor care au cunoscut-o, iubit-o, apreciat-
o, admirat-o… sunt VEŞNICE.

Uneori, când aripile poetei cu „suflet de înger” mă ating, nu le simt
nici durerea, nici tristeţea ci imensa împăcare şi linişte de pe potecile
Raiului.

Constanța – Doina SPILCA :Comunicări celeste In memoriam Mariana GURZA

Mariana Gurza, „Icoană Vie”,
ecoul „Ultimul(ui) strigăt” reverberează în dăngănit

de clopot stelar

bisturiul criogenat
incizează efemerul vivifiant
al suspinului terian
înfrigurează
șira nervurilor chircite
în funii de nea
care înnoadă
o serie de abaculi în glaciațiune
soarele sub lințoliu
adoarme în echinocțiul
anotimpului mut
ce doare-n cuvinte de dor
într-un vârtej haotic
de crâmpeie de viață
ce nu știu a se orândui
în înțelesuri pentru alții
șoapte gândite
care sfidează tăcerea
într-un strigăt
pentru lăstarii AENIMA
căință…
nu pot pătrunde taina șoaptei din vis
de sub sudoarea coșmarului
șopotul din roiul de stele
susurul astrului rece
nevolnic de lumi pământene
freamătul palid al aripii de înger

reverberează amintiri
din fuior de iubire și prețuire
în căușul inimii
mulțumescu-ți prin lacrimă de candelă
LUMINĂ călăuzitoare
cu dor de amintirea șoaptei ce-ar fi avut putința… să fie mâine
onorare celestă întru veșnicie.

Eleonora SCHIPOR : Comunicări celeste In memoriam Mariana

Cupca, NORDUL BUCOVINEI

Mariana Gurza – o icoană ce va dăinui mereu

în sufletul meu

Personal nu ne-am cunoscut niciodată. Dar
virtual, prietenia noastră a început cu peste 30 de ani

în urmă.
Prin intermediul unui vrednic cupcean, adevărat fiu al satului Cupca,
regretatul domn Petre Ciobanu, cel care a finalizat monografia satului său
de baștină, am primit o carte de a ei. M-au impresionat poeziile autoarei,
încă nu prea cunoscute de mine pe atunci. Mai ales că printre ele, erau
câteva dedicate Bucovinei. Am prezentat acea carte de versuri pe paginile
ziarelor noastre. Iar peste un an, prin intermediul unor studenți ce-și
făceau studiile la Timișoara, am primit volumul „Nevoia de a sfida
tăcerea”. Pe ultima ei copertă am descoperit publicat un crâmpei din acel
material dedicat poetei din Timișoara, ce-l publicasem în ziarul „Plai
Românesc”, în luna decembrie a anului 1999.
Nu mult după aceasta m-am trezit într-o seară cu un sunet de telefon,
se vedea după sunet că era de departe. M-a sunat Mariana Gurza, așa chiar
s-a prezentat. Am vorbit cam vreo jumătate de oră, la telefonul staționar.
Așa a început de prin 1999 prietenia noastră la distanță.
Primind câte o nouă carte de la dumneaei, le prezentam pe paginle

ziarelor noastre, iar uneori mai publicam pe ici, pe colo și câte o poezie-
două, mai ales cele dedicate Bucovinei.

Aveam să aflu pe parcurs că Bucovina, mai bine zis Nordul
Bucovinei, dar mai ales satul Cupca, de pe Valea Siretului, îi era în
suflet, era baștina mamei ei, Viorica, care era originară din acest sat
bucovinean. Pe parcursul întregii sale vieți, neostenita doamnă Mariana
Gurza, a păstrat întru-n colț al inimi sale, dragostea de acest meleag, de
oamenii și locurile dragi de aici. Avea să-mi povestească mai târziu,
când deja apăruse mijloacele de comunicare, prin Internet, că fusese cu
vreo 40 și ceva de ani în urmă la Cupca. Aștepta ziua când avea să mai
revină pe aici. Se bucura mult că soarta a rânduit ca eu personal să am
serviciul aici, ca profesoară de limba franceză, iar pe urmă ca pedagog-

