Emilia ȚUȚUIANU :Comunicări celeste In memoriam Mariana GURZA


Interviu de colecție cu poeta
Mariana Gurza:

,,Societatea românească este bolnavă.
Cei puternici nu au cum să o simtă,
cei mulţi, da. Scapă cine poate!”
Interlocutoarea mea este poeta
Mariana Gurza, o bucovineancă
adevărată, dintr-o familie refugiată pe
plaiurile bănăţene care nu uită
meleagurile unde i-au trăit strămoşii.
Venind din obârşia nordului moldav,
cu dorul patriei fagilor în simţire, poeta
Mariana Gurza strigă durere şi dragoste,
generozitate şi seninătate, aşterne blând
dorul de matca străbună în sufletul
pădurii. Doar ea ştie cum şi de ce
înaintaşii ei au plecat să apere glia
moldavă în eternitate, păstrând slovele Măritului Ştefan în catafalcul
durerii: „Moldova nu e a mea ci a urmaşilor urmaşilor noştri…”, a lor,
celor plecaţi demn prin jertfa de sine.
Mariana Gurza este lacrima durerii coborâtă din nord de Moldovă
Ştefaniană pe câmpiile bănăţene spre mereu aducere aminte, strângând
boabele de lacrimi ale înaintaşilor în peceţi peste vremi. Sensibilă şi
intransigentă, dulce şi amară ori asemeni strigătului de pescăruş, poeta
Mariana Gurza împarte alinări catifelate prin vers, prin trăiri, cu toată
fiinţa, pentru acum şi mai târziu

.
Emilia ŢUŢUIANU: Dragă Mariana spune-mi te rog ce amintiri
păstrezi despre tatăl tău, despre familia ta originară din Bucovina de nord?
Mariana GURZA: Amintirile dor, Emilia… Tata, nu mai este…
Odată cu plecarea dumnealui, ceva s-a rupt. Se născuse în România
Mare, în anul 1921, la Banila pe Siret, regiunea Cernăuţi. Un bucovinean

aşezat, muncitor, evlavios, corect şi plin de bunătate. Îi simt prezenţa şi
acum în momentele dificile. Familia mea? Bucovina de Nord!
Emilia ŢUŢUIANU: Poate mai mult decât alţi români simţi drama
pierderii şi a teritoriilor din nordul Moldovei, în urma odiosului pact
Ribbentrop-Molotov, acolo fiind obârşia familiei tale. Ce s-a întâmplat cu
familia şi rudele tale în acei ani?
Mariana GURZA: Fratele tatei, Vasile, fusese împuşcat când
încerca să treacă graniţa. Bunica s-a întors din drum pentru a-şi
înmormânta feciorul. Nu i s-a permis să se mai întoarcă. Tata a stat o
perioadă ascuns prin munţii Bucovinei, asigura necesarul de hrană
rudelor şi nu numai. A ajuns într-un sat bănăţean unde a cunoscut-o pe

mama şi s-au căsătorit. Acest blestemat de pact mi-a decimat familia, m-
a vitregit de a mă bucura de bunici, de tot ce îşi putea dori un copil la

vârsta întrebărilor.
Emilia ŢUŢUIANU: Mai povesteşte-ne te rog amintiri depănate de
mama ta, care încă trăieşte, despre drama bucovinenilor refugiaţi, alungaţi
din matca lor străbună de vremuri nedrepte şi despre istoria românească
de pe plaiurile Bucovinei de nord?
Mariana GURZA: După evenimentele de la Fântâna Albă, familia
din care provenea mama, fiind mai înstărită şi implicată, a pornit pe
drumul Golgotei, al dezlipirii de vatră, lăsând totul. O parte din ei au fost
întemniţaţi şi omorâţi, alţii trimişi în lagăre. Am relatat plecarea mamei,
orfană la acea dată, în „Căruţa cu destine”. Mama, născută în Cupca,
regiunea Cernăuţi, la o vârstă destul de fragedă, alături de câteva rude,
primiseră indicaţia să se deplaseze în Banat. O mică manipulare a
organelor de opresiune… Dar, cu precauţie au reuşit ca fiecare să-şi
vadă de drum. Mama fusese lăsată la o familie inimoasă şi celelalte rude
s-au stabilit în funcţie de vremuri. S-au regăsit după zeci de ani. În casă
nu am auzit niciodată nimic din acea perioadă. Mamei i-a mai rămas în
memorie, fuga, şuieratul gloanţelor, mame împuşcate, plânsul copiilor
singuri…
Emilia ŢUŢUIANU: Ce ne poţi spune despre jurnalistul bucovinean
Vasile Plăvan, un unchi al tău, căruia i-ai dedicat şi o carte?
Mariana GURZA: Vasile Plăvan, unchiul mamei, a fost o figură
emblematică a acelor vremuri. Avocat, jurnalist, publicist, a fost unul
dintre cei care a luptat pentru Marea Unire. A murit mult prea devreme,
trist şi abătut, văzându-şi idealurile spulberate. A fost prea corect şi
prea cinstit într-o societate destul de măcinată. „Vasile Plăvan un

