Mariana GURZA: Nostalgii…

SĂ O PORT EU ÎNSĂMI

 

Pentru actul doi

pe care acum îl scrii

îţi propun să devii

bobul de nisip

rămas pe talpa vremii.

Vei afla,

din unghiul acela,

ce înseamnă povara

pe care o port

eu însămi

în fiecare zi,

în fiecare anotimp…

 

 

TO WEAR IT MYSELF

 

For second act

now within writing

you intend to become

the grain of sand

remained on time sole

which I carry

myself

every day

every season.

 

 

POEZIE ÎN VERS ALB

 

Semn că poezia trăieşte

e versul alb

care a înşelat rima.

De aici începe poezia

de la fotografia asta

pe care ţi-am lăsat-o

la îndemână

cu câteva rânduri oblice

dintr-un manuscris

din care,

prieten drag,

ai rupt o filă,

ai ars-o într-o ţigară,

înainte de a te vindeca

de mine.

 

 

POEM IN WHITE VERSE

 

Sign that poetry lives

is the white verse

which cheated the rhyme.

Continue reading „Mariana GURZA: Nostalgii…”

Ben TODICĂ: Cum l-am cunoscut pe George ANCA

George Anca împreună cu soția, Rodica au locuit și au murit câte puțin undeva într-unul din apartamentele moștenite din comunism; trăiau cumva izolați, ducând o viață de o modestie rară, ca apoi din câte am înțeles, mergând pe trotuar la câteva zile după moartea soției sale preaiubite,  să i se oprească inima și să cadă mort, spun prietenii. El și-a iubit foarte mult țara, limba și tradițiile românești pe care le-a cântat și slăvit în scrierile sale. Și-a exprimat deschis dragostea pentru poporul român, pentru frații săi, cărora le spunea faptul că dacă acum trăim greu, asta nu înseamnă că nu avem voie să visăm la o lumea de basm, o lume a părinților noștri. Cu tauri și zimbri. Chiar înjugat la plug, te poți naște cu coarne perfecte.

În scrierile lui, el ne ia de mână și în viteza trenului glonț în care apar doar frânturi de imagini, construcțiile sale ne poartă prin lumea amintirilor de altădată, prin frumusețea copilăriei rămasă printre ruinele și cioburile timpului. Haideți să adunăm toate aceste perle într-o salbă de margaritare pentru sărbătoarea satului, așa  cum o fac țărăncuțele noastre toamna la culesul recoltei pentru împodobirea chipului și a dansului cu strigături și țipuituri, cu zicători și ghicitori, cu proverbe și chiuituri vindecătoare din bătrâni la horele țărănești.

Scrierile lui George Anca și ale soției sale, Rodica sunt povești de dragoste forjate în sânul meleagurilor Râmnicului și ale Indiei unde au studiat și predat în universitățile popoarelor Maharajilor, unde au avut contact direct cu fierberea neamurilor țării lui Gandi, a Elefanților și a înțelepciunii Budiste, unde sărăcia crâncenă și bogăția absurdă ating cele mai îndepărtate puncte ale extremului supraviețuirii pe pământ. Un scriitor speră să atingă profunzimea înțelegerii lucrurilor prin sporirea înțelepciunii. G. Anca ne-a invitat în spațiile sale secrete unde nu poți împărtăși decât cu cei deschiși lumii, cu frații de încredere. Cât de frântă trebuie să fie inima românilor ca să se vândă pe o farfurie de fasole și un cârnat?

Kashmirul e o mare tragedie a lumii, de asemenea și Palestina, însă George a învățat trăind printre ele pentru că India e o societate care există într-o ierarhie crâncenă a claselor sociale numită CAST. De mii de ani și în ciuda acestor diferențe de clasă, se crede în fericire. În Australia, noi nu cunoaștem acest fenomen de clasă, doctorul și hamalul discută, împărțind prietenește berea și friptura în parc, fără sentimentul discriminării religioase, de clasă sau rasă, fapt care etichetează Australia ca țară ideală, de vis, un adevărat paradis.

Continue reading „Ben TODICĂ: Cum l-am cunoscut pe George ANCA”

Adrian BOTEZ: Vina de a fi Poet (Versuri dedicate lui George Anca)

 

CERERE DE TRUBADUR

                                               (in memoriam GEORGE ANCA)

 

-în numele trubadurilor – eu – fiu de Lună

îți cer ție Mâna – preagrațioasă Regină bună!

în numele Zânelor și al tărâmurilor neumblate

te implor – Zeiță-a Capriciului – nu-ntoarce spate!

în numele Imperiilor Viselor – cărora Văzduhul mă făcu Rege

în numele a tot ce nu mă are decât pe mine și Lăuta mea – drept Lege

în numele Îngerilor  – și a tot ce Cântă – Stihuiește și Zboară

te implor să ai milă de mine – cel ce-ntr-una  –

cu Stâncile Cele mai ‘Nalte se-nsoară

în numele Crinului Munților și-n numele a tot ce se-nnoură

lasă-mă – Regină – o dată – o dată măcar –

să-ți sărut Ochii de Rouă!

 

-dar cine ești tu – de fapt – îndrăznețule-n zdrențe

ce-mi faci – precum Soarele – mii de reverențe

cine ești tu – cari nu te temi de Pedeapsa cea Sfântă

sub pretext că – sub Mâna-ți – strunele se supun și –

zici – tu despre ele – cum ”cântă”?

cine ești tu – doar Văr al Zefirului și-al Albinei

tu – tu – suindu-te – neîngăduit de cutezător

acolo unde toți ceilalți știu că se-apune și mor

și îndrăznind să ceri Mâna Fiicei Luminii

Mâna Reginei

când Mâna-ți altceva nu știe –

decât să lunece pe Strunele Lăutei – Multstătutei

Mâna-ți alt Meșteșug nu știe  – altă Iscusință nu are –

decât să supună – Sărmane și Ne-Curtene Cântece  –

Lunii – de-atâtea mii de ani – Mutei?

 

-Regină – nu eu – ci tu ai rostit Cuvinte ne-ngăduite

Blasfemii – ce nici măcar nu trebuie – în șoaptă – zvonite

O – tu – Regină – aceea ce-n Petale se-nveșmântă

(dar asta n-o știe – și de ce plâng Florile – în zadar se frământă!)

o – tu – Regină – care zici că spinteci pe Cel care Minte

dar îl disprețuiești pe Marele Greier de-Ispite –

Cel Care – cu Sângele Său – Adevăru-l lecuiește –

în Vechiul Descântec și-n Sfinte Labirinte

(unde Boala și Moartea se-nspăimântă să intre!)

arăți Lebedelor – Pădurilor – Ondinelor și Cocorilor

Izvoarelor – Câmpiilor – Mărilor și Norilor

că tocmai tu nu te-arăți a fi vrednică de mine

în această Seară și de-această Mână –

ce spre tine – atât de luminos și curat – vine –

însoțită de un alai de Albine-ale Hebleiși de mine – Umilul Spine

 

nevrednică te-arăți și de-Uraganele-mi – Selenare Cuvinte:

ar fi răsărit Mii de Sori – de Tâlcuri Înalte:

ar fi luminat Sfinte și-Aprinse Ninsori –

cu Magii și Steaua Cea Sfântă – la subsuori

 

rămâi – dar’ – Regină – la tine-n Serai

adio-ți zic: Trubadurul se duce – înapoi – la Mare – la Mume – în Rai

da – se duce-napoi la Mume – la Mume!

să-i pețească – Atotștiutoarele –

Ele – altă Cerească Soție  –

Mai-Vie-Decât-Vie: LUNA DINTRE DUNE

ce-mi aduce drept Zestre – o

Altă – Viscolit-Fermecată Lume – de Vis și Minune!

 

 

VINA DE A FI POET

 

Basm – Umor – Carte Deschisă: tot – FICȚIUNE!

cine-mi dă – de-un Ban – Amărăciune? – ori Minune?

crudă – ne-ndurată-i lumea: potrivește-te cu ea!

altfel – vei rămâne doar Poet – căzut din Stea!

 

am citit – nu doar Ceasloavele Deschise

ci am violat – prădalnic – Uși Închise

Infractor-fără-de-Casă – m-am ferit de Închisoare

stând pitit – mereu – pe după Stele – după Soare

 

căci Minunile nu stau cu Ușa-Nchisă:

uite Flori – privește-Izvoare – și citește – -n șoaptă – Cartea Scrisă

iar Amar îmi furnizează Cristul-Dumnezeu

 

Răstignitul – cu sau făr’ Certificat de Derbedeu!

sunt – în felul meu – un Criminal Cinstit (”Om de la Munte”):

mi-am scris Vina de a fi Poet: pe Palme – și pe Frunte!

 

 

CE-I FRUMOS – NU E SAVANT!

 

a iubit – și El – odată – parcă-s mii de ani de-atunci

Zânele – înmiresmate – însoțeau Feții – prin Lunci

a iubit – și El – odată – iar în urmă – numai Fum:

degeaba privește Cerul: s-a închis – acolo – Drum

 

unde-s Lebedele Verii? – au zburat – cu Ea – spre Nori

unde-s Inorogi și Stele? – dar Izvoare? – dară Sori?

a venit un Viscol Strașnic – un Vârtej de Ceasuri Rele

măturând – în Cale – Zeii – abătând – din Bezne – Iele

 

acum El –  Bătrân ca Munții – zăvorăște-n Trup – Izvoare

Sufletu-și năpăstuiește – azvârlind – în Foc – o Floare

dacă nu mai e-Amintirea – tragi nădejdi de Leac Târziu

 

ce ți-e scris în Cartea  Vieții – strâmb vibrează – sângeriu

Slovă după Slovă – Soarta Îl topește-n Pagini Albe

pe El l-a zdrobit Vecia – Ea e-un Dans de Îngeri-Salbe

 

cine vrea să-și uite viața – iscă duhori de Neant

cine – -n Ceruri – Armonia și-o răsfață – Zeu Vagant

naște Cântec după Cântec: ce-i Frumos – nu e Savant!

