Hedi S. SIMON: Catastrofe de ieri și de azi

Omenirea nu duce lipsă de catastrofe și tragedii colective.  Este momentul tocmai acuma să ne amintim că în urmă cu patru decenii a avut loc „accidentul” nuclear de la Cernobâl,  adică defecțiunea nucleară produsă în inima Europei,  aproape de capitala Ucrainei,  frumosul oraș Kiev,  dar tot atât de aproape și de Suedia,  una dintre țările de graniță din Nordul fostei federații ale statelor sovietice.  Era la începutul anilor 80 ai veacului trecut,  când Uniunea Sovietică mai era un stat federal pe cale de liberalizare,  iar nimeni nu ar fi crezut că numai peste puțin timp,  mai puțin ca un deceniu,  avea să se destrame după 70 de ani de stabilitate politică, luând cu totul altă cale de dezvoltare.  Nici în statele socialiste,  satelitele Uniunii,  nimeni nu visa că ar putea să se producă astfel de schimbări surprinzătoare.  Dar surprizele vin repede, pe neașteptate.

Întorcându-ne la anul 1982, lucrurile mai erau la locul lor, inclusiv atitudinea nepăsătoare față de viața oamenilor. Când s-a produs catastrofa la uzina nucleară, la Cernobâl trăiau o mulțime de localnici, muncitorii intreprinderii, familiile lor, dar și agricultori autohtoni. În primele zile nimeni nu știa că s-a întâmplat ceva ieșit din comun, lucrătorii continuau să lucreaze la „reparații urgente”, familiile nu au fost îndepărtate din localitate, nici țările vecine, printre care și România, nu au bănuit ce tragedie umană urmează după defecțiunea despre care nici nu auziseră.

În următoarele zile se continuau încercările de a repara ireparabilul, până ce autoritățile suedeze au dat semnalul de alarmă despre creșterea masivă a gradului de radiații în atmosferă, ceea ce nu provenea de pe teritoriul Suediei. Abia după această dezvăluire a venit comunicatul de la Moscova privind catastrofa de la Cernobâl  și ca urmare populația civilă a fost evacuată din localitate, rămânând la fața locului doar un număr de specialiști care trebuiau să se ocupe de defecțiuni. Cert este că aceste „defecțiuni”,  au lăsat în urmă boli incurabile și moarte, care până în ziua de astăzi mai sunt periculoase pentru viața oamenilor, cât și pentru flora și fauna locală pe o rază mare de la sursa scurgerii radioactive care încă nu s-a oprit. Ca dovadă, acuma, după 40 de ani, autoritățile ucrainiene au luat o hotărâre benefică, construind un înveliș din oțel care a fost tras pe șine peste întreaga uzină în așa fel încât s-o acopere în totalitate  , împiedicând astfel  emiterea radiațiilor spre exterior și demontarea aparaturii interioare în mai mare siguranță.

Am explicat acest proces de protecție în cuvinte simple de nespecialist, considerând totuși că procedeul acesta ar fi trebuit  realizat imediat după accident… Dar mai bine mai târziu,   decât niciodată. Căci a mai rămas mult timp până la împlinirea a 100 de ani de la catastrofă, timp suficient să  dispară toți oamenii iradiați în momentul catastrofei, dar și pentru începerea reânvierii naturii. Fiindcă vorbeam despre oameni, au fost foarte mulți cetățeni în România care au suferit ani de zile datorită bolilor provocate  de radiațiile ajunse până la hrana lor și pe multe alte căi. Am fost martori în anii aceia la multe pierderi omenești regretabile! La fel și în Israel, au venit în anii 90 o dată cu Alyaua cea mare din Rusia, o mulțime de oameni foarte bolnavi, chiar și adolescenți, care au fost tratați la secțiile de oncologie din toate spitalele din țară. Să sperăm că au și fost salvați.

Nu am intenționat să țin un discurs despre catastrofele omenirii, cea de la Cernobâl fiind exemplul cel mai la îndemână,  în această perioadă,  consemnându-se 40 de ani de când s-a produs, iar urmările ei le-am simțit cel mai aproape, deoarece am văzut cu ochii noștri,  în preajma noastră, suferințele oamenilor, concetățeni, rude și prieteni.

Continue reading „Hedi S. SIMON: Catastrofe de ieri și de azi”

Hedi S. SIMON: Maria Găitan-Mozes – Identitate, gânduri, simțire, muzică

Cel mai recent volum de versuri ale Mariei Găitan întitulat sugestiv „Identitate” este o dezvăluire, un răspuns la o întrebare. Cine este de fapt „doamna Poezie” creată în întregime din gânduri înțelepte, din simțire profundă, din iubire pentru toți și toate, îmbrăcând întregul conținut în versuri lirice de o minunată muzicalitate. De obicei, se spune despre un artist că s-a format din muncă și talent. Adevărat, multă muncă, un dram de talent care se șlefuiește precum diamantul în cursul unei vieți de om. La poeta Maria Găitan -Mozes însă vom găsi elemente în plus.

La început a fost suferința:  o copilărie strivită de război, părăsirea casei părintești pentru a ajunge din Basarabia în România, singură, despărțită de mama și de orice om apropiat.

Ani petrecuți într-un internat în mijlocul unor copii străini, cu care împărțea în egală măsură foamea și mizeriile vieții. Pe unii un asemenea început de viață îi distruge psihic; pe alții îi călește, transformându-i în oameni capabili să țină piept tuturor greutăților. Printre aceștia se numără și poeta noastră, care a învățat să reziste, să acumuleze răbdare și să meargă pe calea cea bună, chiar dacă deseori drumul era împotriva vântului.