Slavici al Bucovinei”, volum apărut cu sprijinul Fundaţiei Universităţii
Ioan Slavici, rămâne în memoria colectivă ca o reparaţie morală faţă de
cel ce nu a precupeţit nimic în a-şi atinge idealul.
Emilia ŢUŢUIANU: Cum simţi tu, dragă Mariana, această istorie
care calcă peste suflete lăsând poveri sângerânde?
Mariana GURZA: O povară mistuitoare. Durerea Bucovinei o simt
mereu ca pe o lacrimă fierbinte pe obraz. Mă arde. Nu cred că vom mai
putea schimba ceva. Prea multe orgolii şi interese. Eu sunt o iubitoare de
Neam Românesc! Sună desuet? Pentru unii, poate. Pentru cei cărora le
pasă, vrem dreptate şi purificare. Am rămas o idealistă ca Vasile Plăvan.
Nimeni nu va face nimic.
Emilia ŢUŢUIANU: Ce personalităţi ale lumii literare care ţi-au
influenţat devenirea artistică ai avut privilegiul de a cunoaşte?
Mariana GURZA: Criticul şi scriitorul Adrian Dinu Rachieru şi
regretatul cărturar Artur Silvestri. Nu aş dori să nedreptăţesc pe cineva.
De la cei apropiaţi, mereu am luat ce a fost bun. Nu am căutat modele, a
fost mai mult sete de cunoaştere. Se spune că sunt o prezenţă discretă în
viaţa culturală. Aşa este. Am cititorii mei, prieteni remarcabili. Şi dacă
reuşesc să particip la o construcţie , mă consider fericită. Aş părea mai
interesantă dacă aş enumera toate personalităţile pe care le-am întâlnit?
Dragă prietenă, omenia, caracterul, demnitatea… Marii anonimi,
iubitori de glie, trăiesc clipa şi se dăruiesc în tăcere binelui comun. Există
o Românie Tainică…


Emilia ŢUŢUIANU: Ce moment emoţionant, mai important pentru
destinul tău te-a marcat?
Mariana GURZA: Întâlnirea cu Marii Duhovnici ai Neamului:
părintele Adrian Făgeţeanu, (de care mă leagă prin fibra bucovineană
încă din copilărie un sentiment deosebit), părintele Arsenie Papacioc,
părintele Iustin Pârvu, părintele Teofil Părăian.
Emilia ŢUŢUIANU: Au existat decalaje sociale, profesionale, care
să îţi genereze deziluzii?
Mariana GURZA: O întrebare destul de complexă pentru un pui de
refugiaţi. Venetic în ţara lui… Copilăria mi-a fost marcată de o anumită
marginalizare venită din partea localnicilor. Eram mai săraci, doar
nişte venituri… Nu mi-a fost uşor… Doar după 1990 aflasem că cei
refugiaţi erau consideraţi duşmanii Uniunii Sovietice. Dacă mi-am
dorit cravata de pioner, a trebuit să aştept, deşi eram o elevă bună. Ca
utecistă la fel. Probabil că sunt una dintre puţinele persoane care a

suferit că nu fusesem primită în rândurile PCR-ului, aşa cum nimeni din

familia mea nu a avut acces. A mers îndoctrinarea… mult mai târziu mi-
am explicat şi prezenţa miliţiei pe la noi pe acasă… În perioada

comunistă, (dacă a fost comunistă) a fost acea dictatură proletară. Un
sentiment de frică. Aceeaşi frică parcă o simt că se instalează şi acum.
Deziluziile create de apropiaţi au fost cele mai dureroase. Nu suport
minciuna şi prostia. Duplicitatea! Ca funcţionar public, am avut ocazia
să văd multe… prea multe pentru un suflet sensibil. Nimicnicia unora
depăşeşte orice limită, draga mea prietenă!
Emilia ŢUŢUIANU: Cuvântul tău este ascultat şi preţuit nu numai în
mediul virtual ci şi prin volumele de poezii publicate, cum îţi explici
această simpatie?
Mariana GURZA: Dragă Emilia, putem să fim noi înşine, aşa cum
am fost educaţi. În spiritul iubirii şi al prietenei necondiţionate. Dacă
pentru o parte din lumea virtuală şi nu numai, sunt considerată „poeta
cu suflet de înger” probabil am lăsat ceva în sufletele lor. Nu vreau să
sune a laudă, dar nu pot nega starea de bine când am văzut prezentarea
mea în Noua Zeelandă. Fiecare dintre noi, lasă în drumul său ce a
semănat. Dacă am semănat iubire, iubire să fie.


Emilia ŢUŢUIANU: Cu ce prejudecăţi te confrunţi cel mai frecvent
şi cum le combaţi?
Mariana GURZA: Parafrazându-l pe William Hazlitt „prejudecata
este fiica ignoranţei”. Suntem nerecunoscători, invidioşi, răuvoitori şi
egoişti. Cella Delavrancea mărturisea că a fost ferită de cele trei
calamităţi: gelozia, invidia şi orgoliul, considerându-le „boli care
distrug sufletul, fiinţa umană”. Parcă ne dezumanizăm pe zi ce trece.
Suntem interesaţi de bani, de averi, de beneficii nemeritate şi de atenţii
necuvenite. Avem impresia că suntem totali, că ni se cuvine totul. Avem
o democraţie reală? Unde este scara valorilor? Câţi dintre intelectualii
rasaţi şi-au mai păstrat bruma de demnitate? Să fie vorba de o sete de
înavuţire? Sau de putere? Cum ne manifestăm superioritatea? Strivind
valoarea?! Încerc să fiu originală. Să spun răspicat, chiar dacă
deranjez, ceea ce cred. Nu-mi place ce văd acum, Emilia! Nu pentru
micimea unora s-au jertfit bravii eroi ai neamului. Oare nu se tem de
justiţia divină?
Emilia ŢUŢUIANU: Ce virtute umană apreciezi cel mai mult?
Mariana GURZA: Virtutea creştină, ea fiind hrana sufletului!