 

 

SURÂDE EA – VISÂNDU-SE – PAIAȚĂ – ’NTRE FECIOARE

 

surâde Ea – visându-se – Paiață – ’ntre Fecioare

dar Inocența-i Cancerată-o dă de Gol: Grotescă

Petală cu Petală – -și iau adio de la Ciot-de-Floare

Gesturi de Înger – și rămâne – ștearsă – doar o Frescă

 

Continue reading „Adrian BOTEZ: Vina de a fi Poet (Versuri dedicate lui George Anca)”

Prof. dr.Gheorghe Constantin NISTOROIU: Urmaşilor fiu şi nepot ai marelui GEORGE ANCA

Dragii mei, vă scriu cu profundă durere, cu adâncă mâhnire care, pur şi simplu m-a zbuciumat, m-a copleşit de întristare, m-a cutremurat de amărăciune reaua vestire care v-a încercat a doua oară, doar în câteva zile. Cu GEORGE, vâlceanul meu drag am avut o corespondenţă culturală on line de ani buni, de respect, de bucurie, de aprecieri deosebite şi reciproce. Vestea pierderii unui om drag este realmente un cutremur care-mi zgâlţâie pentru mult timp întreaga fiinţă.

   GEORGE, a trecut în Ceata Drepţilor, în cealaltă Viaţă, în cea veşnică.

    Nouă, voi, eu şi alţii care l-au iubit şi preţuit ne revine menirea de a-l cinsti, de a-i venera memoria aşa cum se cuvine.

   Dumnezeu să-l ierte şi să-l aşeze în rândul Dacilor nemuritori!

   Sincere şi profunde condoleanţe!

 

   Profesor-teolog Gheorghe Constantin Nistoroiu

Teodor PRACSIU: Lumea culturală românească este de astăzi mai săracă

           S-a stins fulgerător, din viață, pe o stradă din București, George Anca (n. 12 aprilie 1944 la Ruda-Budești, județul Vâlcea), scriitor polivalent (poet, prozator, dramaturg și traducător), specialist recunoscut în indianistică, un spirit ales, de o eleganță desăvârșită în relațiile confraterne, un cărturar proteic unic în felul său. Cu zece zile înainte de clipa fatidică trecuse la cele veșnice iubita lui soție, Rodica. Iată cât de neașteptat se manifestă forțele implacabile ale destinului! Modelul spiritual al lui George Anca a fost Mircea Eliade.

           „Scrisă în patru limbi (română, engleză, hindi, sanscrită), opera literară (și general-culturală) a lui George Anca se remarcă printr-o neobișnuită diversitate tematică și stilistică în care se experimentează formule („viziuni”) și limbaje menite să surprindă cu orice preț”( Dicționarul General al Literaturii Române, literele A,B, Editura Univers Enciclopedic, București, 2004, p.159).

            Lumea culturală românească este de astăzi mai săracă. Îi vom păstra o vie amintire celui care a înnobilat spiritul românesc printr-o operă literară de prim rang.

 

 

                                                                        Teodor Pracsiu       

 Valentina Lupu și colectivul de bibliotecari școlari din județul Vaslui

Alături la Durerea lui George Anca

   

 Întotdeauna viaţa trebuie privită şi trăită în perspectiva eternităţii, de aceea este aşezată de Dumnezeu pe temelia FAMILIEI, spre a se continua prin generaţiile ei.

   Bărbatul este stâlpul Femeii, iar Femeia este Arhetipul Bărbatului.

   Între cei doi se pogoară o chemare şi se înalţă o alegere.

   În tradiţia nemuritoare a dacismului creştin-ortodox, Omul, El şi Ea trăiesc o singură Fiinţă, ca o contopire serafică: Eu sunt Tu!/ Tu eşti Eu!

   De aceea, plecarea unuia înseamnă rămânerea în celălalt.

   Bunul Dumnezeu şi Măicuţa Domnului să te sprijine în această grea încercare.

   Suntem alături de tine cu rugăciunile noastre.

––––––––––––––

Gheorghe Constantin şi Maria Nuşa Nicoleta Nistoroiu

17 februarie 2020

Rodica ANCA și Alexandra-Maria CITIRIGĂ – Impostație la un an-doi

31 iulie 1974

 

Tata    mama

 

Nană iubită,

          Ai treierat tu, și noi cu tine, te-am dus mai înainte în brațe și și mai înainte în noi, iar acum te sărutăm cu o dumnezeiască iubire. Ai fi vrut o poezie în jurnalul pe care mama ți-l va scrie, o ploaie de confetti ce fac păpușile să cânte? Hai, Nana, să vedem doar oglinda noastră de la ruperea turtei tale. Stai pe pat, nu e șapte, ți-au venit nașii din America, iar cu somnul tău, salut, zici pa și te întorci la mămăița. Mama îți face reclamă plecând la serviciu. Și te sărutăm.

 

12 sept. 74

Nicăpăinede

Diana

es / os / pa     as                  da

măi             mă                mo

 

29 sept. 74

          Plimbare în Berceni Sud V, arătarea soarelui, exerciții la bătător – părculețe nu-s încă; strigăt în puțuri; valuri de lut verde și nuci numeroși; mai mult decât o emisferă cerească, amintirea și pomenirea Romei.

          Nana, azi am fost la vaporean să declarăm electricele și nu era și am ajuns la ședință cu maiorul și plutonierul sectorist, în spălătorie, lumea căsca gura la maior, care povestea din decretul 153, ce închisoare iau cei care își alungă soțiile, care nu ajută la înfrângerea calamităților, care nu spun(e) numele vinovaților. Tu te-ai plictisit și-n fumul lor ai adormit pe umărul meu.

          Am stat tot timpul împreună, am dormit, ne-am povestit, tu ai spus cum face măgărușul (i/ha), gâsca, ursulețul, purcelușul, Nana, și toate ființele; dacă zici tataia, spui și cărnii cacaia și babaia, bau-bau-lui. Ce bine petrecem noi – și după părerea ta. Fotografiile de astă-vară au ieșit faine.

          Mi-e dor de tine și când suntem împreună. Clovnului, să mă ierte că i-am cântat: Are/părul roșu de jidan/și în ochi câte un ban/și mai are o vioară/ da n-o ține subțioară/că-i jidan/nu e țigan. Franceză ai început cu soleil, ba cu vivez votre vie/Allez en Roumanie, plus că seara ai ales, ca de obicei – era cu foi rupte – le plus petit Larousse și l-ai citit (ie-te).

30 sept, 74

parliamo con il zmeu

io sono Nana tu?

E mio padre ti ama

perche ti amo io

e dico venga venga

signor zmeu

che viene anche

la signora

la signora luna

luna luna et il zmeu

hanno detto aoleu

Miky mi hai datto questi fiori

ma la tua anima

non e la mia

Miky, perche mi hai indolorato?

Io sono Miky

ti sono portato i fiori

ma mia anima

c’e nel cosmos

O, cara mia Minnie

o cara mia mia

uno             due              tre

poc                   poc poc           poc poc poc

în fotolii, între noi busuioc

canarul nu fluieră deloc

dicționarul cel mic

dansul din buric

Na na na fluierătură

fluierătură na na na

          Ți-ai inventat jocul rezemătoarea fotoliului: mingii, moșnegi pupați (doar Pinocchio, să nu-i mai mănânci nasul… că tot crește), Miki, Minnie – le arunci din spate, pe deasupra spătarului, să pice, nevăzuți, în fotoliu, cu zgomot, ca-n prăpastia de dincolo a iadului. Dacă îți aduceam toate jucăriile, umpleai prăpastia.

 

1.X. 74

neneata, cacaia=carne; călătorie în ț. Ploicică. La policlinică, ajunși, ne chemau dimineața.

 

19X 74

          Astăseară: luna. Până acum: taia (steaua); de aseară: bec și bloc. Astăseară: hopa silabisit, chiar hopa șa sau hopa-hop, cu dans. Cununie-n coșmelie (biserică). Insistă cu babaia și bu (bau-bau), la orice cavernă, chiar din pâine.

        Și-a învățat obrazul  și și-l înțeapă cu degetul când o întrebi: ai obraz? Unde ți-e cheresteaua? Plăcerea nasului propriu și al celor dragi. Ochii, cu mister. Confuzia frunte-barbă. Căutarea limbii (în gaură de șarpe).

          Veta (ta) are succes scontat. De n-ar fi bolnavă, ar fi o nebunie.

         Nana mea, ai învățat de acum 2 -3 seri că dacă se întrerupe curentul, și toate dacă se întrerup, Steaua mai stă aprinsă, să i-o arăți lui tata, și luna să i-o arăți mamei, iar noi să te iubim de oriunde, de oricând, Nana mea.

Iubirea ta nu mă cutremură

pe cât bucuria ierbii cu ea în mine

creșteai alunec în sinusuri

neînnăscute mie nici nimănui

cum ni se întâmplă pic

din lună și din stea iar tu

cu degetele toate arătătoare

mă așezi pe vetrele dintâi

să te chem cu ochiul nu cu

obrazul nasul fruntea limba

mă voi pierde ușor cu o răgușeală

până să prinzi de veste cum

cineva se poate pierde ori

o iubeai pe Elisaveta anume

nu n-o iubeai o iubeai pentru

chemarea mea să te înveselească

în chipul neîntâlnit în alt chip

uite că povestea se povestește sieși

tu ai început să adormi

mama și mama te mângâie

de-aș vorbi cu tine știi cu biserică

în călătorii sub cer în timp

mereu m-aș așeza asin

să o pornești să te bucuri

 

  1. X. 74

         Pantomimonina, pantomimonana, pantopanto mimona mimonina minamimo (prin Berceni, să-i dăm telefon Noanei de mama).

 

25.X, 74

Donda – donda – donda n dor

Unde ești tu lună, fă

Dopă nor pe după nor

Uite-mă

Dragă Nană, uite-mă.

 

5 XI  74  B

          Ce-o fi furând, căci iar se bucură la ce s-a mai bucurat, la soare, aseară la stea și la ai ei, la somnul pe umăr, pe iubire, de unde să furi, și ce cuvinte, ce jucării, Nana, toate în ochii noștri, din ai tăi, a început să-mi placă și mie cerul, pe senin pe frig.

 

9 X  74 Berceni

Mita Mița Mița

Face pe pipița

și pe veverița

Frige prepelița

          Nana Bu, Nana Poc (Baia). Bau-Bau a mâncat pe Chichi; îi face pa, îi dă să mănânce; țipi, ea bate cu pumnul îm masă; răspunde cerții, cară pe Mița, Gabriela și Petruța una lângă alta pe pat, pe cai, la dans, la Bu. Închide ochii. Plăceri anatomice de recunoaștere. Șterge praful cu cârpa peste tot. Aleargă într-una, dansează oriental, preferă o anume veche a ei muzică, te privește în ochi te râde, îi închide. Citește. Mult, văd că de minute, îmi nenorocește caietul adult; alergia îi mai scade, dar în loc de 3-4 picături de doctorie primea o linguriță – le înghite dumnezeește.