Primul succes al ei a fost desigur intrarea la o școală pedagogică unde se formau cadre destinate a educa copii de vîrstă preșcolară. O învățătoare de grădiniță care iubește copiii și înțelege suflețelul fraged al copilului, este de neprețuit în orice instituție de învățământ. Dar aceste calități s-au dovedit tot atât de binevenite, când tânăra educătoare scria povestioare și poezii pentru micii ei elevi. De aici s-a tras și norocul unei descoperiri fericite a talentului ei, care a condus-o la Școala de literatură „Mihai Eminescu” din București, pe care a și absolvit-o cu succes alături de alți tineri talentați și norocoși.  Deoarece această școală a funcționat doar pentru o singură serie, după care s-a desființat (din rațiuni „superioare” neânțelese și până în prezent) Dar Maria Găitan era deja cunoscută și apreciată de iubitorii de frumos, mai puțin poate din partea autorităților. De ce erau deranjate autoritățile? Poate fiindcă era basarabeancă, ceea ce însemna pe atunci că era „venită din Republica sovietică Moldova”… Ulterior i s-a mai adăugat încă un păcat, datorită faptului că devenise soția unui evreu. Prin urmare, era nevoită să suporte persecuții subtile, deși nu destul de subtile încât să nu-i provoace suferințe.  Soluția s-a găsit în plecarea familiei Mozes în Israel. Poeta recunoaște că în ciuda tuturor greutăților de început de drum, ea a găsit în Israel un loc cald, o patrie unde s-a simțit însfârșit binevenită. Abia aici a înflorit adevăratul ei talent, aici a scris poezii și proză, iar tematica cărților Mariei Găitan se întoarce mereu la prima dragoste, acea pentru copii. Căci în afară de volumele dedicate în întregime copiilor, cum este și minunatul volum pentru cei mici întitulat „Copii, jocuri, jucării” cu o superbă ilustrație semnată de Clelia Ottone, ca și coperta datorată doamnei Ioana Toff, chiar și volumele dedicate celor mari, conțin neapărat câteva poezii rezervate copiilor. De pildă, în volumul „Asta sunt” născut în primăvara  anului 2016, la Editura Familia, vom întîlni între versurile cu tematică profundă, actuală, uneori chiar dureroasă, o presărare ca o înviorare a sufletului cu câte o poezie dedicată celor mici. În poezia „Joaca” scrisă pentru proprii nepoți Rinat, Ianiv, și Coby, aflăm că: „Ei mă cheamă/ și mă vor/ Parc-ar vrea/ să-mi lecuiască/ aripa copilăriei/ ce mi-a fost/ rănită-n/ zbor// ”. Tot așa în „Identitate” revine portretul superb al unei fetițe – „ghemotoc” – cu zulufii ei în vânt, frământată-i de un gând”.

Sau în poezia „Dorința” – o fetiță care-și dorește cu ardoare o păpușă, admirând-o de la distanță, într-o vitrină: „Și câtă asemânare/  între ele/ Cu același păr/ în valuri/ auriu/ rochița albă, înfoiată// . S-a îndârjit/ și vrea pe loc/ păpușa, iar dacă nu, -/ o soră-adevărată!// ”.

O altă temă la care poeta revine dureros în poeziile ei este nostalgia și dorul după mama ei de care a fost despărțită. Din cauza împrejurărilor vitrege ale războiului, sărăcia, sacrificiul mamei, toate aceste sentimente fiind redate cu asemenea forță reală, încât îl obligă pe cititor să se întoarcă în timp, la propriile sale amintiri dureroase. În „Comori mărunte”: „Un șervețel/ îngălbenit/ cu ciucuri roșii/ și înfloritură fină/ dar/ al mamei/ mamei mele/ stă împăturit și-acum/ cu naftalină.//  Mi-a fost dăruit de mama/ mie,/ când aveam/ încă pistrui pe față/ și o costiță lungă, aurie…// ”. Poezia „Împărțeala” ne arată fața hâdă a războiului, foametea, lupta mamei de a-și menține în viață copiii: „Pâinea/ ne-a fost dăruită…/ Dar/ era una,/ era mică/ , și trebuia împărțită în felii,// …”.

Tematica creațiilor doamnei Găitan-Mozes este atât de vastă, încât poate fi cuprinsă doar într-un studiu mult mai profund decît aceste modeste note de lectură. Amintesc doar descrierile minunate ale naturii, care transportă cititorul în lumea visului despre frumuseți nevisate: „Abia a dat în geană/ primăvara,/ și crengile subțiri, fragile,/ și-au pus podoaba feciorelnică/ pe umăr// ” sau a senzațiilor aproape fizice a atingerii picăturilor de ploaie într-o zi toridă de vară. Poeziile  exprimând devotament și recunoștință pentru această țară, devenită patria poetei, constituie o parte însemnată a volumului „Identitate” ca și cele scrise cu atâta dragoste și admirație față de ostașii Tzahal care apără țara și viața cetățenilor. Printre acestea se numără și minunata poezie închinată soțului ei, care s-a înrolat ca rezervist, deși îi venea destul de greu la o vârstă ceva mai matură să facă față îndatoririlor. („Soldatul meu”). Poeta a închinat multe versuri minunate amintirilor intime despre viața la țară din copilărie și truda părinților pentru întreținerea familei; întălnim deasemenea probleme de actualitate politică de la noi și din lume, mai ales setea după liniște și pace.

Totuși mai există un subiect care în nici un caz nu este pe ultimul loc în opera Mariei Găitan-Mozes, din contra, este în miezul tuturor problemelor, fiind punctul de sprijin în viața aceste femei curajoase, gingașă și modestă. Mă refer la marea dragoste între ea și soțul ei z.l., care a părăsit-o după mai mult de 50 de ani de conviețuire minunată, în timp ce ea mai scria la ultimul volum „Asta sunt!”. Pentru iubitul ei unic de o viață s-au născut cele mai frumoase versuri de iubire. Nu numai în cartea despre care vorbeam astăzi, ci și în toate celălalte, mergând înapoi în timp. Voi cita câteva dintre acestea „Soldatul meu”:  „Nu-i prea ușor/ ca după/ ani și ani/ să fii din nou/ în haină militară,/ să porți pe umăr/ arma grea,/ bocanci/ și să veghezi sub arșiță de vară./… Te știu călit-/ dar/ ca femeie/ tremur,/ și-aș vrea -n aceste clipe/ să m-alătur/ ție. Să-ți pot/ fi sprijin/ și părtașă/ soldatul meu/ cu tâmplă argintie//”. „Ca un râu”: „Îmbrățișările/ ni-s calde./ Inimile/ în schimb/ ne sunt fără frâu/ și lăsăm iubirea,/ înainte, să curgă,/ limpede. liniștită/ ca o apă/ de râu//”. „Pentru clipă”: „Nu mă lăsa,/ singură,/ singurătate/ Adaugă într-una/ vreascuri de amintiri/ ca să-mi rostuiesc,/ rugul,/ să fiu gata/ pentru clipa/ care-mi va mistui/ sufletul/ și trupul/”. „Reper”: „Drumul în doi/ a fost frumos și ușor/ avându-ne -inimile-ca una/ iar umerii, când au dus poverile, obosiți,/ au avut bucuria mângâierilor/ întotdeauna/”. Și însfârșit „Resemnare”: „N-am avut încotro;/ ne-am supus rânduielii dar/ mi-e greu să dezleg legile logicii,/ firea,/ când din viață/ a fost neașteptată/ răpirea… omului meu drag./ Întrebări, lacrimi amare/ se adună/ în așternutul de resemnare/ în care/ clipă de clipă,/ încerc să mă ascund//”. Fără alte comentarii, frumusețea și gingășia sentimentelor exprimate în vers, se dezvăluie de la sine.    Continue reading „Hedi S. SIMON: Maria Găitan-Mozes – Identitate, gânduri, simțire, muzică”