Emilia ŢUŢUIANU: Societatea românească s-a schimbat mult în
ultimii ani. Ţinem cu greu piept sentimentului de invidie. Un sentiment
care trebuie eradicat din comportamentul şi conduita noastră, din motive
etice. Ce fel de om poţi fi când cel de lângă tine suferă pentru rezultatele
tale? Invidia din orgoliu este devastatoare, pentru că trădează un complex
de inferioritate şi exprimă ranchiună. Se poate vindeca asta?
Mariana GURZA: Societatea românească este bolnavă. Cei
puternici nu au cum să o simtă, cei mulţi, da. „Scapă cine poate!” Asta e
deviza momentului! „Marii oameni ce se pretind reprezentanţi ai
poporului românesc întreg, cei ce pretind a personifica idealurile noastre
naţionale, lupta de emancipare ce ne absoarbe(;), aceştia nu au în vedere
decât utopii cosmopolite, proprii a ne dezorganiza şi mai mult, a slăbi în
noi simţul de conservaţiune naţională şi, dacă se servesc din când în când
de ideile comune poporului românesc, o fac numai debitându-le ca pe o
marfă, pentru a-şi câştiga popularitate”. (Mihai Eminescu, E greu a
afla…, Timpul, 27 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 229). După
cum vezi Emilia, Eminescu este actual şi acum. Citisem recent o ştire că
o doamnă profesoară de română vrea să scoată Luceafărul din programa
elevilor. Aceasta este societatea românească! S-a dorit globalizare, asta
avem. Pierderea identităţii naţionale, a respectului faţă de cel de lângă
tine, care vrea să facă ceva, pentru a rezista în timp. S-a dus şi încrederea
în colegul de breaslă. Dacă s-ar putea te-ar aşeza într-un ierbar, fără
rezerve. Oare mai putem avea încredere în cei de lângă noi? Adevăratele
caractere îşi păstrează puterea. Nimeni şi nimic nu ar putea zdruncina
credinţa noastră, care nu este negociabilă. Invidia este nimicitoare
pentru suflet. După spusele sfinţilor părinţi semnul caracteristic al
vanităţii este prefăcătoria şi minciuna, în timp ce semnul trufiei este
înfumurarea şi invidia. Avva Pimen a sfătuit pe cineva să nu locuiască
într-un loc unde există vreunul care îl invidiază, pentru că altminteri nu
se va pricopsi: „Să nu locuieşti într-un loc unde vezi pe cineva care are
gelozie împotriva ta, căci altfel nu te pricopseşti”. Dar avem un drum de
parcurs. Şi chiar dacă nu putem pleca, putem ignora sau putem face
rugăciune pentru cel ce are sufletul bolnav. Dragă prietenă, greu să se
vindece cei care nu au credinţă. Este boală grea invidia, orgoliul…
Nesiguranţa lor duce la complexe. Dacă vor conştientiza răul, mai au o
şansă. Ceilalţi, cu fărâma lor de credinţă, să arunce lumină asupra lor.
Aşa se vor simţi protejaţi de rău.

Emilia ŢUŢUIANU: Acest dialog pe care îl facem, nu este pentru a
ne dezvălui sufletul şi viaţa, ci pentru a arăta cum să ne ridicăm atunci
când eşuăm. Cum ai defini prietenia adevărată?
Mariana GURZA: Acceptarea noastră aşa cum suntem, cu bune şi
rele, necondiţionată.
Emilia ŢUŢUIANU: Timpul este o poveste retrăită cu ochii deschişi,
ce simţi privind înapoi?
Mariana GURZA: O luptă între viaţă şi moarte! Am învins cancerul,
infarctul…Sunt o luptătoare.
Emilia ŢUŢUIANU: Cum vezi ingerinţa politicului şi
administrativului în manifestările culturale locale?
Mariana GURZA: Ori facem politică, ori facem cultură. Ideal ar fi
ca sectorul cultură să se bucure de libertate. Dar la noi, nu se poate altfel.
Totul se reduce la bani şi la interese de grup. Faptul că, la noi, statul este
aproape totul şi societatea aproape nimic, are o consecinţă foarte
păgubitoare pentru cultivarea, chiar întâmplătoare, a artelor şi literelor.
În loc de societatea aşezată şi-nchegată, ca să-l parafrazez pe Caragiale,
n-avem decât o lume de strânsură, care îşi schimbă în fiece zi fizionomia,
care nu poate avea porniri mai presus de cele strict utilitare, care nu
poate avea tradiţie, nici unitate de gândire şi de simţiri. Cu toate astea,
această lume de strânsură mişună aici deasupra unui element etnic
hotărât. Sub tot acest Babel, există o limbă românească, care-şi are
geniul ei; sub toată această vâltoare veşnic mişcătoare, există un popor
statornic, care-şi are calităţile şi defectele lui specifice, bunul lui simţ, o
istorie plină de suferinţe, nevoi, simţiri şi gândiri proprii.


Emilia ŢUŢUIANU: Ştiu că ai o familie ideală… Că îţi place enorm
să te ocupi de nepoţii tăi, tinere vlăstare care le imprimi iubire şi
responsabilitate. Cum este să îţi creşti nepoţii?
Mariana GURZA: Familie ideală? Nu ştiu să existe familia perfectă.
După unii specialişti, familia este supraevaluată, ea devenind ultimul
spaţiu al fericirii, cuibul nostru unde ne simţim protejaţi de exterior. Am
o familie obişnuită. Ca bunică, am un sentiment unic. Îi văd doar în vizite.
Tinerii sunt mereu ocupaţi. Noi prea tomnatici pentru a ţine pasul. Şi
obosesc repede. Inima mea este cea care a dăruit şi dăruieşte iubire,
chiar dacă mica cicatrice, strigă durerea lumii…

Într-o lume a firescului, devenită
utopică de ceva timp, fiecare îşi
exprimă vibraţia sa unică prin
înclinaţii artistice sau talent, pentru
bucuria şi lumina sufletească a celor
de lângă noi şi a celor ce vor veni…
Sunt semeni ai noştri care, trecând
peste barierele nefirescului
încetăţenit peste şi pentru noi, îşi lasă
sufletul şi unicitatea să vibreze şi să
se exprime prin creaţia lor pentru
ceilalţi, oferind alinare şi frumos,
picături de iubire şi culoare în
oceanul dezamăgirilor cotidiene.
„Suferinţa e prezentă în lume pentru
a face să se declanşeze iubirea,
pentru a face să se nască fapte de
iubire faţă de aproapele!”- spunea
Papa Ioan Paul al II-lea. Ai
transformat suferinţa în frumos, Mariana, cum numai tu ştii s-o faci, şi
nu degeaba ai fost numită „poeta cu suflet de înger”. Îţi mulţumesc
pentru tot ce ne-ai împărtăşit în acest interviu şi-ţi doresc ca întotdeauna
cuvântul să-ţi fie parte din vibraţia sufletului, să nască lumi, imagini,
simţiri şi profunzimi divine, iar cititorii tăi să simtă atingerea aripii de
înger a sufletului tău atunci când te citesc.