          Fotografii după statuile lui Anghel la cărturar – îi spun cum îl cheamă, ea: Kukuda. Monseniorul Ghica. Mi-a luat stiloul, m-a luat și pe mine. Ne privim pe sub nasă, aranjează cărțile după o tactică prelungită, le tasează, trage fața de masă, sare în sus la o ilustrație, cu zgomote, a unor salturi de cascadori, vrea cântece cu poantă pe care să o spună ea și – după – toată ziua – mor, mor, mor -: aaa acum e toamnă (ea:) da. Acceptă exerciții de dans, îmi ridică tălpile, doar atingându-mi-le, până sus spre tavan (reactor atomic), mă ocolește, ca mai înainte masa și fotoliul, mă va săruta la plecare

America, America

e de Nana, e de Nana

e de Nana și de Tata

America, America

          Vede bine, aude bine, mirosul nu i l-am mai încercat, pipăitul îmi amintește mângâierea minunii, gustul – generos, manierele, felul de a fi, gândul – epatante.

 

Luni 11 XI 74 Berceni

          (păcat că am întrerupt ieri, când aveam în minte o zi întreagă de minuni)

          Astăseară, cu steaua, cu becul, în leagăn, nu încă (o pui și se agață să o dai jos); o mașină pornește motorul în spate, o ia la fugă. Văd un câine, îl reperează, în întuneric. La magazin oferă un pachet cu biscuiți unei fete mai mari (asta trebuia să-l plătească la casierie? Or ieșea spunând, mi l-a făcut cadou, când venea rândul Nanei: ce să plătesc, vezi mata la mine? nu știu încă ce e un cadou; dar îi întindea tot coșul de putea s-o și jefuiască). Am pornit-o pe jos – am și traversat Metalurgiei, la telefoane: dansul cu un băiat mare – călușărește el, din șolduri ea, oriental. Mai și râdeau telefoanele. Mamă-sii, la telefon (A, a, a, acum e toamnă?) DA. (E, e, e, frumoasă vreme e?) E. Ies pe jos, cu o floare, mirosind-o pe rupte amândoi.

(Floare, floricică,

Cine e mai mică?)

Ata

(arătând spre floare)

Cine e mai mică? (Nana)

Ata

          Sărind peste noroi, ocolindu-l pe bordură, țintesc un luciu și sar cu stângul, după un salt prin aer începe să mi se scufunde sub greutatea amândurora, moleșitor, plăcut, fluierul drept se izbește de dunga spărturii de asfalt, tot atunci Nana scoate un țipăt, mă trezesc din stângul, o apăr, ca-n băiță, o ridic ca într-o plasă de fluturi, nu mai zice nimic, simt o euforie, încep să-mi extrag piciorul, simt când mi-a ieșit genunchiul, am impresia că laba piciorului îmi râde, eu ce să mai fac, evazat, burlănind, în brațe cu Nana, iar când, după refuzul piureului mâncase mămăligă muiată în zeamă de fasole (!), până ne-am dat seama că e dreasă cu untură, și nici uleiul nu-i e prea permis, la alergia ei, vine vorba că până unde e ea de mare și cum e MALE, MAE, MARE, zice.

 

20 noiembrie 1974

          Nu e (pentru tot ce a fost: o jumătate de măr terminată) male. l eteric. Privirea în ochi. A, a, a. Da. E. Și-arată burtica, umerașul (mișcându-i) ochii închiși. Pasiunea dansului, twist, salturi bruște, genuflexie.

 

30 XI 74

bobote (brânză)

pupune (păpușă)

(farmecul unui măr)

          Draga mea,

          Citind în carte, spui cuvintele pe care le știi și silabe: cum ai înțeles că acele cuvinte sunt scrise, unde-ți voi fi citit eu?

          Noi suntem afoni. Tu? Vei suferi mult în carieră?

          (Vream să fiu trist, am caietul de tristețe în camera cealaltă, doar plătim. Să știi că disperarea ar fi o distracție față de spleen-ul  nenorocit provocat de atmosfera politică a țării. Aș fi fost poate un scrib mai răsunător, așa îmi trudesc surdina, refulându-mă în speranța că tu vei împlini, tot sentimental, sufletește, oricând în afara propriilor idei – vei fi o femeie doar – și totuși, vei reflecta așa – dacă atmosfera era cea de la televizor, de ce nu închidea televizorul și așa mai departe, așa este, Nana, Alexandra-Maria Anca X, ori X-Anca. De-ai citi aici mi-ai vedea fericirea dorințelor, să-mi păstrezi numele, visul de renume rămânând să-l ducă mai departe odrăslirea ta. Am deschis fereastra, e lună. O închid, căci Nansi tușește, a adormit de oboseală, umblă la Curtea de Argeș, muncește creatoare în fabrici, o iubim, da?)

          Te aud plângând. Plângi rar. Și numai pentru că nu vrei să te culci. A, chiar astă-seară, coborând de pe cai, i-ai răsturnat peste tine și te-ai speriat; cu un reflex mai mult decât cerebral, i-aș fi prins.

          Hai să scriem amândoi. De ce-mi iei, dansând, penița, apoi capacul și-a. Ce mâini curate frământă caiețelul diary. Noi te iubeam, vezi bine, ce egoism o fi iubirea, dar pentru tine te iubeam, cum nu știu de acum de-oi putea și tu să te mai iubești (te imaginez la 18 ani – și noi, speriați de ispitele tale).

 

1 dec 74

Iubită Nana

o să vină gerul

jos e pământul

și sus e cerul

(ea arată)

          ta-te, mult t, vocale, silabe de isterie.

          Cred că tu nu știi ce e zgomotul și somnul îți e liniștit, visezi liniște.

          Tataia, mamaia… dac…dac…ou…na-na…pa…banii = punguța cu doi bani; când citiși cartea cu poze, cu flori, cu copii – pălăria băiatului, floarea de la pălărie, ghetele (mama și ochelarii nu-i arăți niciodată în carte ci acolo unde sunt prin casă ori unde trebuie să fie, ai impresia că nimic nu se schimbă, te învăț să ne batem palmele și vii cu tot corpul, te păcălesc și-mi cazi în brațe, nu te păcălesc eu când spui corpul, nici onomatopeele, nici replicile la poezii.

          Te-am mai învățat care lucruri sunt roșii prin casă (când ai văsut cocoșul în carte: banii).

          Pantomima ți-e plină, galeșă, inteligentă, îngerească. Plăcerea imensă ți-e să faci ca măgarul.

          Nu uiți. În patul mamaiei te zbengui ca pentru a o aminti, te privesc, e și mama, a venit și maica Rina, mă bucur pentru mama mea, mamaia ta cu care te jucai, e la spital, te dorește, n-ar îndrăzni să te cheme în vizită la oncologie.

          Doamna Zoe a fost de părere că gesturile mâinilor tale sunt politice, și privirea, ținuta în poza din 30 iulie, color, trimisă de nași de peste ocean.

 

13 decembrie 1974 B

          Un an și jumătate, să trăiești. Mama e la Curtea de Argeș, eu mă bălăbănesc într-un fel de melancolie, de care nu mă vei mai fi crezând în stare. Tanti se întrece cu mine să-ți interzică una și alta. Maică-ta mare, de la spitalul de la șosea, ea mă întristează. Tataia al tău de la Târgoviște, pe care l-ai văzut o dată, de două ori, dar și mie mi-a spus unul că sunt prea palid. Hm, cu mama ne-am fi jucat împreună mai mult.

          Speranța de Richard Antony, cu Nana-na-na, nana nana – am luat-o în salturi, în zbor și plutire – nu m-am jucat de fericit între amintiri triste, ce mă temeam să nu te atingă.

          Tot n-am aflat ce-nseamnă Acan – oare pantalonașii tăi ce se încheie pe umeri?

Foaie verde Mărior

Am plecat să mă însor

N-am cu cine n-am cu ce

Mărine și Mărie

 

14 decembrie 1974

(Ploaia) Poaia pouă: pic.

Cascadorii de la Lido

cântă joacă do-re-mi-do

          Plăcerea panterei, mai mare decât a focii, recunoașterea în puii de tigru a pisicilor, iată-te și pe tine mai atrasă de tropical, vom fi fiind mai mult nordici, fata mea?

Păpușile miniaturale n-au haz, nu-i așa? Dar ale d-nei D?

 

19 XII 74

sase (ceas); ciupitură tatei și mamei (de preferință, având pielea mai subțire)

leitmotiv: tata bate bau-bau cu bățul mare

 

2 ianuarie 1975

          Am mers la tataia Nase (pantomimă) și la mamaia Cati. N-am vorbit. Mi-au plăcut peștișorii și i-am mângâiat. Pisicuța neagră semăna cu un ursuleț. I-am smuls de două ori laba dreaptă din față. Tataia i-a înșurubat-o la loc. Până la urmă, înainte de plecare, am stat și pe umerii lui. La Cati, nu. Mi-a dat un pui cu o jumătate de coajă de ou. Mi-a plăcut mie dintre bibelouri.

          Am 12 kilograme. Tata făcea socoteala că are 80. Mama se văita și ea. Ce să le faci? Ajunși acasă cu 111, 102 și 95, ne-am culcat, iar seara am stat la televizor. Tata a venit de la baie întors pe dos, îl mușcase un păianjen. L-am masat, cum îmi face mie mama bu. Vărsasem apa pe fața de masă. Acum muiam palma în locul acela și-l îmbăiam pe tata, care s-a vindecat. Curând îi dispăruseră vânătăile și ipohondria.

          Spun multe cuvinte, aponiți, nănamăți, acani – p-astea nu le cunosc ai mei. Spun multe propoziții: cheia mau (cheia de învârtit pisica); tata, aida a nana, aida a papa; pom, paă,par(r)te, buni, bune, bine, pâine, mâine, bani.

 

7 ianuarie 1975

Cine a scris pe perete?

Musa.

          Ce-i asta?

Masă

          Și aia?

Ușa.

          Ce faci tu la oliță?

Caca

          Și mai ce?

Pipi.

          Ce e ăsta?

Pumn

Ata ade a Nana… Taii…  Dăi… Pală… Fok…Phu…pute

Îți bați joc de mine?

Da

          Sunt un rahat?

Nu.

Mă iubești?

Daaa!

          Îmi scoți un dinte?

Da.

Îmi dai un sărut?

Da.