Hedi S. SIMON: Ivan Lungu (1935 – 2020)

Eu, rămân mereu aceeași prietenă devotată familiei îndoliate, soția și fiica, în căutarea unor cuvinte potrivite care să le ușureze durerea pierderii unui soț și tată minunat.

(Hedi S. Simon)

Viața unui om în 134 de pagini….

Am recitit cu deosebită plăcere cartea domnului Ivan Lungu întitulată în 2012:  „Maimuţele de dincolo de amintiri” – a doua ediţie a volumului „File de amintiri” apărută în 2005. A doua lectură a acelorași întămplări a fost la fel de plăcută, înşiruirea narativă m-a pasionat la fel ca şi prima oară, deşi multe fapte îmi erau cunoscute. Ştiu şi de ce! Autorul cărţii şi-a petrecut copilăria şi anii maturizării în aceeaşi perioadă ca şi mine.Cu anumite deosebiri individualizate desigur, pot spune că am trăit după acelaşi scenariu.

Deşi copilăria sa începe în Ardeal iar a mea în Bucovina de Nord, avem o mulţime de puncte de intersecţie în viaţă: studii la Bucureşti, amintiri de la Festivalul Internaţional al Tineretului, anii maturităţii petrecuţi în regimul ceauşist cu toate elementele specifice acelei perioade, ca şi întoarcerea la „matcă” în ţara străbunilor,unde viaţa darnică uneori,ne-a oferit o întălnire în locul  cel mai bun al prieteniei.

Cu alte cuvinte, cartea domnului Lungu are o dublă semnificaţie: este viaţa personală a autorului şi totodată a mea şi a întregii generaţii de la Al Doilea Război Mondial şi până în prezent. De aceea nu voi numi „Maimuţele de dincolo de amintiri” o carte autobiografică, deoarece mi se pare mai potrivit s-o încadrez în categoria mai largă a literaturii memorialistice. Este vorba despre biografia unei generaţii întregi, din care ies în evidenţă particularitățile individuale specifice copilăriei autorului în sânul familiei sale iubitoare, continuate de dezvoltarea sa ca intelectual, ca şi anii maturizării şi ai maturităţii depline.

Dacă începem cu începutul, constatăm că autorul personal nu a trecut prin Holocaust, deşi a fost şi el o victimă colaterală, iar din povestirile ulterioare auzite de la  familia care a supravieţuit Holocaustului, primim multe scene de groază, chiar dacă indirect, din gura rudelor apropiate.

Deci într-un fel sau altul, fiecare evreu a suferit în anii aceia de urmărirea rasială, chiar dacă el personal nu a fost deportat în lagăre. Ceea ce nu înseamnă că pierderea bunicilor şi a familiei apropiate nu şi-a lăsat urmele traumatizante asupra unui copil pentru mulţi ani în continuare. Dar, viaţa este aşa cum este, iar un om tânăr trebuie să-şi continue existenţa: să înveţe la un liceu, să urmeze o facultate, chiar dacă cu peripeţii şi greutăţi, pe urmă să muncească şi să-și întemeieze propria familie.

Toate acestea sunt povestite în continuarea cărţii într-un mod plăcut, simplu, cu sinceritate şi deseori cu un umor de calitate – cu autoumor. Scene petrecute în tinereţe, ca îmbătarea necontrolată datorit[1]ă lipsei de experienţă a tânărului erou al cărţii, pe urmă călătoria prin oraşele sovietice în „trenul prieteniei” cu toate aventurile povestite cu haz, peripeţiile de la Galaţi şi altele dau savoare naraţiunii. Pe lângă acestea însă, asistăm şi la multe momente serioase, care adaugă cărţii un plus de valoare și pune cititorul să gândească încă o dată la momente istorice prin care a trecut şi el însuşi, sau care nu au fost încă destul de comentate atunci sau ulterior.

De pildă, în a doua călătorie intreprinsă la Moscova, de data aceasta în interes de servici, autorul profită de ocazie într-o seară liberă şi porneşte să-şi viziteze un prieten, Mitea. Când nimereşte însfârșit apartamentul căutat,destul de târziu spre ora 22, Mitea îi deschide uşa şi în semiîntunericul de pe casa scărilor îl recunoaşte pe amicul său abia după câteva clipe. Spaima şi panica citită pe faţa acestuia ne explică o mulţime de lucruri despre starea de opresiune trăită de către „cel mai liber şi mai fericit popor din lume” (cum se spune în textul unui renumit cântec al lui Dunaevski ). La fel şi întălnirea de rămas bun dintre cei doi prieteni, care nu mai are loc acasă la Mitea, ci pe un pod din centrul Moskovei, într-un loc public, după programul de lucru. Deci aşa era locul de unde primeam noi „lumina şi libertatea”!

Într-o altă vizită de lucru autorul vizitează Teheranul, cu ocazia unui Festival Internaţional al Filmului. Asta a fost în anul 1972, când Iranul mai era o ţară liberă, unde domnea bunăstarea şi cultura occidentală în simbioz[1]ă perfectă cu visul oriental al Şeherezadei, unde Palatul Imperial era deschis pentru lux, artă şi bun gust, iar poporul trăia în aceeaşi atmosferă liberă, alături de toate ţările civilizate. Acuma,citind despre primirea făcută cineaştilor în palatul imperial, cititorul se întreabă, pe bună dreptate: „Unde a dispărut Iranul, cum a putut fi înghiţit în numai câteva decenii în gaura neagră a obscurantismului islamic?” Evident că o carte care ridică asemenea probleme, ca şi altele,merită şi trebuie citită.