organizatoare. La rândul meu, ca publicistă scriam și publicam mereu
despre evenimentele, oamenii, activitățile desfășurate în școală, din
această veche așezare bucovineană.
Pe urmă îmi publica câte ceva prin unele reviste din România, iar eu
la rândul meu publicam despre ea sau despe cărțile ei, prin ziarele noastre.
Iar când am început să public cărțile proprii, Mariana Gurza, și-a găsit loc
pe paginile unora dintre ele.
O prietenie și o colaborare intensă ne-a apropiat și mai mult odată cu
aparția revistei online „Logos și Agape”, unde publicam aproape în
fiecare săptămână câte ceva: fie din viața școlii, fie a satului, despre
oamenii și evenimentele de aici, despre sărbătorile noastre de suflet. Și
nu numai de la Cupca, dar și din Pătrăuții de Jos, satul meu de baștină,
aflat în vecinătatea satului Cupca, din întreaga Bucovină. Era legătura
spirituală cu baștina dragă.

Prin intermediul unor cunoștințe au ajuns într-o zi mai multe cărți de
ale mele, dar și unele ziare și reviste de aici, la domiciliul ei din
Timișoara. S-a bucurat mult. Mi-a mulțumit frumos. Era sinceră și
binevoitoare cu toată lumea.
Poeziile ei mi-au plăcut întotdeauna. Sincere, pline de adevăr și retrăiri
sufletești. Dedicate bunului Dumnezeu, căci aveam să aflu că era de fapt,
poeta creștină, numită astfel de conaționalii săi. Vorbea despe problemele
globale, despre frământările sufletești, despre viață, natură, anotimpuri…
Un capitol aparte, era dedicat celor dragi din familie: mamei, memoriei
bunicului și tatălui, pe urmă soțului, copiilor, prietenilor. Iubea oamenii,
și oamenii o iubeau.
A plâns mult pierderea
mamei sale Viorica, în 2019,
refugiată, din Cupca, și
trăind departe de baștină, cu
dorul mereu în suflet. M-a
rugat atunci, să fac tot
posibilul să i se tragă
clopotele în ziua
înmormântării la baștină.
Desigur că i-am îndeplinit
dorința. Am publicat
condoleanțe și în ziarele
noastre.

de la Timișoara, originară, după mamă, din satul Cupca. Personal, am
trecut-o în lista celor răposați alături de rudele mele trecute în lumea celor
drepți, la slujbele din biserică, unde este pomenită de fiecare dată. De
asemenea am organizat câteva măsuri de comemorare la căminul cultural
din Pătrăuții de Jos, la biblioteca de aici, la ședințele cenaclului literar de
la liceul din Cupca. Am publicat în ziarul „Gazeta de Herța”, din 2 aprilie
2021 un material (In memoriam) intitulat „Dulcea și amara Bucovină a
Marianei Gurza”. Un alt articol în memoria ei, în săptămânalul
„Monitorul Bucovinean”, iar tot acest material a fost publicat și în ziarele
ce nu mai apar tipărite, dar online „Zorile Bucovinei”, „Libertatea
Cuvântului”, ș.a. La 16 aprilie tot în ziarul „Gazeta de Herța” a apărut și
un grupaj de poezii la rubrica „Din lirica dedicată Bucovinei” ale poetei
Mariana Gurza, dedicate Bucovinei, pe care a iubit-o atât de mult.
Pentru mine Mariana Gurza a rămas ca o icoană în sufletul meu. Bună,
înțelegătoare, atentă, corectă, binevoitoare, amabilă, sinceră, talentată,
inteligentă…
Am adunat cele publicate de și despre ea prin ziarele noastre
bucovinene într-o mapă aparte, or, am nu numai o mare bibliotecă
proprie, dar și arhivă cu materiale despre oameni, locuri, evenimente,
sărbători etc. Cu mare părere de rău a trebuit să trec mapa de la rubrica
celor ce activează și crează, la capitolul unde îi păstrez pe cei trecuți în
eternitate.
Salut și mă bucur, deși m-aș fi bucurat de zeci de
mii de ori dacă era în viață și scriam aceste rânduri
la timpul prezent cu felicitări și urări de bine, că dl.
profesor Dumitru Mnerie, dar și alți oameni de suflet
de acolo de la baștina unde și-a petrecut viața și și-a
desfășurat activitatea literară și filantropică, neuitata
noastră colegă de breaslă, poeta, activista Mariana
Gurza, au găsit de cuviință, de a publica o carte, la
un an de la trecerea ei pe un alt tărâm. Ideea editării
unui volum dedicat acestei minunate ființe, acestei
doamne, în adevăratul sens al cuvântului este un
lucru extraordinar. Răspund și eu, modest, la chemarea aceasta de a o
comemora pe cea care mereu va dăinui în inimile noastre, neuitata și
draga noastră MARIANA GURZA.