          Vrei luna de pe cer?

Da.

          S- bat pe mama?

Da.

          Să-i dau na-na lui Nana?

          Da.

Lui Bau-bau?

Da.

          Ești frumoasă?

Nu.

          Să te bată mamaia?

Da.

Unde?

          Ata (arată coada)

punu (săpun)

Cine e ăla?

Nenea.

 

18 – 19 I 1975

Spune orice cuvânt, cântă orice melodie, dansează orice dans:

Trei moșnegi cu plete sure

S-au dus și ei la pădure

Și-ntâlniră un zapciu

Și făcură toți: haptiu.

A spus film.

          Ce faci, nene Leonardo?

Ce să fac și eu, pictez.

Să scriu mama?

Da.

Nana Babana?

Da.

          Tata prostu?

Da.

Ce-a spus astă-seară? Haptiu. N-a spus că mă-sa vorbește ca o moară stricată și a plâns când m-am prefăcut că o pleznesc. Îl recunoaște pe tataia (în desen, bașca Nene, Bebe, Tanti, Pasăre/Pape).

          Les debuts du Calcul (Paris, 1965). A deux volent les hirondelles. Pour l’enfancon. Je m’en vais au bois.

Un nez, deux yeux,

Une bouche, deux oreilles,

Un cou, deuz bras,

Une tete, deux mains,

Une poitrine, deux jambes,

Un ventre, deux pieds

Tout cela est a moi.

 

1, 2, 3, je m’en vais au boi,

4, 5, 6, cueillir des cerises,

7, 8, 9, dans mon panier neuf,

10, 11, 12, elles sont toutes rouges.

Jean-Jean, notre bon marchand,

Ne vend que des anes blancs.

 

31 I 75 B

          Încet: – Hai, spune lui tata, ce a făcut cocoșul; spune, a plecat pa, da? – Da. Tare: – Ce-a făcut cocoșul? – Ou.

          Încercările cu a fost odată o brânză, copii ei: șvaițerel, caș și cașpăcal, pe unul l-a luat în gură o cioară – cra – mama era când neagră, când împuțită de supărare.

 

2 II 75 B

Trei moșnegi cu plete sure

 s-au dus și ei la pădure

și-ntâlniră un zapciu

și făcură toți: hapciu

Pădurarul dinadins

le răspunse dur: v-am prins,

lemnele furate îs

nu mai ziceți voi nici pâs

Prin pădure prin poene

ne plimbarăm și noi, nene,

mutrele noastre nu-ți plac

ia intră mata în sac.

5 II 75 B

         (Mama:) Ține-l de urechi (castronul). Nana se ține de urechile ei. Nana: Bobo; Mama: N-am, o să cumpăr mâine; Nana: Banii… Fon (de ieri, de când l-a instalat)

 

8 II 75 B

          Mama,patu ud. – Ce face afară? – Nine. – Ce-a băut mama? . Fea. – Ce-am în mână? – Gaia. – Cine e asta? – Nașa. – Dă-te-n mă-ta. – mă-ta tu.

 

10 II 75 B

Sur la route ya des fleurs. Noel des Jacques.

Vine-o cioară jos la moară

Tica tica ta

Să macine grâu, secară

Tica tica ta

Găina cerne făina

Tica tica ta

Și gânsacul umple sacul

Tica tica ta

Hop ș-o rață mică grasă

Tica tica ta

Duce sacul plin acasă

Tica tica ta

 

13 II 75

          Dodo pae șina (să repare mașina). Mama ucă Nana (urcă). Mama pune cap ghină (găină). Nu e cupa (cârpa). Nani, nani, chichi mamii.

 

16 II 75

Vine boabă

de întreabă

ce faci Nană

bine Boabă

ia taci nană

nu tac boabă

cânt copilului

s-adoarmă

nani nană

nani nană

pui de boabă

bobaboboboba

21 II 75

          Orice cuvânt îl reia uneori prescurtat. Replicile încep să fie replici. Mângâie din proprie inițiativă: Gigică sunt eu.

          Nea Alecu,

Copilașul cel mai mic

Nu sunt eu, e un pitic.

 

25 II 75

          Mama, puga. – Bine (o ia în mână și strecoară ghiocul deasupra ascuțitoarelor. – Ia decu, mama, Nu pot, mi-e frică. – Fică. – Ia-l tu etc.

Continue reading „Rodica ANCA și Alexandra-Maria CITIRIGĂ – Impostație la un an-doi”

George ANCA: Rodica ANCA, mamă și artistă, ne-a lăsat astăzi pentru a merge la Dumnezeu, iertându-ne…

Rodica Anca (n. Bucureşti, 7 ianuarie 1938) a absolvit Liceul „Iulia Hasdeu”, Şcoala tehnică financiară, apoi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” (1965-1971), secţia de arte decorative, având ca profesori pe Zoe Băicoianu, Mac Constantinescu, Ion Popescu-Negreni şi fiind colegă cu Cristina Drăniceanu, Rodica Mazilescu, Ioana Tomescu, Dan Băncilă, Valentin Dumitraşcu. A fost, o vreme, contabilă la secţia financiară a sectorului „1 Mai”. A fost creator/designer în industria sticlei şi ceramicii, până în 1990, la fabrici din  Sighişoara, Baia Mare, Curtea de Argeş, Alba Iulia, Cluj-Napoca, Târnăveni, Bucureşti (Curtea Sticlarilor). Unele lucrări, printre care „Cenuşăreasa”, i-au fost premiate. Între 1977-1984 şi 2003-2004 s-a aflat în India, la Delhi, călătorind la Indore, Dharamsala, Almora, Kurukshetra, Agra, Chandigarh etc. Alături de fiică şi soţ, a fost parte a comunităţii universitare din Delhi, unde a încheiat prietenii cu Margaret Chatterjee, Esha Beteille, Urmila Rani Trikha, Lila Shivaramaya, Nilima Das. A fost coexaminator la examene de limba română (Delhi University, Modern European Languages Department, devenit  ulterior German and Romance Studies Dept.). Mulţi studenţi i se adresau cu „mamă” şi au venit în România în semn de respect. A făcut lecturi aprofundate din filosofia şi religiile indiene, înscriindu-se  la doctorat cu o teză despre estetica budhistă. A ilustrat cărţi şcolare şi dicţionare pentru Bhutan la Oxford University Press. A publicat la editura Bibliotheca din Târgovişte: Peregrinările Prinţului cel Trist/The Melancholy Prince, 2003 (basm scris în 1970), Dedelhi Jurnal, 2005, Jurna Lamar, 2011.

Filosofia personală:

„Când esti copil îţi iubeşti părinţii, „PE TATA ŞI-NTÂI PE MAMA”,apoi, pe măsură ce creşti, iubeşti jucăriile, animăluţele, fluturii, florile, fraţii. Când începi şcoala îţi iubeşti învăţătoarea, colegii, profesorii. În adolescenţă iubeşti băieţi sau fete, iubeşti excursiile, poezia, romanele de dragoste, visurile. Peste câţiva ani îl iubeşti pe el sau pe ea, chiar dacă îi mai schimbi de câteva ori. Apoi îţi iubeşti soţul. Sau soţia. Apoi îţi iubeşti copilul. Pe primul, pe al doilea, pe toţi, din toată lumea.   Pe măsură ce trec anii, iubeşti oamenii. Pe toţi. Când eşti bătrân, il iubeşti pe Dumezeu.

Ceea ce e minunat, este că acesta iubiri nu se înlocuiesc una pe alta, ci se adună, se acumulează până îţi umplu de tot inima cu iubire.” (JurnaLamar )

ECOURI

Cine a citit o carte de Rodica Anca le va citi pe toate care vor urma. Ea nu are nevoie de recomandare. Se recomanda singura prin ceea ce scrie. Ii rog pe toti prietenii si neprietenii ei (desi cred ca nu are dusmani) sa-i urmareasca toate aparitiile. Umor critic si autocritic, observator al amanuntelor care de multe ori trec neobservate, dar care in multe cazuri fac hazul scrierilor ei.  Modesta, ea scormoneste, nu inventeaza nimic, ea spune ce se intampla in sufletul ei si cum reactioneaza la ceea ce se intampla in jurul ei. Citind „Jurnalul Dedelhi” am aflat doua lucruri esentiale: am cunoscut multe despre India si de asemenea am aflat ca pe sotul Domniei sale il cheama Mister G, alias Gigi aka George Anca. Iti multumesc Doamna Rodica Anca.

Vasile Pupeza

Cartea d-nei Rodica Anca, „Jurna’Lamar”, reprezinta pentru o imediata impresie de lectura expresia unei sinteze de genuri literare, respectiv : poem, jurnal, roman.   Un destin care nu este doar al femeii este macinat de automatismele cotidiene ale vietii sociale si de familie. E un destin de mare incarcatura dramatica care se sustine in propozitii scurte, uneori eliptice, toate acestea dezvaluind cititorului suspensia starilor emotionale, fapt care da expresivitate stilului si viziune originala eroului lirico-narativ.

Gheorghe Lupascu

 

Semne

Scriitoarea Rodica ANCA demolează, iniţial, caracterele personajelor,

spre a le construi, ulterior, în stil propriu… Ea concepe un fel de

 dărâmare a Turnului Babel Omenesc……………spre a pune în loc,

 în timp şi în spaţiu, un alt Turn Babel, propriu, mai modern, cu o altă locuire.

 Astfel, Rodica ANCA îşi reconstruieşte personajele sub un curcubeu….

al sufletului său…. şi totul redevine mai colorat, mai înviorat

 şi mai însufleţit, prin ea însăşi – personaj narator.

  Felix SIMA, „Curierul de Râmnic”, 30 iulie, 2011.

„Simplu, cald, personal, poate prea personal uneori, DeDelhi, jurnalul Rodicai Anca, fascineaza prin firescul expunerii. Experientele de viata, oamenii si locurile, obiceiurile si zeii… toate alcatuiesc imaginea unui Delhi atat de bine stiut”.

Mihaela Gligor

 

Se remarca o  deschidere capivanta catre ingemanarea artelor.Talentul si prospetimea sunt vizibile in cazul Rodicai Anca.