Continue reading „Hedi S. SIMON: Ivan Lungu (1935 – 2020)”

Hedi S. SIMON: Mari interpreţi ai muzicii de operă

Motto:

„Nimic nu este mai cald și mai apropiat de sufletul omului decât muzica.Doresc tuturor femeilor din lume să aibă parte numai de căldură,dragoste și bucurii!”

Am primit pe facebook o postare de mare valoare pentru mine. Reprezintă un cor de copii interepretând la unison „Ave Maria” de Gounot.  În rândul întâi cânta desigur solistul, singurul cântăreț adult al grupului, iar acela nu era altcineva decât mult regretatul cântăreț de operă Mario Lanza. Era atunci foarte tânăr, deși noi l-am văzut întotdeauna numai  tânăr pe marele și pe micul ecran, căci el a părăsit lumea noastră la numai 38 de ani, timp în care a reușit să dea o interpretare magistrală rolului neântrecutului Enrico Caruso. Dar nu am spus încă totul despre filmulețul nostru. Lângă solistul Mario Lanza era un adolescent, poate împlinise doar 11-12 ani, care avea și el o parte solistică. Cu o minunată voce de soprano specifică vârstei, băiatul a cântat singur o mică parte din tot, continuând apoi un duet fascinant cu tenorul, care l-a îmbrățișat cu duioșia unui frate mai mare. Mario Lanza a întrevăzut în acele momente viitorul talent al copilului de lângă el. A avut dreptate, partenerul său mic se numea Luciano Pavarotti.
De la începutul veacului trecut și până în prezent,s-au perindat pe scenele lirice ale lumii mulți artiști valoroși, o întreagă colecție de „bijuterii prețioase”, interpreți mari pentru toate rolurile de soprane, tenori, baritoni, bași, contratenori. Fiecare a lăsat în amintirea iubitorilor de muzică timbrul și culoarea specifică vocii sale, modul său personal de înțelegere și interpretare a rolurilor, prezența sa scenică, inconfundabilă.

Aș vrea să scriu câte ceva despre fiecare ,pe măsura cunoașterii și priceperii mele de a-mi exprima gândurile și admirația. Astăzi însă simt nevoia să vorbesc numai despre un tenor foarte apropiat inimii mele, dar și tuturor contemporanilor care l-au adorat. Deci, mai întâi, Luciano Pavarotti, neântrecutul tenor italian, acela care ne-a părăsit cel mai recent și mult prea devreme, lăsând în urma sa multă durere și regrete, atât pentru familie, cât și pentru imensa sa familie de admiratori. Luciano s-a născut la Modena, un oraș mic din Italia. Tatăl său era un bun cântăreț, care se evidenția la slujbele religioase din biserica localității. Se pare că vocea sa frumoasă de tenor a constituit sursa de existență pentru întreaga familie, soția, o fiică și fiul Luciano. Acest fiu care a moștenit vocea de la tatăl său, a primit sprijinul și binecuvântarea acestuia de a începe studii de canto clasic cu un profesor din Mantua. Continue reading „Hedi S. SIMON: Mari interpreţi ai muzicii de operă”

Hedi S. SIMON: Ziua Holocaustului după 75 de ani

În următoarele zile se vor întălni la Ierusalim conducătorii lumii raționale, cele mai mari personalități din țările Europei, dar și ale altor continente, care cu 75 de ani în urmă au luat parte, sau au contribuit într-o măsură mai mare sau doar tangențială, la evenimentul cel mai sângeros cunoscut în istoria omenirii în ultimile veacuri. A avut loc un colaps în existența omenirii, care nu poate fi șters din memoria niciunui popor, cu atât mai mult al acelora care au suferit cel mai mult.În primul rând poporul evreu, care a pierdut 6 milioane de oameni într-un mod inuman, criminal și umilitor.

Au avut desigur pierderi umane uriașe și toate țările beligerante în războiul acela dement, necontrolat de nicio lege internațională de protejare a civililor. A suferit și poporul rus, polonez, englez, american și prin reflecție toți ceilalți trăitori ai acelor vremuri. Spre deosebire de evrei însă, acele popoare au fost niște forțe naționale care au luptat pentru a se apăra cu arma în mână, având posibilitatea să răspundă la violența nazistă cu violența legitimă de a se apăra. De aceea au și învins, dar după cinci ani de măceluri care au lăsat lumea scăldată în valuri de sânge.

Evreii în schimb, răspândiți peste tot și fără a avea cea mai mică șansă de a se apăra singuri,nu au fost sprijiniți de nimeni, nu au  primit nicăieri un adăpost; amintim în acest sens doar exemplul acelui vapor încărcat cu evrei europeni care fugeau de viitorul sumbru al amenințării natzise în căutarea unui port care să-i primească.Dar niciunul nu s-a deschis pentru ei, iar în final ambarcațiunea s-a întors în Europa „în brațele morții” –„Nimeni nu ne vrea!” a spus Bashevis Singer prin gura unui personaj. „Nimeni nu-i vrea!”, au jubilat fanaticii lui Hitler, justificând astfel găselnița lor despre „soluția finală” și au concretizat-o construind cuptoare la Auschwitz. Acolo unde au ars în cuptoare milioane de ființe umane neajutorate, distruse fizic și moral. Ceea ce nu înseamnă că evreii nu au făcut încercări de a lupta pentru viața lor. Să nu uităm revolta evreilor din ghetto-ul warșovian, lupta lor disperată și lipsită de speranță deoarece echilibrul de forțe era prea evident în defavoarea lor. Dar au luptat cu demnitate, precum au luptat și Maccabeii pe muntele Mitzada cu mii de ani în urmă, murind cu fruntea sus și cu șira spinării la verticală.