Emilia Ţuţuianu: Mariana Gurza, toujours!


La marea
plecare, nu poți fi
decât neinspirat şi
bulversat, desigur!
Verbul ,,a fi” folosit
la trecut, apasă…
Cum să spun, fără
strângere de inimă
că Mariana Gurza
a fost? În ciuda

nefiinţării, cu siguranţă va rămâne, în amintire, acel suflet ales, generos
şi implicat în orice înseamnă echilibrarea oamenilor şi a daimonilor
lăuntrici.
Menirea sa a fost să facă bine, să limpezească asperitățile, oriunde ar
fi fost acestea, să aprindă lumina iubirii fiecăruia dintre noi!În vremurile
potrivnice cum mai preţuim prietenia…şi atunci când ne este bine dăm la
o parte recunoştinţa, închipuindu-ne că poate suntem fericiţi prin noi
înşine, iluzii… Omenia a fost prima dintre virtuţile Marianei Gurza iar
tot ceea ce lasă în urmă acum este rezultatul a ceea ce a gândit, simțit şi
realizat cu sacrificii, trudă şi multă, multă dăruire.
A fost o fiinţă discretă, iar formula sa de vieţuire, ca şi confruntările
din cultură au ţinut-o retrasă în penumbră, înţelegând profund,
întotdeauna peste ceasurile vremilor. De aceea s-a străduit să lase pentru
urmași, frumoase şi curate daruri de suflet.
Dacă pentru ea, a vieţui, a fost ,,stânca,” a cărei însufleţire a trecut
pe lângă clipe asemenea unei vântoase potolite, pentru mine Mariana
Gurza a fost fiinţa care mi-a stat aproape de fiecare dată în lunga şi
rodnica colaborare din paginile revistei Melidonium; a fost sora de
suflet, prietena, care m-a cunoscut destul de profund şi mi-a prezis
multe-multe afirmări care în timp s-au dovedit a fi fost adevărate.
Menirea ei a fost aceea de a Scrie. Asta i-a fost un scut, iată, rezistă şi
va rezista în faţa anilor. Vor rămâne cărțile sale, cuvintele, pentru că
lumea sa rămâne bună, onestă, iubitoare. Aşa a fost prin structura sa:
Poeta cu Suflet de Înger!
Acum, din nostalgice
doruri şi tristeţi caut
întrebări fără răspunsuri.
Trei personalităţi
importante, pe care le-am
cunoscut împreună cu

poeta Mariana Gurza ne-
au stat alături în devenirea

noastră. Arhimandritul
Ciprian Zaharia, stareţ
al Mănăstirii Bistriţa, cel
ce adăpostea în „perioada
neagră” oamenii ce-l

slujeau pe Dumnezeu şi care suferiseră prin închisori, şi care l-a omenit
pe cel ce era una dintre personalităţile culturii şi literaturii române –
Artur Silvestri. Specialist în literatură medievală, preocupat de filosofia
religiilor, de patrimoniul istorico-religios al patriei, acest neobosit
cercetător a cunoscut oameni şi locuri ce au format nucleul meditaţiilor
sale în studii, eseuri şi articole. O altă personalitate a lumii ştiinţifice şi
literare cunoscută împreună cu poeta Mariana Gurza a fost şi poetul Boris
David, cel care i-a dedicat ,,Doamnei poeziei Bucovinei” volumul de
versuri ,,Postume vii”, Editura Muşatinia, 2013.

O prietenie ce s-a
cimentat în Timp, în
gânduri, cărţi şi
amintiri de neuitare.
Aşa cum spuneai tu,
dragă Mariana ,,Ce
ne-a apropiat?
Totul! ,,Nihil sine
Deo!” ( Nimic fără
Dumnezeu!) Revista pe care a iniţiat-o şi a condus-o, Logos si Agape, a
construit un drum de cuvinte, de artă poetică. A lăsat o moștenire tinerilor
literați, așa încât putem să îndrăznim a crede că Mariana Gurza, prietena
noastră, a rămas, şi continuă să fie mereu în mintea şi sufletul nostru.
Dacă îngerii vor dori cuvinte de slavă şi lumină părintească, vor avea un
dar de la ea. Poate acolo o vor întâmpina cu muzica versurilor sale.
Doamne, fă cumva ca Mariana, atât de iubitoare aici pe pământ, să aibă
parte dincolo, în veșnicii, de iubirea şi pacea ta! A fost atât de
credincioasă ție, încât, slava ta credem că o va apăra acolo, în ceruri la
nesfârșit!
Mariana Gurza – expresie a disponibilității umane, a sensibilității și
receptivității față de frumos, capabilă de a plăsmui valori spirituale și de
a vibra odată cu ele. Un om care a înțeles să pătrundă adevărul, realitatea
și să dăruiască, prin delicateţea etică ce o caracterizează, sensibilitate și
iubire, tuturor celor din jurul său.

Emilia ȚUȚUIANU: Adrian Erbiceanu, condei al poeziei românești contemporane

Limba română, poezia sufletului meu – astfel voi începe prin a-l defini pe poetul român Adrian Erbiceanu, ambasador pe meleaguri canadiene al versului românesc, președinte al Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Quebéc – ASLRQ, asociație care menține treaz spiritul de simțire românească, pentru toți românii din diaspora.

Dacă pentru unii este „un șlefuitor de cuvinte”, pentru literatura română este un poet autentic, printre cei mai apreciați, un promotor al culturii românești, un păstrător al tradițiilor românești trecute prin simțirea sa lăuntrică de a se raporta la filosofia populară românească, așa precum reiese și din Tinerețe fără bătrânețe – povestire în versuri după un basm de Petre Ispirescu. Departe de locurile natale, poetul rămâne cu sufletul alături de pământul ce i-a modelat menirea și creează o punte peste ocean, pentru ca fibra noastră națională să nu piară.