Lucia Negoita

Dna RodicaAnca-

Prințul

 Nu poți să scrii(imaginezi) în manieră sensibilă și, deci, atragătoare, captivantă, povești pentru copii, fără să porți în tine dulcea povară a propriei copilării. Se-nțelege, nu-i niciun dezacord între copilăria ta și copilăria altora, chiar petrecută în zone diferite ale pământului, sub alte legi  de conviețuire, sub tutela altor obiceiuri, totul se contopește, în această zonă, într-un întreg multicolor de trăiri, asemenea unui continent al începutului și al seninei ascendențe umane. Un asemenea sentiment degajă, fără doar și poate, și cartea doamnei Rodica Anca, inspirată mânuitoare a penelului, dar și a condeiului, în cartea sa dedicată copiilor Peregrinările Prințului cel Trist. Imaginația autoarei oferă micului cititor o desfășurare de întâmplari care, pe rând, fascinează, acaparează și educă.

De Delhi

Pentru un autor, scrierea unui Jurnal este o spovedanie acceptată. Când Jurnalul cuprinde o experiență de viață trăită de autor într-o țară străină, spovedania intră intr-o altă zodie a literaturii, își extinde marginile.Dar când acea tară străină se numește India, interesul cititorului se amplifică de la sine, India  fiind- și azi-, o țară , prin definiție, a misterelor, nu numai religiase, desigur. Parcurgând paginile acestui Jurnal al Rodicăi Anca, recunosc, am simțit nevoia să-mi trec  privirea asupra unor pagini de Radindranth Tagore, poetul care a însemnat o bornă de seamă în istoria culturii omenești. Redau aici cateva versuri adresate fraților săi indieni la începutul veacului trecut: O, frații mei, nu vă sfiiți a sta în fața celor mândri și puternici,/ În haina albă a simplității voastre!/ …/ Pe locurile goale ale sărăciei voastre, să ridicați din nou un tron al lui Dumnezeu, /Și amintiti-vă întotdeauna că nu puterea înseamnă mareție, si că orgoliul nu durează în veci.

 Jurnalul Rodicăi Anca redă, cu o vibratie deosebită, viata de zi cu zi a unei insule de români- familia ei, în principal- în mijlocul acestor frați ai lui Tagore, dar din acest secol, o viață tinzând permanent spre cunoasterea civilizatiei milenare a Indiei, spre integrarea în acest spatiu uman divers. E vorba, s-ar putea spune, de un Jurnal domestic, al întamplărilor zilnice, din care fac parte atat bucuriile si satifcactiile, cat si unele asperitați. Dar nici Romania, ramasa departe, nu e uitata. La un moment dat, autoarea se întreaba: Ne-or fi primit în NATO?. Paginile au ritm, consistență, culoare, semn sigur ca Rodica Anca a simtit o nevoie imperioasă să-l scrie. Și bine a făcut.

Florin Costinescu

Viorica Onişoru:

Rar mi-a fost dat sa regasesc admosfera vietii baroce a intelectualilor bucuresteni mai bine redata. Am recunoscut in primul rand „casta”, si dupa aceea personajele. Formatia de artist plastic a doamnei Rodica Anca isi spune cuvantul. Te introduce in atmosfera pe care nu doar o vezi, ci o simti, o traiesti alaturi de personaje. Bucurestiul are un farmec aparte pe care doar in preajma unor anumite persoane il poti descoperii. Doamna Rodica Anca se dovedeste una dintre aceste persoane. Ea poate sa gaseasca frumosul in orice, si sa ti-l prezinte ca atare.

Florina Dobre:

            Povestea  Peregrinărilor Ptinţului cel Trist aşa cum o scrie Rodica Anca se citeşte, sau, şi mai bine e să-ţi fie citită sau spusă cu plăcerea, bucuria şi uşurinţa cu care se spun adevăratele poveşti. Iar cititorul – ascultator nu mai lasă din mână cartea sau nu-l lasă pe povestitor până nu ajunge la capătul poveştii peregrinărilor Prinţului cel Trist. E istovit, dar fericit că Prinţul cel Trist se întoarce bucuros la Palatul său de cleştar, alături de prinţesa sa, Domniţa cea Bălaie, fiica Duhului Pământului, la prietenii săi pitici Moşopal, Auraş si Arginviu.

Prinţul nostru singuratic şi singur, şi de aceea atât de trist, căci este ultimul dintre strămoşii săi, locuieşte într-un palat – insulă unde nu se mai află nici un alt seamăn.  Este dintre eroii care,  mînat de dorul de a cunoaşte oameni, aidoma lui, căci ştia din cărţile străbunilor vechi şi prăfuite, unele ale căror pagini se fărâmiţau îndată ce fuseseră întoarse, că mai există undeva semeni de-ai săi, porneşte spre lumi noi. E un fel de SG1…fără o poartă stelară, însă echipă cu balaurul său -navă, (căci balaurul nu avea corp, ci doar cap), descoperit de piticii prieteni la capătul multor căutări. Porneşte şi, aidoma oricărui prinţ drept şi bun, îşi găseşte fericirea la capătul multor încercări şi înfruntări cu forţele răului,pocitaniile spurcate, simboluri-metafore ale mândriei, prostiei, răutăţii,lăcomiei, linguţitorilor, certăreţilor. Traverseaza lumi care anticipează isprăvile cele mari, traversează oceane de timp, e înghiţit de un soi de gauri negre şi se desăvârşeşte în lupta cu răul pe care-l învinge, redând astfel chipul minunat insulei şi  devenite cenuşie şi stăpânită de Împăratul Hain. Întunericul este învins, oamenii transformaţi în bolovani revin la viaţă, Lumina şi Frumuseţea Deplină biruiesc pe deplin. Ca orice prinţ bun face bine celor care au nevoie de ajutorul său, iar aceştia îi întorc ajutorul atunci când prinţul se află la ananghie. Prinţesa salvată din temniţa zmeului, îi devine soţie şi-l urmează in Palatul său, unde astfel nu va mai fi niciodată trist şi singur.

Pe tipicul vechilor tipărituri, literele ornate începătoare alături de desenele de interior ale arhitectei Gabriela Văcăreanu sunt trasate în linii fine şi îngrijite într-un anume fel pe care graba secolului nostru n-are cum să-l mai îngăduie. Astfel, ochiul se odihneşte, se bucură şi anticipează cu fiecare  nou capitol,  alunecând uşor pe panglica ce ţine şi decupează elegant grafemul începător, personajele şi povestea.

Nu ai cum sa nu te laşi prins în Povestea Prinţului, nu ai cum să nu laşi purtat de valul de optimism şi încredere în puterea biruitoare a binelui asupra răului, minciunii şi degradării. Doar pentru asta sunt poveştile, şi câtă nevoie avem de ele! Multumiri Rodicăi Anca pentru povestea Prinţului!

***

Citind Jurna Lamar al Rodicăi Anca este ca şi cum ţi-ai vedea propria viaţă de după 2000 încoace într-un fel în care îţi este cunoscut, dar poate că nu îndrăzniseşi să accepţi că este numai aşa şi nu altfel.

Rodica Anca scrie uşor, uneori detaşat, alteori pătimaş, într-un fel de catharsis, scrie nelâsând nimic la o parte din tot ceea ce înseamnă viaţa ei. Cum împleteşte căciuliţe şi mănuşi pentru Nana şi cum îl spală pe Bulă, caniche-ul surd şi cu probleme gastro-intestinale, cum îşi face curaj să-şi cumpere pentru prima dată în viaţă cremele minuni pentru un ten îmbătrînit de viaţă, de cafeaua multă şi indispensabilă, de soarele mult al Indiei unde a petrecut ani buni, în tinereţe. Ca femeie mă regăsesc într-un fel consolator în amănuntele „domestice”, multe, deprimant de multe adesea, care nu-ţi mai îngăduie stropul de timp şi spaţiu personal de peste zi.  Mă regăsesc în rutina casnică a zilelor grăbite care se încheie întotdeauna deconcertant (cel mai adesea, căci îşi propuseşi o multime de lucruri din care nu faci aproape nimic). Dar Rodica Anca are arta, foarte personală, de a le prăvăli pe toate în găuri negre sau de a le preface într-un soi de antimaterie, sau de a le zvârli peste vreo stea îndepărtată „poate tocmai în ochiul lui Sauron”.   Rodica Anca are puterea scrisului care să metamorfozeze neputinţa facerilor, impilările, propriile, debaucheria politicească în  care a fostă târât ţara, oraşul, satul, strada şi care intră şi-n casele noastre prin perfidul televizor, răutăţile bătrânilor, schilodirile lor sufleteşti datorate comunismului şi prefacerilor deconcertante post- decembriste, aşadar toate acestea, în acel ceva care te ajută să înţelegi şi să continui, fără să te prăbuşeşti.

Cartea, jurnalul amar  – oricât ar fi el de disimulat ca titlu în spatele unei ortoepii altfel destul de transparente – se citeşte ca şi cum ai soarbe un pahar mare de apă atunci când eşti însetat. Citind şirul întâmplărilor zilelor care scot la iveală mai mult şi mai mult din portretele familiei, prietenilor, cunoscuţilor, ai senzaţia foarte vie care te urmăreşte pe măsură ce scufunzi în propriile-ţi trebăluiri domestice sau savante prin casă sau prin „soţietate” că seamănă atât de bine cu întâmplările tale, cu personajele din viaţa ta. Desigur, cu diferenţele necesare.

Jurnalele se citesc diferit, în funcţie de autorul lor. Cel puţin aşa stau lucrurile pentru mine. Într-un fel am citit Jurnalul lui, de pildă, Samual Pepys, altfel pe cel al lui Jeni Acterian. Când vine vorba de Jurna Lamar ar Rodicăi Anca, l-am deschis cu un fel curiozitate blândă şi chiar cu sfială ca un mai tânăr care nu vrea sa intre nepoftit în casa –viaţa plină a unui om care a trăit şi a văzut mai mult decât tine …dar, ca şi în realitate, Rodica m-a luat cu scrisul ei de după umăr şi m-a poftit generos, fără reticenţe sau sensuri duble în lumea ei. Lumea noastră. Unde, dacă ai ochi, îi vezi până la urmă sensul şi frumuseţea.