Tocmai aici s-a creat controversa dintre israeleni, cetățeni ai unui Stat liber, cu ostași demni în Armata lor națională, cu cele scrise de către doamna Hanna Arendt z.l., o filozofă evreică originară din Germania cu studii la Universitatea de la Heidelberg, sprijinitoare a Israelului. Doamna,a participat la procesul lui Eichmann la Ierusalim, ca după aceea să scrie, impresionată profund, o carte în care punea multe întrebări despre „Cum a fost posibil?”. Adică, cum s-a întâmplat așa o grozăvie în Germania ei civilizată și cultă, dar mai ales, cum s-au lăsat evreii măcelăriți fără a se opune, mergând la moarte „nedemn” și cu fruntea plecată. Cu tot respectul față de această doamnă, mă asociez părerii israelenilor, spunând că a greșit, deși doar din necunoașterea situației reale.

Am asistat aseară la o convorbire dintre reporterul T.V. dl. Amnon Levy cu o supraviețuitare a Holocaustului, d-na Hanna Kohen, discuție care mi-a încălzit sufletul. Am înțeles că ei erau vechi cunoștințe. Reporterul îi amintește interlocutoarei sale cum a sunat-o cu mulți ani în urmă tocmai din Auschwitz, unde plecase împreună cu soția sa cu prilejul unei comemorări. A întrebat-o dacă își dorește ceva anume ca amintire din Polonia,  sau să transmită ceva din partea ei. D-na Hanna Kohen, eliberată din lagăr la vârsta de 16 ani, a trăit tot restul vieții împreună cu noua ei familie în Israel, deci a depășit vârsta de 90 de ani, rămănând tot tânără, inteligentă și spontană. Când a auzit întrebarea lui Amnon Levy a zâmbit cu multe înțelesuri. După o scurtă pauză i-a răspuns: „Nu trebuie să-mi aduceți nimic… dar dacă vreți să le transmiteți ceva din partea mea, este destul să le spuneți «Eu trăiesc! Mai trăiesc…!»”. Dar nu numai ea, ci copiii ei, nepoții și strănepoții vor continua să trăiască pe aceste locuri, fiindcă suntem un neam de învingători. Învingem istoria cu toate petele ei negre.

De astăzi au început să aterizeze pe aeroportul „Ben Gurion” din Tel-Aviv avioanele guvernamentale venite din toate colțurile lumii. Vor fi oaspeții noștri: monarhi, președinți și prim miniștri de pretutundeni. Vor vizita țara noastră frumoasă, micul Paradis care a înflorit  în numai 75 de ani în ciuda dușmăniei care ne înconjoară. Vor vizita Ierusalimul – orașul etern -, dar în special vor vizita muzeul Holocaustului „Yad VaȘem”! Acolo trebuie să vadă Continue reading „Hedi S. SIMON: Ziua Holocaustului după 75 de ani”

Hedi S. SIMON: CIVILIZAȚII DISPĂRUTE – REALITATE ȘI SPECULAȚII

Istoria Pământului este mult mai lungă decât cea a omenirii. Se crede că în urmă cu multe milioane de ani planeta noastră a suferit cele mai violente fenomene climatice, călduri insuportabile, furtuni, secete și inundații, ceea ce a distrus flora pentru o perioadă îndelungată, întărziind procesul de apariție și dezvoltare a oricăror forme de viață. Apoi a urmat acel proces de evoluție într-o foarte lungă perioadă de timp, începând cu microorganismele, care în decursul milioanelor de ani au ajuns la forma cea mai evoluată, la ființa rațională, Omul. Și deoarece vorbim deocamdată la modul general de timp cosmic și nu al celui uman în special, putem să luăm ca unitate de măsură milioanele sau sutele de mii de ani până la formarea ființei superioare, sau până ce aceasta a devenit conștientă de sine. De posibilitățile sale cognitive, de îndemânare, de ingeniozitate și creeație.

Așa dar, parcurgând istoria omenirii din Antichitate și până în prezent, putem identifica multe trepte în evoluția inteligenței umane, multe etape pe care le vom numi civilizații în cel mai pur sens al cuvântului: cea Elină, de la care am moștenit ideile filozofice ale celor mai luminate capete ale omenirii, ca și Mitologia greacă, minunatele legende care îmbracă în frumusețe înțelepciunea și imaginația bogată a poporului din acele vremuri;  apoi civilizația Imperiului Roman, cuceritor al unor teritorii imense datorită științei militare, datorită cunoașterii unor tehnici și unui mod de viață civilizat pe care le-au răspândit și dăruit popoarelor cucerite: până și legislația romană a rămas la baza constituirii codului juridic în mai toate țările lumii, dar nu numai atât, și limba latină, gramatica ei și construcția frazelor, fonetica și rădăcinile multor cuvinte au constituit fundamentul în creearea unei serii de limbi europene. Printre care evident, se numără și limba română, pe lângă franceza, spaniola sau italiana modernă.

Aceste civilizații care au constituit mari imperii într-o lungă perioadă de timp, au dispărut de mult din viața societății umane, lăsând în urmă influențe puternice asupra generațiilor următoare. Dar întrebându-ne din ce motiv se destramă asemenea imperii puternice și civilizate, vom constata că în nici un caz în urma unor înfrângeri suferite din partea unor inamici mai puternici veniți din afara hotarelor lor. Nu, inamicul este întotdeaua in interior, trăiește în mijlocul nostru și se numește imoralitate, corupție, dispreț pentru bunurile țării, lipsă de patriotism, ca și multe altele de acest gen, precum susțineau de fapt și marii filozofi antici: distrugerea vine dinăuntru, devenind mai puternică decât imperiul însuși.

Știm că după cultura strălucitoare a Antichității a urmat o lungă perioadă de „întuneric”  cultural datorat în mare parte fanatismului religios și crimelor comise de Inchiziție. (atenție! Istoria se repetă o dată cu neatenția la greșelile oamenilor). A durat mai mult de un mileniu până ce Renașterea culturală a înălțat omenirea pe o treaptă superioară. A doua jumătate a sec. XX și începutul celui XXI a adus cu sine o dezvoltare atât de intensivă a societății umane, cum nu s-a mai cunoscut până în prezent. Dar, precum fiecare monedă are două fețe, iar fiecare poveste are două variante, tot astfel urcarea rapidă a omului pe treptele dezvoltării are și ea două laturi: una desigur pozitivă, aducând în viața omului  confort, cultură și multe alte beneficii care ar fi trebuit să-l facă fericit.