Volumul de față, dedicat timpului scurs și generos folosit, cuprinde ofrande literare scrise despre cărțile sale, precum și cronici literare făcute creațiilor altor autori. Anii constituie liniile unui răboj între care se întinde, atât cât este de bogată și de luminoasă, viața fiecăruia. Răbojul nu pune hotar la toate, dar le înțelepțește în timp. Timpul, o imagine a eternității – cum ar spune Platon, dăruiește în fiecare clipă momente unice. Nu vârsta contează! Intensitatea trăirilor reflectată în faptele noastre este cea care edifică. Omul are două vârste: una cronologică și una a împlinirilor.

Ce simte astăzi Adrian Erbiceanu, la cele optzeci de primăveri? Frumusețea vieții, iubirea, bogăția strânsă în file de pateric? Citând din Rabindranath Tagore: „la orice vârstă, omul este o ființă care se hrănește cu povești. De aceea, avuția povestirilor, pe care au strâns-o oamenii pe tot globul, din casă în casă, din secol în secol, fie în vorbă, fie și în scris, a depășit celelalte avuții omenești”.

Vârsta cronologică a lui Adrian Erbiceanu o vedem din nota biografică prezentată la începutul acestui volum… și se pare că n-a fost un parcurs tocmai ușor. De multe ori trecând peste chemarea sufletului, cea mai mare parte a vieții o dedicăm pentru ceea ce este necesar supraviețuirii.

Așadar, pentru Adrian Erbiceanu, vârsta împlinirilor interioare a venit mai târziu. Viața pământească, atunci când cunoașterea noastră este imperfectă, este comparată cu copilăria, în timp ce perioada maturității este comparată cu aceea a vieții veșnice. Dar de n-ai avea dragoste, nu ești nimic. „Dragostea nu va pieri niciodată.” – 1 Corinteni 13.8-13

Adrian Erbiceanu s-a născut pe data de 6 ianuarie 1941, la Bucureşti. La bunicii din partea mamei, în oraşul Roman, îşi petrece cele mai frumoase momente ale copilăriei.

Conjuncturile vieţii îl determină să urmeze cursurile Liceului Militar Dimitrie Cantemir din localitatea Breaza; urmează apoi studii militare superioare în localităţile Sibiu şi Piteşti (1959-1962). Este repartizat, cu gradul de locotenent, în garnizoana Vânju Mare (1962). În urma evenimentelor din Cehoslovacia (1968), este relocat la Bucureşti. În anul 1970 absolvă cursurile Institutului Pedagogic din Bucureşti, Facultatea de Filologie, Limba şi literatura română.

Deţine funcţia de comandant de companie în garnizoana Mihai Bravu, până la sfârşitul anului 1974, când trece, la cerere, în rezervă. În anul 1979 decide să emigreze în Canada, stabilindu-se în Montréal, Canada.

Nimic nu se poate compara cu lumea și locul nașterii. Poetul Adrian Erbiceanu, trăitor în Canada, a rămas legat prin dragoste și rădăcini bine înfipte în destinul său, de generațiile de înaintaşi români. O lume de poveste în care se regăsește în fiecare clipă. Din ce rădăcină ne tragem seva noi oamenii? Din cunoaștere, fericire și iubire, cred eu.

Departe de țară, poetul s-a identificat cu personajul din Tinerețe fără bătrânețe, cel care își scrie dorul și durerea în versuri de un tulburător lirism.

„Vremea curge cât e vreme / Numai noi, săracii, parcă /

N-am avea de ce ne teme / Când cu vreme ne încarcă…”

Continue reading „Emilia ȚUȚUIANU: Adrian Erbiceanu, condei al poeziei românești contemporane”

Emilia ȚUȚUIANU: Dan Toma Dulciu – Mănăstirea Varatic

O noua apariție editorială semnată de distinsul om de cultură Dan Dulciu, Mănăstirea Varatic în izvoare teologice, laice și culturale, Editura Mușatinia, colecţia Harisma, 2020, marchează și configurează locul în spiritualitatea românească a acestei iubite mănăstiri de pe plaiurile moldave.

Volumul este un proiect inițiat şi coordonat de stavrofora Iosefina Giosanu, stareța mănăstirii Varatic şi apare sub egida Centrului Cultural Spiritual de la Văratic, prin editor Emilia Țuțuianu şi redactor Dorin Dospinescu, Editura Mușatinia, Roman.

Un cuvânt înainte, plin de har și bogăție de suflu ziditor, ce este liturghisit de ÎPS Ioachim, Arhiepiscop al Romanului și Bacăului, deschide bogatul și amplul material din cuprinsul lucrării, în care profesionalismul și acribia profesorului și cercetătorului Dan Dulciu își pune pe deplin amprenta.

Toate acestea îmbinate cu deschiderea Maicii starețe Iosefina de la Mănăstirea Varatic spre cultură și carte de suflet și simțire românească, spre păstrarea istoriei și spiritului locurilor.

Evocarea Văraticului, pe unde au poposit o pleiadă de personalităţi remarcabile ale spiritului și culturii românești este făcută cu mult talent şi destoinicie de către dl. profesor Dan Dulciu în paginile acestui volum.

Scriitorul Dan Dulciu nu este numai un împătimit eminescofil ci şi un cercetător atent şi pasionat al documentelor de arhivă. Domnia sa nu s-a mulţumit să acumuleze cunoştinţe, ci le-a făcut publice prin studii, cărţi, articole, emisiuni TV etc. consemnările sale fiind la obiect şi pline de substanţă.

O parte din aceste contribuţii sunt adunate în volumul: Mănăstirea Varatic în izvoare teologice, laice și culturale – Bibliografie. Compartimentată pe mai multe capitole, monografia prezintă istoricul mănăstirii, a muzeului şi atelierelor mănăstirii Văratic, viaţa şi activitatea monahiilor din această mănăstire, realizările şi implicarea lor în viaţa comunităţii cât şi o parte din personalităţile care au înnobilat Văraticul prin operele lor.