                                    Fata care se ridică în picioare când aude imnul

 

            Nemulţumiţi dar înverşunaţi în căutările noastre strângem cu braţul o mie de feţe şi o mie de gânduri, o mie de inimi deschidem cu maceta de junglă, doar, doar vom găsi ce căutăm. Şi cu ajutorul – excavator – al prietenilor, cu cel dat de Pronia divină, ascunsă sub stejarul cel falnic, acoperită de timpi de prieteni, de griji de copii, de blăniţe de cuţulani şi bulici dăm – în sfârşit – de fetiţa încărcată de ani şi de boli, de dragoste pentru totul şi toate, deşirată-ntr-o pală argintie de fum ce se-ntinde ca dâra „avionului cu reacţie” peste tot ce e cer, apoi înconjură tot ce iubeşte. Urmăreşti traiectoria şi vezi că nu, nici vorbă să fie o umbră ascunsă în spatele trunchiului unui stejar falnic, nici vorbă să fie apendicele de grup de prieteni, nu seamănă cu cenuşăreasa c-un picior încălţat, nu-i păpuşa copiilor ei pentru zile cu ploaie, nici săritoarea de garduri  a rudelor în nevoie, ci e FEMEIA de alături. Ea e aceea ce păşeşte alături de tine cu andreaua de Penelopă într-o mână împletind la mănuşi şi fulare, cu cealaltă pe tasta calculatorului retrăindu-şi amintirile şi cedându-le cu palmele deschise cititorului, cu inima împărţită în multiplu de patru cămăruţe la puterea x să-i cuprindă pe toţi şi cu capul plin de amintirile vieţii voastre în doi ce la un moment dat se încurcă una în alta. Şi atât de încurcată e funia ce a fost doar împletire de două fire că acum ea a căpătat un grai de olteancă neaoşă de Vâlcea…o sunai pe a mică şi o certai …/…trecură şi sărbătorile… ,visează la o căsuţă la Bercioi unde pe prispă să fie o tufă mare de glicină care să înflorească în jerbe albastre în fiecare an şi intră în panică de câte ori G., „ursul” ei e plecat. Universul scriitoarei Rodica Anca nu este un univers limitat cu focalizare pe soţ, ci e unul atât de larg că poate cuprinde cu mărinimie  câteva generaţii printre care ea se strecoară. Dinspre inima ei pleacă pseudopode de amibă încărcate cu ectoplasma iubirii ce-i modifică starea sufletească în funcţie de starea acestora. Pleacă în primul rând spre copii … Ura! Ura! A luat examenul de astăzi. Mă pregătesc să plec la shoping. Să fac nişte nebunele… Starea proastă fizică anterioară îi era autoarei exacerbată de incertitudinea examenului – se prezintă sau nu? Vestea bună o înaripează, uită de necazurile inerente vârstei, de veşnica numărare a ţigărilor şi a ceşcuţelor de cafea, uită de măcăneala televizorului sau de număratul banilor care niciodată nu sunt de ajuns mai ales pentru a cadorisi apropiaţii. Dar cel mai mult o alină vorba ce vine ca o alinare, cele câteva fraze care cuprind chintesenţa relaţiei împlinite… Ia-ţi,  dragă tot ce vrei, toată viaţa ţi-ai oprimat orice nevoi personale… Eu te iubesc oricum arăţi. Tu să te simţi bine!

 Rodica Anca nu desparte omul de natură; dragostea ei nu se limitează la oameni, ci la tot şi la toate. Azi mă uitai mai cu luare aminte la ele (florile mărului din fereastra fetei ) şi descoperii că au apărut frunzele, iar albeaţa florilor se disipează în verdele crud al acestora. Nici nu ştiu ce să fac. Să le cert? Să le iert? Să le cert, să le iert, să le cert, să le iert… Ca fiecare dintre noi ea are zile proaste, zile în care…şalele mă dor, gura mi se usucă după o ţigară, gâtul după o gură de cafea, corpul ţipă după fotoliu, câmpii urlă după mine. Dar sunt tenace… O astfel de zi probabil a avut şi în ziua în care şi-a numit nelipsitul jurnal „Jurna Lamar” . Căci cu toate retragerile în oaza – galaxia Ochiul lui Sauron , citindu-i cu atenţie rândurile găseşti viaţa trăită la cotele cele mai înalte ale spiritului; autoarea iubeşte trainic, sănătos şi aşa cum puţină lume mai face astăzi, iar timpul ei pare doar că se cuantifică în alţi parametri. Nu,  ea este o sensibilă femeie prezentă, o femeie căruia anii nu i-au luat nimic din puterea de muncă, din umor şi din verticalitate. Că se pleacă mai mult decât în alţi ani în faţa divinităţii, că are acum putere întreită să se roage, oare care dintre noi nu o facem? Că-şi aminteşte de femeile care i-au trasat şi i-au intersectat drumul şi că le aşează pe acestea în galeria sfinţilor e un laudatio pentru autoare… puţini mai recunosc esenţa persoanelor astăzi, puţini le mai acordă altora  un strop din timpul şi recunoştinţa lor…

Sfârşitul   lucrării conţine revelaţia iubirii adevărate, iubirea necondiţionată, cea care conservă şi duce peste veacuri parfumul de entitate primordială ce nu comportă niciodată nici rostogoliri, nici derapaje, nici ciuntire de vremuri. Iar acest portret trasat în tempera sau tuşul peniţei ce scrijeleşte negura timpurilor, ornat de firul de sticlă încinsă şi trasă peste fila patinată a vremii, înmiresmat în esenţele călătoriilor reale şi imaginare poate să fie numit „Elegia fetei care se ridică-n picioare când aude imnul, elegia unei scriitoare adevărate”. Vă mulţumesc pentru permisiunea citirii.

Adina Daniela Dumitrescu

Florina Dobre:

DE DELHI

Una dintre jucăriile preferate ale copilăriei mele de care îmi aduc bine aminte a fost caleidoscopul, cred că aşa îi spune. Acela prin care vedeai zeci si zeci de imagini diferite prin rotirea cristale sau a prismelor multicolore din el. Mă fascina. Sper că mai există un astfel de lucru ca să-l pot dărui neapărat băiatului meu. Citind jurnalul De Delhi al Rodicăi Anca mi-am adus aminte de acel caleidoscop. Zilele jurnalului sunt precum imaginile obţinute prin rotirea caleidoscopului. Întotdeauna colorate. Căci aşa este India. Colorată şi plină de mirosuri şi arome. Chiar şi iarna, în Delhi, când ceaţa stăpână bulversează traficul aerian, traficul rutier şi mai ales traficul deprinderilor cotidiene continentale. Pentru că nu e numai ceaţă, dar e şi frig, un frig care se înşurubează amarnic în colţurile încăperilor, al gândurilor, al zilelor.

Rodica Anca desfăşoară în faţa ochilor cititorilor una dintre multele şi posibilele Indii. Aşa cum a (re)-trăit-o ea, la şaizeci şi ceva de ani, într-un campus universitar, cel de nord, alături de G. care predă limba, literatură şi civilizaţie română studenţilor de la Universitatea din Delhi. Locuiesc într-un apartament, jumătate „ciupercărie” (din cauza igrasiei şi a mucegaiului înflorit perpetuu de musoane şi niciodată „eradicat” de zugrăveli cum se cade) modest (sau poate e mult spus) ale Guest House-ului universităţii, împreună cu maimuţele (maimele) certăreţe şi pofticioase care înşiră rufele din balcoane pe unde apucă, cu gilii (un fel de şoimi), cu papagalii verzui şi mulţi, cu lovindragi, cu flori şi palmieri, cu armata de paznici, servitorii şi tot felul de oaspeţi ai casei de oaspeţi, cu vizitele studenţilor profesorului G. care-i spun „mama” şi-i fac pranamul cuvenit. Citranjan, unul dintre ei, copil sărac, de castă modestă, dar ambiţios, întrerupe uneori şirul macaroanelor cvasiprezente în meniul casei (singurul lucru acceptabil), cu „vegitabile si chapatti”.

Rodica Anca îşi scrie jurnalul indian într-un fel aparte. Într-un fel vioi sau mai degrabă într-o aproape cvasipermanenţă a trecutului prezent. Foloseşte perfectul simplu atât de iscusit, că ai senzaţia că acum, aici, lucrurile tocmai fură, tocmai se petrecură. Un imediat sau un abia trecut. Dar ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la acest jurnal este onestitatea lui şi înţelepciunea scriitoarei. Fără patetisme,  fără paseisme, fără glorificarea trecutului cu mult mai interesant de acum douăzeci de ani, când împreună cu fiica, îl urmaseră pe G în India unde au locuit aproape şapte ani!  Este jurnalul zilelor ei, ale lui G. şi ale scurtei vizite a Nanei de atunci, de acolo, din Delhi. Fără regrete, fără păreri de rău sau ofuri după cum a fost odinioară. Nimic din toate acestea…Autoarea face, desigur, referiri la zilele de atunci, uneori cu o nostalgie domoală, revede prietenii de atunci, se bucură alături de ei, iau lunch-uri împreună, prânzurile care fac breşele salutare în regimul altfel spartan impus de neplata sau întârzierea plăţii salariului, de îngrădirile pecuniare ale soartei de a te fi născut într-o ţară mică aflată într-un permanent provizorat (care durează)„chota desi”,unde ” nehi dollars he” cum le spune zecilor de copii cerşetori aproape agresivi de la porţile Fortului Roşu, pe care-l vizitează cu Nana.

Aproape de finalul şederii în India, Rodica se meditează – întrebându-se:” Mă tot gândesc ce ne-a adus pe noi in India, acum, la bătrâneţe, când nici nu ne închipuiam că o să mai ajungem pe aici vreodată! Şi uite că plecăm poimâine şi încă nu îmi dau seama de ce am venit! Ce chemare a sorţii ne-a adus tocmai până aici, tocmai acum? Că nimic nu e la voia întâmplării, deşi unii susţin că haosul este cel ce ne guvernează. Numai că eu nu cred. O raţiune trebuie să existe, încă ne descoperită, poate să dureze destul până să o aflăm, dar sigur aici am venit cu un scop  „

Şi îşi răspunde imediat aşa:” Poate o împlinire sufletească, poate descoperirea unui aspect necunoscut până acum al firii noastre, poate o izolare în doi, pentru a şti cum mai stăm cu sentimentele şi cu înţelegerea. Cine ştie? Cert este că ne-am înţeles, că suntem tot ca acum 37 de ani, şi că ne completăm reciproc, că ştim fiecare ce gândeşte celălalt, că ne împlinim, cum spuneam ca suflete gemene. Cu toate certurile, şi nervii, şi hachiţele, şi stările proaste, şi disperările, şi angoasele ce ne bântuie. Dar astea toate, pe planul realităţii materiale. În ce priveşte planul spiritual, faptul că aproape şase luni nu am avut altă distracţie, decât cititul, nu tv, nu spectacole, nu societate, în schimb recluziune şi lipsuri, din belşug,  şi totuşi nu ne-am spart capetele, nu ne-am făcut zile fripte şi nu ne-am urât, înseamnă că “ce de valoare mai suntem noi, Marinele!”, ca să încetez cu filosofia asta siropoasă!”