A doua latură în schimb, este distructivă, îl face pe om să fi preferat o viață mai liniștită, mai sigură, ca în zilele de odinioară. Nu este necesar să intrăm în amânuntele acelui „modus vivendi” pe care îl cunoaștem astăzi. Cu toții trăim momentele grele de intemperii, uragane, tornade, ploi torențiale aducătoare de inundații. Zilnic se întâmplă tragedii datorită unor deraieri de trenuri, căderea unor avioane cu sute de pasageri, atentate teroriste comise de către Continue reading „Hedi S. SIMON: CIVILIZAȚII DISPĂRUTE – REALITATE ȘI SPECULAȚII”

Hedi S. SIMON: Despărțirea de Zubin Mehta

Am trăit niște clipe emoționante urmărind pe micul ecran concertul de adio al Filarmonicii israeliene sub bagheta unicului, celui mai drag dirijor permanent din ultimii 50 de ani, maestrul Zubin Mehta. Pentru orchestra israeliană a fost un mentor, un conducător, dirijorul care a purtat spre culmile cele mai înalte filarmonica Israelului prin toate țările lumii, pe scenele cele mai selecte unde era învitat cu respect și adorație.
Pentru publicul din Israel, Zubin Mehta înseamnă și mai mult, mult mai mult decât un mare muzician.

Nouă, iubitorilor de muzică bună, sau pot spune populației israeliene în totalitate, maestrul a fost un prieten apropiat, un membru de familie, un cetățean de onoare.   Atașat de țara noastră de o jumătate de veac la bine și la rău, Zubin Mehta nu ne-a părăsit niciodată atât la marile festivități, în zilele de sărbătoare, cât și în clipele cele mai grele. Ca un ostaș devotat, maestrul Mehta a fost prezent în țară la toate încercările grele, în toate războaiele israeliene, ne-a liniștit cu prezența sa până și în zilele și nopțile grele când orașul Tel-Aviv și tot centrul țării a trăit sub bombardamentele rachetelor Skud lansate asupra noastră dinspre Irakul lui Sadam Husein.

L-am văzut prima oară cu multe decenii în urmă, dirijând la București în cadrul festivalului „George Enescu”. Tot orașul era plin cu afișe mari reprezentând pe tânărul dirijor frumos ca un zeu, cu pletele revârsate peste gulerul cămășii,  cu mâinile ridicate spre cer și bagheta magică care avea să-l ducă spre cucerirea lumii. Era imaginea vie a lui Ikarus înălțându-se spre soare. Timpul a dovedit deplina sa reușită: a cucerit într-adevăr lumea, a adus omenirii Focul sacru al Muzicii. Iar împreună cu el s-a ridicat și și-a luat zborul în viața artei muzicale și Filarmonica Israeliană.

Datorită talentului, a muncii plină de abnegație și a iubirii necontenite dintre dirijor și orchestră, devenite un singur corp, un singur suflet. Această simbioză dintre dirijor și orchestră a constituit secretul marilor lor succese. În cei 50 de ani de „împreună”  maestrul ne-a lăsat o mulțime de amintiri prin omniprezența sa în viața israelienilor. În 1991 eram deja de 10 ani cetățeni israelieni, eu și familia mea,  am avut destul timp să vedem și să auzim despre diferite momente grele cauzate de atentate teroriste. Totuși primele rachete irakiene care au căzut foarte aproape de casa noastră într-o noapte senină de primăvară ne-au scos din starea de echilibru,  pot spune cu sinceritate că eram speriați. Stăteam toată familia adunată în salonul camuflat, cu ochii pe ecranul televizorului, pentru a asculta știri, pentru a primi îndrumări. În primele ore ale dimineții s-au putut vedea niște gropi provocate de rachetele căzute în timpul nopții, iar în jurul locurilor avariate era un grup de persoane care apreciau pagubele. Am recunoscut pe primarul orașului Tel-Aviv, mitologicul Shlomo Lahat z.l., însoțit de către prietenul credincios Zubin Mehta, care s-a urcat în primul avion pentru a fi aici, în mijlocul evenimentelor, ca un membru din familia israeliană. Și deoarece acest urât minirăzboi a ținut două săptămâni până în prima zi simbolică de Purim,  populația și-a continuat viața normală la locurile de muncă, iar nopțile continua viața cultural-artistică, spre încurajarea populației între două alarme.

Continue reading „Hedi S. SIMON: Despărțirea de Zubin Mehta”

Hedi S. SIMON: Mari interpreți ai muzicii de operă – Luciano Pavarotti

Motto:

„Nimic nu este mai cald și mai apropiat de sufletul omului decât muzica.

Doresc tuturor femeilor din lume să aibă parte numai de căldură,dragoste și bucurii!”

Am primit pe facebook o postare de mare valoare pentru mine! Reprezintă un cor de copii interpretând la unison „Ave Maria” de Gounot… În rândul întâi cânta desigur solistul, singurul cântăreț adult al grupului, iar acela nu era altcineva decât mult regretatul cântăreț de operă Mario Lantza. Era atunci foarte tânăr, deși noi l-am văzut întotdeauna numai  tânăr pe marele și pe micul ecran, căci el a părăsit lumea noastră la numai 38 de ani, timp în care a reușit să dea o interpretare magistrală rolului neîntrecutului Enrico Carusso. Dar nu am spus încă totul despre filmulețul nostru. Lângă solistul Mario Lantza era un adolescent, poate împlinise doar 11-12 ani, care avea și el o parte solistică. Cu o minunată voce de soprano specifică vârstei, băiatul a cântat singur o mică parte din tot, continuând apoi un duet fascinant cu tenorul, care l-a îmbrățișat cu duioșia unui frate mai mare. Mario Lantza a întrevăzut în acele momente viitorul talent al copilului de lângă el. A avut dreptate, partenerul său mic se numea Luciano Pavarotti!