Sunt prezentate capitole distincte care consemnează cultura şi scriitorii care au poposit la  Văratic, primele reviste teologice şi laice apărute prin contribuţia Mănăstirea Văratic. Un documentar amplu realizat de dl. profesor Dan Dulciu ne oferă informaţii despre  Fondul Arhivistic al Mănăstirii Varatic,  hărți, planuri şi schițe ale proprietăților Mănăstirii Varatic.

Parcurgând acest volum, cititorii vor afla informaţii despre personalităţile a căror operă s-a realizat, integral sau în parte aici, la mănăstirea Văratic. Printre  aceştia: poetul Mihai Eminescu, poeta Veronica Micle, Garabet Ibrăileanu, Calistrat Hogaş etc. Inedite sunt capitolule XI: Varaticul în corespondența dintre Eminescu și Veronica Micle, Act de Danie semnat de poeta Veronica Micle, către mănăstirea Văratic şi cap. al XII-lea, care cuprinde Vizite princiare la Mănăstirea Varatic –contribuţia şi implicarea alteţelor regale în viaţa şi activitatea monahală.

Profesorul Dan Dulciu prezintă şi activitatea Centrului Cultural Spiritual Văratic, evocând prezenţa de scurtă durată a ctitorului acestui centru, Dianu Sfrijan, la inaugurare, cât şi  activitatea şi implicarea centrului cultural spiritual în viaţa comunităţii.

Sunt de asemenea marcate evenimente distincte precum inaugurarea Căminului Cuvioasa Nazaria,  importanţa şi activitatea acestui cămin în activitățile maicilor.

Continue reading „Emilia ȚUȚUIANU: Dan Toma Dulciu – Mănăstirea Varatic”

Mariana Gurza – ,,Icoane vii”

Icoane vii, Editura Mușatinia, 2020

Grafica coperta: Iurie Brașoveanu

,,Poeta Mariana Gurza, în volumul ICOANE VII, ne mărturisește că de la ,,mama am moștenit lumina mătăniilor, pentru a ne arăta drumul spre mântuire…O rugătoare pe pământ, acum un înger celest. Dor de voi! Dor de părinți minunați, care vor rămâne mereu în amintirea noastră”.

(Emilia ȚUȚUIANU)

***

Cine sunt, nu ştiu… O frunză în bătaia vântului, o ramură de alun, sau un nuc fraged crescut lângă cel bătrân….

Imaginea nucului din copilărie îl port cu mine, un nuc bătrân, cu multe ramificaţii ascunse ce duceau până în Bucovina…


Seva tainică, transmisă din generaţii, cred binecuvântată, o păstrăm în noi. Altfel cum s-ar explica dorul după acele locuri pline de istorie şi tradiţie?

Avem un pământ bogat, bogat prin sfinţenia celor care au fost, a celor care au rămas.

Şi dacii venerau nucul, un arbore magic, frumos, impunător cu ramuri puternice şi un frunziş verde, sănătos. Considerat rege al tuturor pomilor fructiferi, denumit științific de savantul Carl Lionne ,,Junglans regia”(glans-nuca, regia-regesc), în splendoarea sa este totuşi un arbore singuratic. Un ,,zeu” ce nu acceptă pe alţii în jurul său, îşi iubește teritoriul… Umbra sa răcoreşte sufletele…. Vai de cel ce încearcă să-l schilodească, sau să-i schimbe locul… prin hăţişul de frunze cheamă forţe nevăzute în ajutor…

Şi nucul nostru a fost rănit… nucul fără vârstă, nucul pierdut în negura vremurilor…

Fiecare sânge vărsat pentru binele Neamului Românesc a însemnat ,,locul”, ne-a legat şi pe noi cu o pecete nevăzută. Ne-a insuflat iubirea, iubirea de neam şi de glie.

De la Sfinţii Părinţi ce au vieţuit în aceste locuri am primit ,,marea taină”. De la voievozii ţării, putere, mândrie şi onoare. Pagini de istorie, de tradiţie, un sanctuar al Neamului.

Am devenit dintr-odată mai sensibili, mai vulnerabili în faţa realităţii. Ne doare fiecare ,,copac” tăiat aiurea, ca şi cum alţii ar vrea sa rupă un pergament vechi… Şi mereu ne este dor… Dor de acele locuri sacre ce au făcut istorie… Dor de ai noştri…

Fiecare freamăt, fiecare murmur de izvor, deveniseră semne discrete de la natură spre mine, ,,omul călător”, în această viaţă unduioasă şi surprinzătoare.

Continue reading „Mariana Gurza – ,,Icoane vii””

Emilia ȚUȚUIANU: Mănăstirea Varatic în izvoare teologice, laice și culturale, o carte de Dan Dulciu

O noua apariție editorială semnată de distinsul om de cultură Dan Dulciu, Mănăstirea Varatic în izvoare teologice, laice și culturale, Editura Mușatinia, colecţia Harisma, 2020, marchează și configurează locul în spiritualitatea românească a acestei iubite mănăstiri de pe plaiurile moldave.

Volumul este un proiect iniţiat şi coordonat de stavrofora Iosefina Giosanu, stareța mănăstirii Varatic şi apare sub egida Centrului Cultural Spiritual de la Văratic, prin editor Emilia Țuțuianu şi redactor Dorin Dospinescu, Editura Mușatinia, Roman.

Un cuvânt înainte, plin de har și bogăție de suflu ziditor, ce este liturghisit de ÎPS Ioachim, Arhiepiscop al Romanului și Bacăului, deschide bogatul și amplul material din cuprinsul lucrării, în care profesionalismul și acribia profesorului și cercetătorului Dan Dulciu își pune pe deplin amprenta.

Toate acestea îmbinate cu deschiderea Maicii starețe Iosefina de la Mănăstirea Varatic spre cultură și carte de suflet și simțire românească, spre păstrarea istoriei și spiritului locurilor.

Evocarea Văraticului, pe unde au poposit o pleiadă de personalităţi remarcabile ale spiritului și culturii românești este făcută cu mult talent şi destoinicie de către dl. profesor Dan Dulciu în paginile acestui volum.