Nu cred să mai adaugăm ceva. Ar strica întregul şi frumosul De Delhi pe care Rodica Anca l-a trăit, l-a acceptat pentru că l-a înţeles şi apoi l-a scris. Pentru a fi citit. La tinereţe şi la bătrâneţe, imagini colorate rotite de Caleidoscopul Timpului.

Sau poate doar un PS  în forma scrisorilor şi mesajelor pe care le scrie bunei ei prietene, Esha. În acest fel, Rodica Anca lasă o punte între India şi locul reintoarcerii. Acasă. O punte pe care o trece odată cu aducerile aminte, cu visele, cu proiectele, cu amânările sau cu realizările vieţii.

Cuvânt întors către Rugă

 

            Găsesc în Ruga Doamnei Rodica Anca mărturisirea unei vini folositoare. Folositoare pentru că prin calea mărturisirii obținem iertarea, precum tâlharul de-a dreapta crucii Domnului Iisus.

            Ruga Doamnei Rodica Anca este căutarea Domnului ceresc spre mulțumire pentru darurile primite și din plin roditoare.

            Ruga este recunoașterea slăbiciunii omenești în fața Neantului și un text temei pentru statornică credință.

 Rodica Burdușel

 

Frumos text. Cu stil propriu și eleganță. Place.

Ion Coja

 

Lamar este mersul de fiecare zi al orelor, al secundelor, într-un stil feminin inimitabil, învăluind totul într-o graţie plină de capacitatea de a se îndrăgosti de fiece fărâmă de timp. Nu găsesc comparaţii în ceea ce am citit până acum şi poate ca acest tip de literatură să creeze prozeliţi, să dea curaj şi altor fiice ale Evei să-şi etaleze amănuntele de suflet numai de ele ştiute.

Puşi Dinulescu

 

Textul este încântător,   farmecă prin  sinceritate, autoironie și  analiza lucidă a propriilor trăiri. L-am citit pe nerăsuflate si m-am bucurat să descopăr o persoană atât de minunată ca Doamna Rodica Anca. Mulțumesc!

Sorana Gorjan

 

Foarte usor de citit. Plina de umor si intelepciune. Te capteaza. Are suspans, surprize, sensibilitate. E matura, plina de dragoste si gingasie. Foarte cumpatata, bun simt, masura. Nu-i pot da drumul din mana. Asa ar trebui scrisa istoria – abia sa astepti capitolul urmator.

Ben Todică

Cautam intelepciunea, ca la orice jurnal. Gasim, totusi, bucuria de a trai, asa cum se arata lcururile, primind in fata provocarile cu o deschidere neobisnuita. Intelepciunea? La ce ne-ar folosi anume?! Dar o flexibilitate delicata o face sa traverseze prin lume cu o anume semetie de obarsie necunscuta, sa ne arunce dinainte amanunte poate ceva mai initme cu o franchete si deschidere de invidiat! Cu nesupunere! Se simte libera si-si vrea desavarsinda acesta libertate! Pentru ca poate sa o faca… are asemenea forta.

Doina Boriceanu

(Traduit par Elisabeta Isanos:)

Beau texte. Un style personnel et elegant. Ça plaît. (Ion Coja)

“Lamar” c’est la marche quotidienne des heures, des secondes, le style en est féminin, inimitable, enveloppant tout d’une grâce douée du pouvoir d’aimer chaque brin du temps vécu. Je ne trouve rien de semblable parmi les livres lus jusqu’à present, il est possible que ce genre de littérature crée un courant, qu’il donne à d’autres filles d’Ève le courage d’étaler les details de leur âme, dont elles seules connaissent le secret. (Pushi Dinulescu)

Le texte est charmant par sa sincérité, par l’ironie de soi et par l’analyse lucide des choses vécues. Je l’ai lu d’un seul coup et je me suis réjouie en y découvrant la merveilleuse personnalité de Madame Rodica Anca. Merci! (Sorana Gorjan)

Très facile à lire. C’est plein d’humour et de sagesse. C’est captivant. Du suspens, des surprises, de la sensibilité. C’est mature, c’est plein d’amour et de délicatesse. Je ne peux plus le laisser des mains. C’est comme ça que l’on devrait écrire l’histoire, à te faire attendre impatiemment le chapitre suivant. (Ben Todica)

On y cherche de la sagesse, comme dans tous les journaux . On y trouve cependant la joie de vivre, les choses telles quelles, les provocations reçues ouvertement, avec une disponibilité hors du commun. La sagesse? À quoi pourrait-elle servir?! En échange, une flexibilité délicate lui confère dans le monde une certaine fierté d’origine inconnue, et l’aide à nous faire connaître des details un peu intimes avec une sincérité enviable! Quelle insoumission! Elle se sent libre et veut parfaire cette liberté! Car elle peut le faire, en ayant la force nécessaire.

(Doina Boriceanu)

——————————–

George ANCA

16 februarie 2020

George ANCA: Pe front

         Casa e mică, oamenii mari. Câtă ţuică? Parcă satu’ ăsta e mare aşa. Nici noi nu părem cine ştie ce. Adu şi tu o sticlă. Ia dumneata de bea cu invitatul dumitale. Că domnul Codru şi băiatu ăsta beau ei pe urmă.

          Ascultă, mă, când îmi dai cartea aia? De aventuri? Tu ai multe, cartea aia pe care o ai doar tu. N-o am numai eu, o are şi altcineva. Ştiu eu cine zici că o are, dar n-o are. L-am întrebat. Şi mi-e mi-o dă dacă o are.

          Doi erau. Unul se tocmea şi pentru o prăjină de pământ. Ălălalt nu vorbea cu oamenii din sat. Nimeni nu intra în curte, avea câini mulţi. Bea şi tu, că eu beau. Popa semăna a diavol. Înjura femeile: v-aţi tăvălit toată noaptea şi vreţi să vă spovedesc eu acum?

          Eram pe front şi într-o zi muream de foame, că nu prea aveam ce mânca. Noaptea făceam de gardă, ziua am trecut pe la un bătrân şi nevastă-sa să cerem ceva. Că n-aveau. Nu i-am crezut. În faţa casei, am văzut o căţea pe uşa beciului. Ştiu, ştiu, ai venit noaptea. Dar n-am îmblânzit întâi căţeau?

          Eu spun să ne dai şi nouă să bem, nene Onică. Nu bem mult, dar să nu ne mai uităm. Pentru voi am vin. Mai ai vin? Mai am, dar de vândut am numai rachiu. Vinul nici nu e aşa bun. Adă vin. Hm, ieşii după vin şi nu ştiu cine e la poartă. Ia să mai ies o dată. E şi întuneric.

          Ei, aici stă unul Onică Bălşan? Am treabă cu el, e acasă? Cum, mă, ce să fie ăsta. Ce-ai tu cu el, mă? Îl cauţi, ai? Da’ eu de ce nu te cunosc? Ia stai mai bine să-ţi iau eu seama, nu fugi, dacă tot ai venit după mine. Stai, frate, că poate nu te omor. Nu mă cunoscuşi, cumnate.

          Ţi-ai pus aia pe faţă. De unde ai luat masca? E veche, nea Onică, am găsit-o în pod. Am speriat-o pe mămica şi fi-meu, am speriat pe toţi din vale, de pe lângă mine. Râd de se prăpădesc. Şi mă speriaşi şi pe mine. Eu îţi dădeam una. Mă speriasem şi eu de dumneata, ce mă făceam? Ia s-o mai văd, mă, la întuneric, că la lumină mă învăţ cu ea. Urâtă. Şi mare. Fugi cu ea de-aci.

          Am glumit şi eu. Ştiu că ai glumit, te primesc în casa mea. E ea mică, dar mai încapi şi tu. Vino cu mine să scoatem nişte vin. Aştepţi la uşă că n-am luat felinarul. Şi cum vezi? Dacă vezi, ce? Când o să intri în casă cu masca în cap, nimeni n-o să se mai sperie dacă o văd. Şi masca pentru asta e făcută. E făcută să râzi de ea. Ba nu. Am luat într-o cană. Le-o ajunge. Şi e târziu, mă. Sâmbătă.

          Plecă ăla cu masca? Ce, mă, ţi-era frică? Nu mai vru să intre, bău ceva afară. Să dusă. Poate îţi iese dumitale dinainte, să te văd. Şi cu tine, hotîrât, dacă îmi iese înaine, râd de mă prăpădesc. Şi cum să-mi iasă, mă, înainte, dacă e cumnată-to şi se duce în vale, acasă. Eu mă duc în dealul ălălalt. Păi credeam că nu te duci.

          Nu mai dai pe la proorocul ăla din coastă? Pe la Ilie mai dau. Nebun eşti şi tu. Auziţi, când a divorţat Ilie de muiere, în tribunal ţinea capul într-o parte, să nu vadă cumva pe nevastă-sa. Şi ăsta: bine, măi nene Ilie, de ce să faci aşa? Păi eu mă duceam la ea şi uite aşa o pupam, şi pe partea astalaltă. Fugi, că eşti dracu’, piei! Aşa i-a zis bietu’ Ilie.

          Mai are planetă? O are. În istorie mă pricep, nene. Eu, în istorie şi-n scriptură. Dar tu cum te pricepi în istorie, nu ştii tu istorie, cât mai are lumea de trăit? Mult mai are, nene. Până în anul 2000 mai are. De câte mii de ani e lumea? De sute de mii de ani. Numără-le, nu ştii, să ţi le număr eu. Sunt două mii de la Adam până la… Până la cine, spune dacă ştii. Nu ştiu. Ştiam, dar acum ştiu altfel şi n-o să mai ştiu nici aşa şi pe urmă nici aşa, dumneata ce mai ştii ceva şi niciodată nu uiţi cum e.

          Spune, nu ştiţi. Spune, mă, Nae, tu. Purtau oamenii sticla-n buzunar? De secetă. Aşa e. Şi au pierit prin apă. Potopul. Pe urmă, peste două mii de ani. Sodoma. Lasă, frate. Gomorenii, mai pe urmă. Purtau foc toţi, şi-n gură, ca acum, şi au pierit prin foc. Dar de la Noe ce a venit? Babel. Uite vezi că ea ştie, voi nu ştiţi. Ea are revelaţie, e genială, ea ştie. Voi de unde să ştiţi, vă mai şi lăudaţi.