Anna Nora Rotaru :Comunicări celeste In memoriam Mariana GURZA

Atena, GRECIA
SCRISOARE CĂTRE TINE,
PRIETENĂ NEPREȚUITĂ,
MARIANA GURZA…

Cât de ciudată mai este și viața asta, plină de
întorsături… și-acolo unde crezi că ești pe linia de
plutire, îți poate cade o năpastă precum trăsnetul,
care să te zdruncine din temelie! Așa a fost și cu tine, Mariana, te-ai dus
fără a prinde bine de veste! Cum să începi acum o scrisoare de adio?
Cum s-o trimiți unei dragi prietene ce s-a dus „Spre zarea celor care nu
cuvântă”? Cu siguranță că, dacă ai fi aici printre noi și ți-aș fi cerut
părerea, așa cum deseori făceam, tu m-ai fi sfătuit! Durerea pierderii
este ca un cuțit ce-ți pătrunde în suflet sfâșiindu-l, ea rămânând la fel de
puternică și insuportabilă de fiecare dată când îți bate la ușă, trezindu-ți
sentimente de revoltă, de neputință a acceptării morții, amestecate cu
lacrimi și durere. După un timp, când durerea se mai îndulcește cât de
cât, cobori în adâncul ființei tale, plină de „Gânduri pe malul tăcerii ”
și-acolo, „La răscruce de lumi”, „La granița-ntre vise”, acolo, „Pe urma
pașilor pierduți” și „Pe tărâmuri neumblate”, acolo, „Dincolo de
cuvinte”, unde amintirile te năpădesc, îți inundă mintea cu-ncetul și, ca
un „Apostol fără nume” încerci să le aduni, să le scoți la iveală și să le
impărtășești cu cei ce știu, cei care cunosc sau vor a cunoaște despre
personalitatea acestei ființe deosebite, minunate: aceea care a fost și va
fi mereu vie în minte, Mariana Gurza! (Între ghilimele sunt titlurile
volumelor mele de poezii).

Mă las furată de gânduri încercând cumva să mi le adun și, din
noianul lor, caut să le găsesc pe cele ce le pot împărți subliniind
adevărata valoare ce-o poate avea un suflet nobil ca al dânsei, suflet ce
va rămâne printre noi, toți cei ce am iubit-o și apreciat-o, atâta timp cât,
bine știut, doar Uitarea duce la Neființă! Dar eu nu o voi uita! Mi-e însă

mintea golită parcă, haotică… oare cum să încep? Cu cuvinte de drag ce-
mi inundă sufletul în dorința de-a-mi împărtăși sentimentele? Poate prin