Scriitorul Dan Dulciu nu este numai un împătimit eminescofil ci şi un cercetător atent şi pasionat al documentelor de arhivă. Domnia sa nu s-a mulţumit să acumuleze cunoştinţe, ci le-a făcut publice prin studii, cărţi, articole, emisiuni TV etc. consemnările sale fiind la obiect şi pline de substanţă.

O parte din aceste contribuţii sunt adunate în volumul: Mănăstirea Varatic în izvoare teologice, laice și culturale – Bibliografie. Compartimentată pe mai multe capitole, monografia prezintă istoricul mănăstirii, a muzeului şi atelierelor mănăstirii Văratic, viaţa şi activitatea monahiilor din această mănăstire, realizările şi implicarea lor în viaţa comunităţii cât şi o parte din personalităţile care au înnobilat Văraticul prin operele lor.

Sunt prezentate capitole distincte care consemnează cultura şi scriitorii care au poposit la  Văratic, primele reviste teologice şi laice apărute prin contribuţia Mănăstirea Văratic. Un documentar amplu realizat de dl. profesor Dan Dulciu ne oferă informaţii despre  Fondul Arhivistic al Mănăstirii Varatic,  hărți, planuri şi schițe ale proprietăților Mănăstirii Varatic.

Parcurgând acest volum, cititorii vor afla informaţii despre personalităţile a căror operă s-a realizat, integral sau în parte aici, la mănăstirea Văratic. Printre  aceştia: poetul Mihai Eminescu, poeta Veronica Micle, Garabet Ibrăileanu, Calistrat Hogaş etc. Inedite sunt capitolule XI: Varaticul în corespondența dintre Eminescu și Veronica Micle, Act de Danie semnat de poeta Veronica Micle, către mănăstirea Văratic şi cap. al XII-lea, care cuprinde Vizite princiare la Mănăstirea Varatic –contribuţia şi implicarea alteţelor regale în viaţa şi activitatea monahală.

Continue reading „Emilia ȚUȚUIANU: Mănăstirea Varatic în izvoare teologice, laice și culturale, o carte de Dan Dulciu”

Emilia ȚUȚUIANU: Anotimpurile poeziei la Văratic – 170 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu

Lăcaș monahal voievodal, Văratic este loc de referință în Munţii Neamţului, precum şi în lumea spiritualității ortodoxe românești, alături de celelalte mănăstiri din Ținutul Neamțului: Agapia, Secu, Sihăstria şi Mănăstirea Neamţ. Voievodal și pentru că nepoata domnitorului muntean Constantin Brâncoveanu, domnița Safta Brâncoveanu, a cinstit fecioarele domneşti ce s-au dedicat ca mucenițe Domnului nostru Iisus Hristos.


Geografic, Mănăstirea Văratic este situată în partea de sud-vest a depresiunii Neamțului, la o distanță de 12 km de orașul Târgu Neamț, într-o mirifică vale de la poalele Munților Stânișoarei, adăpostită de Dealul Mare, cu vârful Văratic având înălțimea de 978 de metri. Pe drumul de intrare în localitatea Văratic, în dreapta se întinde muntele Filiorul, la poalele căruia se află frumoasa Pădure de argint, iar în stânga, Dealul Carpenului. Două pâraie, Netezi şi Tardia, curg la sud de culmea Filiorul.

Pelerinii ajunşi în faţa Mănăstiri Văratic află în fața ochilor o intersecţie de străduţe: cea din stânga duce spre biserica „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”- construită în lemn la anul 1817; cea din față, trecând pe sub o boltă cu ziduri masive din piatră, ne îndreaptă pașii spre mănăstirea cu hramul „Adormirea Maici Domnului” – fondată în anul 1785 de către schimonahia Olimpiada şi duhovnicul Iosif. În stânga mănăstirii pornește o străduţă pietruită, cu căsuţe ascunse între flori multicolore, ce duce la Biserica ,,Schimbarea la Față” – zidită în anul 1847 iar în dreapta aflăm o uliță îngustă, străjuită de brazi, pe care, străbătând-o, ajungi la Palatul Episcopal al Preasfinţitului Partenie Ciopron.

Aerul de ctitorie are o putere miraculoasă. Rezistând prin vremi, devine oarecum și un bun al nostru. Un Lăcaș sfânt prilejuiește o comunicare magică spirituală, greu de definit în cuvinte. O cuantificăm doar prin starea interioară, percepută adesea ca pe o trăire sacră, în consonanță cu posibilitățile fiecăruia, de puterile sale interioare de a vedea lumea sub aspect emoțional, nu doar cognitiv. Văraticul este un Aici perpetuu, în care se poate regăsi fiecare, oferind o proiecţie dulce şi luminoasă în eternitate.

Un Aici sinuos, tainic, miraculos. Într-o relaționare subtilă, fermecătoare cu un Acum și un Atunci statornicit în straturi dense de suflet, de duhovnicie şi de simţire românească, proiectate pe fundalul istoriei. Emoția noastră poate fi și ea un strat de abur, fără de care memoria prin timp a acestui loc mirific, numit Văratic, nu ar avea continuitate.
Aici, la Mănăstirea Văratic, primești necondiționat sigiliul apartenenţei la specificul nației tale, de care nu poți face abstracție, oriunde te-ai afla în lume. Așadar, Văraticul rămâne Liant prin timp între particularul emoțional, miraculos, sfânt și emblema specificului național românesc.

În faţa mănăstiri, în drum spre biserica „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”, se ridică albă îşi impunătoare clădirea Centrului Cultural Spiritual Văratic, construită în anul 2017, ctitoria lui Dianu Sfrijan. Un edificiu cu o arhitectură aparte, realizată în plan dreptunghiular (ortogonal, având trei balcoane, dispuse pe laturile de vest, est si sud ale edificiului), cu ziduri trainice, despărțite de coloane, părând un simbolic Altar.

Impresia pe care o creează clădirea te îmbie să simți dulceața și melancolia acestei vetre de cultură românească, plină de istorie, ce îţi arată limpede cum poți depăși cumpăna vremurilor.