De la începutul veacului trecut și până în prezent, s-au perindat pe scenele lirice ale lumii mulți artiști valoroși, o întreagă colecție de „bijuterii prețioase” interpreți mari pentru toate rolurile de soprane, tenori, baritoni, bași, contratenori. Fiecare a lăsat în amintirea iubitorilor de muzică timbrul și culoarea specifică vocii sale, modul său personal de înțelegere și interpretare a rolurilor,prezența sa scenică, inconfundabilă. Aș vrea să scriu câte ceva despre fiecare ,pe măsura cunoașterii și priceperii mele de a-mi exprima gândurile și admirația. Astăzi însă simt nevoia să vorbesc numai despre un tenor foarte apropiat inimii mele, dar și tuturor contemporanilor care l-au adorat. Deci,mai întâi Luciano Pavarotti, neîntrecutul tenor italian, acela care ne-a părăsit cel mai recent și mult prea devreme, lăsând în urma sa multă durere și regrete, atât pentru familie, cât și pentru imensa sa familie de admiratori.

Luciano s-a născut la Modena, un oraș mic din nordul Italiei.Tatăl său era un bun cântăreț, care se evidenția la slujbele religioase din biserica localității. Se pare că vocea sa frumoasă de tenor a constituit sursa de existență pentru întreaga familie, soția, o fiică și fiul Luciano. Acest fiu care a moștenit vocea de la tata, a primit sprijinul și binecuvântarea acestuia de a începe studii de canto clasic la un profesor din Mantua. Pleca diminețile cu trenul către marele oraș, iar după lecții se întorcea acasă în aceeași după amiază. Avea și o tovarășă de drum spre același profesor, cu care discuta în cursul călătoriei despre muzică. Această colegă de studii,devenită ulterior vedetă internațională cu mult înaintea lui Pavarotti, era prea renumita Mirella Freni.

În anul 1961 Luciano a reușit la un concurs de interpretare, primind un angajament. Dar abia  cu ani mai târziu el și-a câștigat recunoașterea în lume ca celebritate. Asta s-a întâmplat spre sfârșitul anilor 60 și în anii 70. Tot atunci Pavarotti s-a căsătorit cu Adua, prima iubire din anii de liceu și se pare pentru toată viața .Au crescut împreună trei fiice pe care tenorul le adora. El era un om devotat familiei, îi iubea pe toți, precum își iubea și prietenii mulți de pretutindeni. Când a început să câștige bani,Luciano i-a folosit în primul rând pentru a construi un întreg complex de locuințe pentru toată familia: o casă pentru părinți, una pentru sora și familia ei, și în continuare o clădire spațioasă pentru el, Adua și cele trei fiice, plus o aripă cu birouri, unde soția și-a instalat intreprinderea de impresariat artistic. Prin urmare, cartierul general al familiei Pavarotti s-a instalat la Modena. De aici maestrul pleca în lume ca să cânte alături de artiștii celebri din Europa, iar ulterior și în orașe americane, dar până și în China. Muncea enorm și cu pasiune. Opera era viața sa, cariera și marele său noroc. Nu o dată Pavarotti spunea că este conștient de faptul  că mai există mulți cântăreți foarte dotați în lume, însă „eu pur și simplu am avut noroc și sunt recunoscător destinului pentru asta”.

Citind biografia acestui mare artist am căpătat față de el o profundă simpatie ,pe lângă admirația permanentă față de cântăreț și măestria sa vocală. Cartea dezvăluie pagină după pagină imaginea unui OM generos față de toți oamenii din jurul său. Există exemple edificatoare în acest sens: mai întâi acel concurs organizat de el anual pentru descoperirea unor tinere talente,pe care îi ajuta ulterior ,cântând cu ei împreună în spectacole cu scopul de a-i lansa în viața muzicală; pe cei mai buni el îi sprijinea să pătrundă pe scenele teatrelor mari, sau soția sa Adua, ca impresar, le aranja câte un angajament convenabil. Niciodată Pavarotti nu descuraja un tânăr talentat, având deviza „ar fi păcat să las un talent să se irosească”. El însuși povestește cu sinceritate despre „micile sale eșecuri” ceea ce i se poate întâmpla oricui. Dar totodată aflăm despre marile sale succes, despre rolurile celebre din nu mai puțin celebrele opere ale compozitorilor renumiți. Sunt de neuitat interpretările date de Luciano Pavarotti rolurilor din operele: Boema,  Tosca, Turandot (Puccini), Aida, Trubadurul, Traviatta (G.Verdi) ca și multe alte roluri minunate ale marilor compozitori clasici.

Ceea ce însă îl aduce pe cântăreț în mijlocul maselor largi de melomani sunt mai ales canțonetele, acele cântece italiene atât de apropiate de sufletul poporului din Italia și de pretutindeni. Vocea minunată, strălucitoare a lui Luciano Pavarotti, o voce care curgea ca mierea caldă încălzind inimile tuturor celor care îl ascultau, a ajuns la toate genurile muzicale, chiar și la cele mai ușoare. El participa cu binevoință și la concerte de muzică rock, alături de cântăreți de muzică ușoară. Avea un principiu: „Eu am venit să particip la muzica voastră, dar și voi trebuie să ascultați muzica mea!”.

Luciano Pavarotti a părăsit lumea noastră mult prea devreme, când ajunsese pe culmile cele mai înalte ale succesului. A lăsat însă omenirii sunetele minunate ale vocii sale inconfundabile care nu se vor stinge decât o dată cu toate generațiile de melomani în amintirea cărora el continuă să trăiască.

––––––––-

Hedi S. SIMON

Tel Aviv, Israel

8 Martie 2019

Hedi S. SIMON: Arta culinară – parte importantă din cultura unui popor

Fiecare ţară îşi are obiceiurile ei, asta e ştiut. Orice turist este curios să le cunoască pe toate, dar în primul rând cele care îi sunt la îndemână. Deci, mai întâi, obiceiurile gastronomice care şi acestea fac parte integrantă din cultura unui popor. Este unul din motivele pentru care turiştii se înghesuie prin restaurantele ieftine atunci când vizitează un loc nou. Dorinţa de a gusta din bucatele localnicilor ţine de necesitatea de a înţelege oamenii pe care îi vizitează pentru câteva zile. Mâncare „gourmee” se poate găsi în orice local de lux, în schimb în oricare birt se găsesc preparatele pe care bucătarii le-au învăţat de la mama lor, de la bunica şi tot aşa înapoi din generaţie în generaţie. În felul acesta „plimbăreţii” îşi alcătuiesc meniul zilnic în toate colţişoarele pitoreşti ale oraşelor lumii, primind adevărate lecţii de folclor o dată cu bucatele specifice locurilor vizitate, ca şi cu ospitalitatea gazdelor. Şi aşa ei  află că specialităţile culinare în Italia se bazează pe aluaturi care dau naştere unor paste săţioase, piţe înecate în brânzeturi grase sau ravioli apetisante cu o gamă variată de umpluturi; Germania abundă în toate felurile de mâncăruri preparate din cartofi, de la supele cele mai simple până la garnituri rafinate servite într-o formă artistică demnă de mese regale.