depănarea amintirilor celor mai vii și-ale momentelor esențiale de
neuitat ce și-au lăsat amprenta pe sufletul meu? Să încep cu acele

momente de fericire pe care aș vrea să le detaliez în amănunțime știind
că acestea sunt daruri de viață și pentr-o-ntreagă viață, pe care le țin
strâns ca pe-o amuletăpe pieptul meu? Sunt atât de multe cele ce țin de
tine păstrând culori de neșters, vii în mintea mea! De-ai fi fost aici,
poate mi-ai fi spus cum să fac, ca de fiecare dată când părerea ți-o
ceream, deși știu că acum nu mi-ai fi dat-o, ba poate chiar mi-ai fi
interzis, că așa erai tu! Nu-ți plăcea de fel periajul, nu voiai vâlvă și
sentimentalism în jurul tău, nu suportai nici laude, nici coroane din
frunze de dafin socotind că sunt de prisos, un teatru banal! De câte ori
voiam să-ți mulțumesc de daruri sufletești, tu mă opreai cu acel ifos de
mentor, categoric, așa cum mi-ai și fost la primii mei pași în lumea
literaturii (eu fiind medic de profesie) spunându-mi: „ fac ceea ce-mi
dictează sufletul, darul e de la Dumnezeu” sau „am primit bine, dau
binele pe mai departe”! Atât voiai și nimic mai mult, doar să ajuți, doar
să îndrumi, doar să deschizi porți zbătându-te pentru cei ce credeai că
merită să iasă la iveală, toate de dragul literaturii pe care o slujeai cu
patimă, în slujba cuvântului, fiind un talent, un maestru în mânuirea
condeiului, aducând un mare aport literaturii noastre prin volumele tale
de poezii, eseuri și proză, prin distincțiile tale, toate ce vor dăinui în
timp!

Lucrai cu patos în a propaga frumosul, zi și noapte la Revista
„Logos și Agape”, copilul tău din fașă, chiar până în ultimile tale
momente de conștiință, de pe patul spitalului, printre grele răsuflări,
până la ultima! Căutai să descoperi noi talente în care credeai, dându-le
pasul pentru a duce ștafeta literaturii mai departe considerând că pentru
fiecare există loc, fiecare având dreptul de-a încerca și că nimeni nu-i
de prisosință, fiecare putând contribui, fie și cu o părticică, tu dăruind
necondiționat, ca suflet nobil precum erai, altruist cum rar întâlnești,
toate cunoștințele tale, cu tot sufletul și inima ta mare, largă, precum
Universul! Ai iubit scrisul cu patimă, ai vrut să-l promovezi și-n ce mă
privește, nu voi uita vreodată că, descoperindu-mă pe grupul „Romantic,
armonie, bucurie” unde începusem să postez poezii, într-o seară, așa ca
din senin, fără a te cunoaște, m-ai accesat întrebându-mă: „tu vrei să
rămâi un poet doar ce postează pe facebook?” „Consideri că sunt poet”,
te-am întrebat? „Scrii bine, de ce nu-ți aduni poeziile într-un volum?”
Am rămas perplexă, nu mă așteptam, surpriza mi-a fost atât de mare, nu
numai pentru că mi-ai spus că-ți place cum scriu, dar și de propunerea
făcută întrebându-te cu-acea timiditate de învățăcel: „E posibil așa ceva,
cum aș putea face? Departe de țară, nu cunosc pe nimeni, nu mă pricep,