          Istoria o ştiu, o ştiu. Ştii istoria? Cred că o ştiu… Când a domnit Ion… Cunosc, domnule, şi cunosc şi frontul, aşa cum ştii dumneata biblia. Biblia? Biblia pentru tine e ţuica, pentru nevastă-ta eşti tu când te-ai întors de pe front. Ce e pentru tine biblia, Codrule? O să-ţi spun cândva alte lucruri. Mâine pe unde eşti? Mâine aş putea să vorbesc mai mult, acum mi-e gândul în altă parte.

          Unde? Ţi-e gândul la muieri, hoţule. Dar cred că nu ţi-e acolo. Ţi-o fi la ceva greu, la vreo comoară. Cine a găsit comoara din dealul lui Andrei? Îţi spun eu cine, Mărin, vedea de vitele lui Andrei. Boul cât e de prost şi tot a găsit ce n-a găsit Mărin, a dat cu cornul în deal, ca boul, şi a sărit pământ. Şi n-a sărit numai pământ, a sărit şi un ban. Au luat toţi oamenii. Păi Mărin i-a pus într-o copaie şi până acasă i-a vărsat pe drum. Au găsit toţi. Erau bani vechi. Ungureşti.

          Rămaşi de la Rudeni. De la Rudeni? Cam ţineau cu hoţii. Veneau hoţii, zavragiii, aşa le zicea, şi ei îi adăposteau, să împartă banii. Trecuse unul pe la conacul lor şi se temuse. Fugise spre Argeş cu calul şi cu doi saci plini. Argint. O fi fost şi aur, mai ştii? Pe drum, i-au ieşit înainte şi l-au omorât. Au fugit şi banii i-au ascuns. I-a găsit Mărin.

         La ce te gândeai, biblia ta cum e? Ca acum, ca în noaptea asta. Bea matale ţuică, eu beau vin. Şi spaima mea vine de la ceva pe care dumneata îl cunoşti. Şi dumneata, nea Onică. El, nu, şi poate nici el. Soţia matale cunoştea şi ea ceea ce eu nu cunosc, dar acum a adormit, doarme cu capul pe masă, de obosită. Am venit în casa asta din Continue reading „George ANCA: Pe front”

MILAREPA – Călătoria lui Marpa în India şi visul lui Milarepa. În româneşte de George Anca

… În acest timp, lama plecă în nord către regiunea centrală. Într-o seară, după reuniunea ritualului, o Tara îi revelă lui Marpa Golegs în timpul somnului că el ignora o anume lecţie simbolică a lui Naropa, iar ea îl îndemna cu gestul. Se gândi lama că avea de mers a-l întâlni pe Naropa.

          Cum se întorsese în valea Mestecenilor şi câteva zile trecură, mie însumi, într-o noapte, îmi apăru o fată tânără în vis, albastru de cer, frumoasă-n roba-i de brocart şi podoabele de os, cu sprâncene şi gene de aur scânteietor.

          El mi-a spus: „Fiul meu, doctrina ta Mahamudra poartă la bodhi printr-o lungă meditaţie. Formula ta e a celor şase dogme. Tu o ai pe aceea ce te face a învia întru bodhi meditând-o o clipă. Cere-o”. A spus şi a dispărut.

          M-am gândit în mintea mea: „Fata aceasta tânără purta costumul Taras-elor. Să fie acesta un avertisment al zeilor? Să fie o răutate de demon? Nu ştiam. Orice-ar fi, nu cumva ştia maestrul meu, care este Buddha al trecutului, prezentului şi viitorului? Şi el nu cunoştea decât un lucru, dar tot lucrul, de la formula pentru a deveni Buddha, pe culmi, până la formula de a aduna, jos, o piatră spartă. Dacă e un avertisment al zeilor, am a cere doctrina învierii.

          Fără a lua în seamă zidul tainiţei mele, m-am dus aproape de lama. El strigă:

        „Pentru că nu rămâi într-o severă recluziune, un grav accident ne va fi ajuns. De ce-ai venit?”

          I-am povestit cum era tânăra fată şi ce-mi spusese, şi îl întrebai:

          „Să fie un avertisment, să fie o facere de rău? Nu ştiu. Dacă e un avertisment, am venit a-ţi cere doctrina învierii. Şi ţi-o cer”.

          Lama reflectă un moment şi zise:

          „Este doar un avertisment al zeilor. Când revenii din India, pandit-ul Naropa anunţa: ‘Explicaţia doctrinei învierii’. Cum eram pe picior de plecare, n-am reţinut-o. Pentru aceea o s-o căutăm citind toate cărţile din India”.

          Zi şi noapte, maestru şi discipol, căutarăm cu ardoare cartea învierii. Aflarăm multe despre transmigrare. Dar n-am găsit niciun cuvânt despre înviere. Lama îmi spuse:

          „Avertismentul ce l-am primit în nordul Tibetului central mă îndemna a face aceeaşi cerere. Cum mai sunt şi alte formule pe care nu le cunosc, mă voi duce aşadar să le cer”.

          Eu l-am prevenit pe temeiul vârstei sale înaintate. Dar nu izbutii să-l opresc. Strângând în aur darurile discipolilor săi, el le luă într-o cupă plină şi plecă în India.

          Naropa murise. Dar voind a-l întâlni în pofida vieţii sale, Marpa consultă numeroase oracole şi i se prezise că îl va întâlni. Şi recitând rugăciuni plecă în căutarea lui. Îl întâlni într-o pădure virgină. Îl invită să vină în mănăstirea Phul-la-Hari. Şi acolo îi ceru formula învierii. Panditul Naropa răspunse:

          „Ţi-aduci aminte, ai primit vreun avertisment?

          – Nu-mi amintesc. N-am avut niciodată vreun avertisment. Un discipol de la mine, Veste-Bună, a primit avertismentul zeilor şi a venit să-mi ceară doctrina.

  • O, minune! strigă Naropa, în Tibetul întunecat, acest discipol seamănă soarelui pogorându-se peste zăpezi!”

Vorbind, el îşi ridică  mâinile împreună deasupra capului şi făcu această rugăciune

 

„Salut îţi aduc, o, discipol numit Veste Bună,

Asemeni soarelui pogorându-se peste zăpezi

În tenebrele sumbrului Septentrion”.

 

          Vorbind astfel, el închise ochii şi înclină de trei ori capul. Şi munţii Indiei şi arborii se aplecară de trei ori către Tibet. Încă şi astăzi arborii muntelui Phul-la-Hari au vârful aplecat către Tibet. Naropa îl învăţă, întru totul, formulele transmise de zei. Pe urmă el consultă oracolele. Felul de a saluta al lui Marpa prezicea o scurtă coborâre. Dar doctrina ajunsă prin mijlocitorul meu profetiza o coborâre spirituală mai lungă decât albia unui fluviu.

          Marpa se întoarce în Tibet. Se serba aniversarea morţii fiului său Darma Dode ce se petrecuse potrivit oracolului. Toţi călugării şi discipolii se adunaseră pentru ceremonie. Marii discipoli îl întrebară pe Marpa:

          „Lama preţios, fiul tău este acum asemenea unui Buddha al celor trei epoci, norocul nostru a căzut. Tu însuţi îmbătrâneşti. Cum se va transmite preţioasa învăţătură Kadjupa? arată-ne care trebuie să ne fie ascultarea şi lucrul nostru.”

          Lama răspunde:

          „Eu şi tot pogorământul  panditului Naropa avem puterea de a citi în vise. Naropa a adus o profeţie bună pentru doctrina Kadjupa. Voi, mari discipoli, duceţi-vă şi aşteptaţi visele.”

          Atunci discipolii, după ce avură vise, le povestiră. Cu toate că toţi avuseseră vise fericite, nu le putea prinde povestirea. Eu am visat patru stâlpi. Îmi povestii astfel visul de faţă cu lama:

 

Cum lama purtător de sceptru îmi porunci

Trei nopţi visat-am un vis.

Lui lama îi cânt povestea-i.

Visat-am pe lume la miazănoapte

Un munte de nea înălţându-se, frumoase omături

Cu vârful mângâind cerul.

Soarele şi luna dădeau roată.

Lumina lui umplea spaţiul,

Vatra lui coperea pământul.

Spre patru drumuri cardinale curgeau fluvii.

Din ape se adăpau toate făpturile.

Şi toate se vărsau în mare.

Flori felurite străluceau.

Aşa mi-a fost visul în mare.

Îl spun lui lama, Buddha al celor trei epoci.

 

Ci mai visai cum pe cel munte nalt cu mărire frumoasă

La răsărit se ridica un stâlp mare.

În vârful stâlpului domnea un leu.

Coama de turcoază i se risipea în toate părţile.

El îşi desfăcu pe zăpadă ghearele.

Ochii săi căutau în slavă

Şi alerga pe zăpadă.

I-o spun lui Lama Buddha a trei epoci.

 

Am visat cum la miazăzi se ridica un stâlp mare.

În vârful stâlpului răcnea o tigroaică.

Părul zbârlit o coperea cu totul,

Ea de trei ori a surâs.

Ea îşi desfăcu pe păduri ghearele.

Şi cedri-n codri se amestecară.

I-o spun lui Lama Buddha a trei epoci.

 

Visat-am cum la apus un stâlp mare se înălţa.

În vârful coloanei plutea un mare garuda.

Aripile acestui garuda erau desfăcute.

Coarnele i se ridicau la cer.

Ochii lui căutau în slavă.

Şi a zburat în spaţiu.

I-o spun lui Lama Buddha a trei epoci.

 

Aşa e oracolul visului meu.

Mă gândesc, o fi un oracol ferice.

M-am bucurat de acest noroc.

De-ai vrea să-mi spui ce-nseamnă.

 

Aşa am vorbit, şi lama, plin de bucurie, răspuns-a:

„Acest vis e un vis fericit. Nevastă, pregăteşte un cerc bun de jertfe”.

Şi mama strânse lucrurile necesare.

Când discipolii şi fiii spirituali se adunară în jurul cercului de ofrande, lama le zise:

„Ce vis minunat a avut Mila Trofeu de Diamant!”

Marii discipoli întrebară:

„Descurcând sensul şi semnele acestor vise, de-ai vrea să ne spui profeţia lor”.

Atunci lama, marel avatar şi tălmăcitor, cântă discipolilor acest cântec ce dezvăluie visele:

 

Continue reading „MILAREPA – Călătoria lui Marpa în India şi visul lui Milarepa. În româneşte de George Anca”