Atât în Austria, cât şi în Germania, pâinea ocupă un loc secundar, fiind oricând înlocuită de cartofi dintr-o obişnuinţă venită din vechime. Cu un adaus de cărnăciori şi o bere se completează un festin adevărat german. În Rusia se preferă pâinea neagră, sățioasă, cu borş, – amestec sănătos de legume diferite – și o fiertură de crupe cu grăsime, castraveţi muraţi, însoțind un păhărel de vodkă. Nu mai vorbesc de ţările americane, unde consumul de carne multă ocupă primul loc în hrana populaţiei, adăugându-se un plus de condimente foarte iuţi mai ales în America Latină.

Ce să mai spunem despre conţinutul şi aspectul alimentaţiei  din Asia toată, până în Orientul Îndepărtat, unde s-a creat  o arta culinară în adevăratul sens al cuvântului ţinându-se cont de toate regulile de igienă şi sănătate, ceea ce atrage mase de turiști din Europa și America. La acestea se adaugă toate formele de manifestare şi obiceiuri ale vieţii orientalilor care s-au transformat deasemenea în artă de-a-lungul miilor de ani de existenţă. La chinezi şi japonezi orice se face într-un mod special: preparatul ceaiului, ornarea grădinilor, aranjamentele florale, arhitectura caselor şi a interioarelor…;  până  şi fardul de pe faţa doamnelor se aplică într-un mod deosebit, chiar mişcarea picioarelor înaintează cu paşi mici şi ritmici. Toate acestea fiind rezultatul culturii vechi de mii de ani,care a format o populaţie educată în spiritul unei vieţi ordonate şi civilizate.

Nu pot să trec peste obiceiurile gastronomice din România, mai ales din Bucovina mea natală. De foarte mult timp acest ținut pitoresc a devenit un loc de afluență turistică datorită frumuseții locurilor, dar și datorită bucatelor gustoase,oferite nu numai în restaurante luxoase din marile orașe. Cred că în ultimii ani cei care vizitează meleagurile bucoviniene sunt atrași mai mult de casele țărănești pentru arhitectura lor specială și unică în peisajul european. Dar tot așa oaspeții veniți din străinătățuri sunt atrași și de bunătățile făcute de gospodinele experte în prepararea unor sarmale cu mămăliguță, cârnați și salam de casă incomparabile cu cele produse în fabrici, plăcinte cu brânză (ex. „poalele-n brâu”), și mai ales cozonacii rumeni, care nu s-au mai văzut în alte locuri.

În ţara noastră, în Israel, cred că nu se poate vorbi încă despre o artă culinară specific israeliană. Poate o „pita” umplută cu humus şi falafel ar constitui o primă atracţie pentru turiştii care ne calcă pragul. Dar și acestea își au originile din Syria și Liban. În rest mâncărurile sunt la fel de de diferite ca şi oamenii care populează Israelul. Ca orice ţară tânără, am absorbit în numai 70 de ani milioane de evrei veniţi din toate colţurile lumii. S-au întors în patria străbunilor, cu dorinţa sinceră de a trăi aici împreună și întotdeauna. Dar calea omogenizării este grea şi de lungă durată. Dacă deja vorbim aceeaşi limbă ebraică, cel puţin la locurile de muncă, sau în alte locuri publice, dacă vedem programele T.V., fiind interesaţi de problemele cotidiene, dacă ieşim împreună la o demonstraţie având interese comune, sau ne conducem copiii la incorporare unde îşi încep serviciul militar, în schimb acasă, în familie, între patru pereţi, continuăm să trăim după obiceiurile aduse cu noi din ţările de baştină.

Originarii din România se mai delectează cu o sărmăluţă şi cu o mămăliguţă, cei din Polonia nu concep un Şabat fără „ciulendt”, cei din Ungaria continuă să se bucure cu o supă gulaş, la fel cum marocanii se mândresc cu prăjiturile lor pentru sărbătoarea  Mimuna sau cu toate felurile de „cube” învăţate de la bunica. Evident că în felul acesta este greu de stabilit care este mâncarea naţională a israelianului. Dar, fie ca alte necazuri să nu avem niciodată! Generaţia prezentă nu este încă coaptă pentru schimbări în acest sens. Dar următoarele generaţii vor tăia cordonul ombilical cu „galutul” bunicilor lor, ei vor fi adevăraţii israelieni din toate punctele de vedere. Numai atunci alimentaţia se va transforma în artă culinară specific israeleană, devenind parte integrantă din cultura poporului nostru.

——————

Heidi SIMON

Tel Aviv, Israel

mai 2018

Heidi S. SIMON: O zi solemnă

Mă gândesc la ziua de ieri, sâmbătă 16 decembrie, zi pe cât de tristă, pe atât de surprinzătoare prin măreţia şi solemnitatea acelor ore lungi în care am învăţat cu adevărat Istoria. Atât eu, cât şi generaţia mea minţită şi păcălită, dar şi tinerii care încă nu s-au născut pe vremea noastră.

Am aflat ieri ce Om de omenie profund, inteligent şi nobil – nu numai prin obârşie, ci şi caracter, – a fost M.S. Regele Mihai, rege care îşi iubea ţara şi neamul din toată inima, cu totul necondiţionat. Nu cerea niciodată nimic, în schimb nu a pregetat să-şi ofere serviciile ori de câte ori era nevoie de ele.

Am urmărit cu atenţie sosirea celor mai importanţi reprezentanţi ai aristocraţiei europene aliniindu-se pe lângă familia Defunctului în toate momentele zilei, pentru a-şi exprima respectul şi profunda consideraţie, dar şi regretul pierderii unei rude valoroase, care a părăsit cu atâta demnitate această lume nedreaptă şi nerecunoscătoare.

Continue reading „Heidi S. SIMON: O zi solemnă”