cum aș putea edita?” Mi-a părut un vis de neîmplinit, la care nici nu
îndrăznisem până atunci să mă gândesc. M-ai sfătuit ce și cum trebuie să
fac, m-ai prezentat Editurii SINGUR unde Fondator și Director era poetul
Dăncuș Doru Ștefan care mi-a încuviințat și dumnealui materialul trimis
și-așa, mi-a vazut lumina tiparului, în martie 2015 primul meu volum de
poezii, volumul de debut, „La răscruce de lumi”! Fericirea simțită era de
nedescris și tu, suflet minunat, participai la bucuria mea întrebându-mă
mereu cum mă simt când țin în mână primu-mi volum, când îi miros tușul
proaspăt al foilor proaspăt tipărite, privind coperțile-i lucioase, când îmi
văd visul împlinit, la care eu, firește, fără tine, nici prin vis nu îndrăzneam
să mă gândesc! Eram plină de entuziasm simțind că mi-ai apărut în viață,
exact ca „Îngerul meu la vreme de seară”, acesta fiind titlul unei poezii ce
ți-am dedicat atunci și la care ai fost tare înduioșată, un gest mic din partea
mea, timid, o poezie însă scrisă din suflet pentru un SUFLET măreț!

ÎNGERUL MEU LA VREME DE SEARĂ…
autor Anna-Nora Rotaru, dedicată Marianei Gurza
Când somnu-i lin, suav m-oblojește
Și mintea de gânduri îmi este golită,
Când fruntea în palmă se hodinește,
Și vrerea mi-adoarme, în vis toropită,
Când poverile vieții îmi par dispărute,
Uitate-undeva, într-un colț, deoparte,
Pripășite mi-s muzele, par-a fi mute,
Alungate-n abisul de neliniști deșarte,
Tu, Înger mi-apari la vreme de seară,
Pe-o palidă rază din Luna cea Plină,
Aura revărsându-ți, cea sfântă și rară,
Cu mantie mă-nvălui, de dulce lumină
Purtându-mă-n zări, pe căi neumblate,
Unde țâșnesc culorile și muzici divine,
Auzului meu dând cântările-ondulate
Și-ochilor deslușiri de spectre-n lumine,

NORA

versuri din volumul „La răscruce de lumi”
Dar și tu, mentorul meu drag, te simțeam plină de satisfacție și știi
ceva? Ai meritat-o pe deplin că, deși fiind la primii mei pași, tu m-ai
descoperit, azi eu fiind într-un fel opera ta, m-ai plăsmuit, mi-ai arătat
drumul de urmat, mi-ai spus să mă aventurez, mi-ai dat aripi să zbor, tu
rămânând cea mai de preț ființă pe care am întâlnit-o vreodată în viața
mea, un om cu totul deosebit, cum rar poți întâlni sau poate niciodată!
Câți pot fi ca tine? Spirit minunat și prietenă, suflet nobil, neprețuit,
mulțumesc că din prima clipă când te-am cunoscut mi-ai arătat încredere
deschizându-mi larg brațele și-arătându-mi Universul spiritual în care ai
încercat să mă botezi ca să mă pot dezvălui… cât nu știu, numai timpul
fi-va martor… Îmi amintesc emoția ta de câte ori am încercat să-ți
vorbesc despre asta, nu voiai mulțumiri, erai reținută, eu fiind o ființă
mai expansivă, deseori mă aterizai și-uneori cam brusc, fapt care-ți
reproșam câteodată, tu zicându-mi în zeflemea: „hai, soacră, spune-mi
ce-ai de spus”! Tu nu voiai multe cuvinte, puține doar și cu sens, erai
scumpă la vorbire, strictă, laconică, doar necesarul și când odată te-am
presat întrebând motivul, de teamă ca nu cumva să te fi supărat cu ceva,

mi-ai spus lăcrimând: „îmi pare rău Nora, nu pot fi cum ai vrea tu”! De-
atunci nu te-am mai întrebat vreodată! Am luat doar atât cât îmi puteai

dărui sufletește, te-am luat precum erai, ți-am respectat felul de-a fi,
tăcerea uneori, înțelegând că fiecare om își are felul lui de-a fi, de-a se
exprima. Recunosc că m-a durut și-acum când mă gândesc, încă poate
mă dor acele cuvinte, că nu le-am înțeles încărcătura lor sufletească,
surprinzând în ele nu un reproș ci, o anume durere! Cum adică „cum ai
vrea tu”? Da, cu siguranță că aș fi vrut să te pot îmbrățișa, să-mi arăt

entuziasmul fără opreliști, să-ți pot destăinui sentimentele mele
lăuntrice, simțindu-te ca pe-o soră în toți acești ani ce au urmat! Te-am
învățat însă, ți-am descifrat condexul, te-am cunoscut sufletește, știam
că mă purtai în inimă și-am respectat felul tău de-a fi, onest, rezervat,
dar plin de căldură exprimată prin fapte și nu vorbe goale! Credeam
uneori că-mi ești la distanță, că nu mă mai urmărești ca altă dată, dar…
greșit, tu erai peste tot, supravegheai ca un vultur tot ce se putea
întâmpla, îmi veneai în ajutor de nicăieri, ca o leoaică să mă aperi, dacă
credeai că sunt atacată pe nedrept și mă îndreptai dacă greșeam! Erai un
bun sfetnic! La fiecare-mi pas de început te întrebam, îți ceream părerea
atât de prețioasă mie, întotdeauna erai acolo pentru mine, te găseam de
fiecare dată ! Și-acum ce și cui să-i mai cer, când moartea asta nemiloasă
mi te-a răpit? Acum mă simt ca un rătăcitor fără busolă, deși știu, simt
că de-acolo de Sus, mă privești încruntată dacă nu scriu și mă dojenești
mustrându-mă, ca de fiecare dată: „scrie, pune totul pe hârtie, lumea
trebuie să afle ce și cum gândești, ea, de va fi, te va susține, ea este
criticul final, s-ai încredere în tine, ești printre cele mai citite în Revista
Logos și Agape…” Astea erau cuvintele ei de-ncurajare ce-mi mângâiau
sufletul și-mi dădeau avântul de-a continua și cu ele mă hrănesc și azi
când curajul mi-l mai pierd.

Te-ai lăudat cu mine în sinea ta cred, m-ai
apreciat, aprecierea fiind cel mai valoros lucru pe care mi l-ai oferit, din
toate cele oferite, pentru că aveam mare nevoie de ea, dăruindu-mi
încrederea în mine și stăvilindu-mi acea timiditate, ce deseori mă
cuprindea cufundată-n îndoieli spunându-mi: „tu, nu trebuie să-ți pierzi
vremea cu nimicuri, tu doar trebuie să scrii, lasă totul deoparte”! La
fiecare aproape volum al meu oferit, tu fiind prima ce voiam să-l ții ca
un trofeu în mâini, ca o pâine caldă, așteptând cu sufletul la gură
încuviințarea, te-ai aplecat asupra lui, ai căutat să-mi pătrunzi în
gânduri, să-mi înțelegi sentimentele profunde, dăruindu-mi recenzii
prețioase, scrise cu mare măiestrie de pena ta fermecată, trimise apoi la
multe reviste din țară și străinătate, făcându-mă să mă înalț l-al șaptelea
cer de fiecare dată, trăind un vis de necrezut! Așa îți arătai tu
sentimentele, nu vorbe-n vânt, „verba volant scripta manent”, fapte
concrete și de substanță! Nu știu eu ce ți-am putut da în acești nouă ani
aproape de prietenie, știu însă ce am primit, pentru care-ți rămân veșnic
recunoscătoare!

Îmi privesc cărțile mele în bibliotecă și-ți zic: aahh
Mariana, Mariana… dacă nu erai tu, nimic din ele nu ar fi existat! Cât de
multe am învățat de la tine! Tu m-ai învățat cum este un suflet nobil și

frumos și îți spun sincer că tare săracă aș fi rămas dacă nu ai fi apărut în
calea mea, „Înger la vreme de seară”, cum te numeam deseori, tu
înduioșându-te de fiecare dată la auzul cuvintelor! Ceea ce-am putut face
eu pentru tine, a fost doar darul unui volum de poezii și picturi personale,
„Ut pictura poesis”, cu o dedicație specială pentru tine: „Volum dedicat
prietenei mele și mentor, Mariana Gurza, în semn de recunoștință și
prietenie”. Nu mi-ai știut intenția, ai primit volumul, precum trimiteam
de fiecare dată, dar citindu-i dedicația mi-ai scris plângând de emoție
după cum mi-ai spus, că-i prima dată când cineva îți dedicase un volum!
N-am considerat că am făcut cine știe ce, a fost un mic omagiu ce puteam
oferi unui Suflet plin de măreție ca tine!

Acum îmi închei scrisoarea

Mariana, având credința că ți-am scris tot ceea ce de timp nu mă lăsai să-
ți spun, tu fiind o ființă modestă, nobilă, altruistă până la sacrificiu, știind

doar să ajuți pe cei ce credeai că merită, doar cu credința în Dumnezeu
„care vede și doar el dăruiește”, tu având o altă menire aici, pe pamânt,
pe care ți-ai împlinit-o până a părăsi această lume! Ai lăsat în urmă un gol
imens, pe care voi încerca să-l umplu urmăndu-ți sfaturile, te voi purta în
suflet și nu te voi uita vreodată, eu… învățăcelul tău! Când se stinge o
flacără, o poți aprinde din nou, dar când se stinge o viață, nu… doar o poți
plânge mereu! Odihnește-te în pace suflet minunat, oriunde te-i găsi și
veghează pașii celor ce te-au iubit și prețuit pe măsura valorii tale de
necontestat!
Așa mi-a fost mie Mariana, așa am cunoscut-o eu, așa coardă a
sufletului mi-a dezvăluit-o mie și-așa mi-a fost dat să-i interceptez
vibrațiile! Mult timp am amânat să mă gândesc la evenimentul pierderii
sale încercând să-l înghesui în hruba minții mele, să-l pun într-un sipet
sub lacăt, să amân cât mai mult clipa conștientizării, încă să mă mai
păcălesc că este aici, printre noi și iată că veni momentul acum de-a da
față-n față cu cruda realitate. Dar, poate e mai bine așa, pentru sufletul
meu! Chiar și-acum când îmi înșirui gândurile aici, ele dureros mă

năpădesc, că prea mi-a fost brutală pierderea! Încercasem de la-nceput să-
i fiu cât mai aproape, pe cât îmi permitea depărtarea, situația și dânsa, s-
o sfătuiesc pe cât puteam, s-o încurajez scriindu-i până aproape de

ultimile-i clipe, când măcinând-o virusul ucigaș, îi mai permitea încă să
mai răsufle, scriindu-mi aproape de final cele din urmă ale ei cuvințele:
„mă simt rău”! Deseori i-am fost aproape în calitate de medic, de câte ori
îmi cerea vreo părere, un sfat dar, parcă niciodată nu m-am simțit mai
neputincioasă, mai seacă de puteri, cu mâinile mai legate în fața

pandemiei ăsteia necruțătoare ce-a curățat și continuă încă atâta omenire

înălțându-se asupră-ne ca un taifun ce mătură orice-i stă în cale! Așa… s-
a dus Mariana! Nici acum nu pot crede că dintr-o dată a trecut în neființă,

„Spre lumea celor care nu cuvântă ”, am camuflat pe cât am putut
evenimentul amăgindu-mă că există, acolo, la casa ei, în familie, printre
cei dragi! Acum când scriu de-abia îmi ușurez un pic sufletul, cumva

dezlegându-l și eliberându-l! Cu trecerea unui an, a venit momentul să-
mi deschid inima și să înșirui cele simțite, împărtășindu-le cu cei ce-au

cunoscut, au iubit cu-adevărat, au apreciat și prețuit pe-aceea ce-a fost și
va rămâne mereu în inimile noastre, pe Mariana Gurza…