Pe locurile unde mari creatori de frumos și-au purtat pașii și au fost vrăjiți de aureola spirituală a locurilor s-a născut Centrul Cultural Spiritual Văratic. Acesta este rodul iubirii, sacrificiului și generozității câtorva oameni de suflet, care au dorit a lumina orizontul cunoașterii, păstrarea tradițiilor culturale locale, dar și pentru a bucura sufletul celor dedicați artelor, literaturii, laolaltă cu credința în Dumnezeu.

Urcând pe valea pârâului Văratic, pe drumul forestier din stânga Mănăstirii, ajungi la Poiana Ţigăncii. Mai sus de această poiană se află Vârful Bradului şi Platoul Ciungi, de unde se vede în zare miraculoasa privelişte a Masivului Ceahlău.

Toată Valea Cracăului, cu fâneţe înmiresmate, se aşterne la picioarele pelerinului care cutează să ajungă în acest loc.

Eminescu

Dodecameronul eminescian întru Văratic

***

 

Pădurea de argint

 

…De treci codri de aramă, de departe vezi albind
Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.
Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt,
Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet;
Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,
Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă.
Iar prin mândrul întuneric al pădurii de argint
Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind;
Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic,
Când coboară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic,
Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,
În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.
Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,
Umplu aerul văratic de mireasmă şi răcoare
A popoarelor de muşte sărbători murmuitoare.

 

Lângă lacul care-n tremur somnoros şi lin se bate,
Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate,
Căci din patru părţi a lumii împăraţi şi-mpărătese
Au venit ca să serbeze nunta gingaşei mirese;
Feţi-frumoşi cu păr de aur, zmei cu solzii de oţele,
Cititorii cei de zodii şi şăgalnicul Pepele… (Călin, VIII)

 

Revedere

 

– Codrule, codruţule,
Ce mai faci, drăguţule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut
Şi de când m-am depărtat,
Multă lume am umblat.

 

– Ia, eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cărările
Şi gonind cântările;
Şi mai fac ce fac de mult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cărarea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Umplându-şi cofeile,
Mi-o cântă femeile.

 

– Codrule cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum eşti
Tot mereu întinereşti.

 

– Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Şi de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ţinem,
Cum am fost aşa rămânem:
Marea şi cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna şi cu soarele,
Codrul cu izvoarele.

 

Floare albastră

 

– Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.

 

În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;

 

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!

 

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

 

– Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.

 

Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.

 

Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.

 

Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.

 

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie –
Ş-apoi cine treabă are!

 

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.

 

Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

 

Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?

 

Înc-o gură – şi dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

…………..

Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuşi este trist în lume!

 

Atât de fragedă

 

Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.

 

Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Şi de la creştet pân-în poale
Pluteşti ca visul de uşor.

 

Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc –
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi şi noroc.

 

O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce eşti,

 

Cât poţi cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrăţişări de braţe reci.

 

Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.

 

Te duci, ş-am înţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!

 

Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert.

 

Ş-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană –
Unde te duci? Când o să vii?

 

Învierea

 

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morții rece spirit se strecură-n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în pereții străvechii evanghelii.

 

C-un muc în mâni moșneagul cu barba ca zăpada,
Din cărți cu file unse norodul îl învață
Că moartea e în luptă cu vecinica viață,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.

 

O muzică adâncă și plină de blândețe
Pătrunde tânguioasă puternicile bolți:
„Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colț,
Înveninând pre însuși izvorul de viețe.

 

Nimica înainte-ți e omul ca un fulg,
Ș-acest nimic îți cere o rază mângâioasă,
În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.”

 

Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială
Și negrul întuneric se sperie de șoapte…
Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte…
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.

 

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…
Colo-n altar se uită și preoți și popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător,
Iar inimile toate s-unesc în armonie:

 

„Cântări și laude-nălțăm
Noi, Ție Unuia,
Primindu-L cu psalme și ramuri,
Plecați-vă, neamuri,
Cântând Aleluia!

 

Christos au înviat din morți,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”

Continue reading „Emilia ȚUȚUIANU: Anotimpurile poeziei la Văratic – 170 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu”

Emilia ȚUȚUIANU: Constanța Abalașei-Donosă fascinată de Eminescu

,,Fascinată de Eminescu, așa putem traduce atitudinea poetei și pictoriței Constanța Abalașei-Donosă din prezentul volum de poezie și grafică – ca o chintesență a celorlalte lucrări dedicate poetului nepereche – un omagiu la aniversarea a 130 de ani de la plecarea acestuia în nemurirea astrală.

Poeziile din acest volum, dens ilustrat cu grafică inspirată din creațiile Luceafărului poeziei românești, ne poartă imaginar pe urmele miturilor din poeziile eminesciene, autoarea reușind să ne transpună într-o atmosferă aproape perfectă, departe de imunda lume pământească.

Fascinația pentru Eminescu provoacă autoarei o efervescență lirică și pictorială deopotrivă. O declarație de dragoste și admirație făcută cu patos și dăruire creatoare pentru simbolul poeziei românești nu poate decât să ne facă mai buni și mai sensibili la miracolul creației.”

———————————-

Emilia ȚUȚUIANU, scriitor, editor

(Din vol.  ,,Mărite Eminescu”, Editura Mușatinia , Roman, 2019)              

Emilia ȚUȚUIANU: Poesis

Destin

 

Păşesc, privind tot înainte,
Prin frunzele ce cad foşnind-
Crâmpei de vise ostenite,
Tresar sub pasu-mi obosit

 

Zadarnic ochii mei mai cată,
Prin vechiul Aladin ochean –
O rază limpede, curată,
Pe care-o vreau…dar n-o mai am!

 

Stingher tu treci pe lângă mine,
Şi ierni aduci şi vânturi reci…
Oh !…te cunosc atât de bine,
Destin al meu, la cine pleci?

 

 

Visul dragostei

 

Mă fură parfumul florilor de tei
Şi-l simt cum m-alintă în somn
În vis îmi apar statui măreţe cu zei,
Şi Feţi Frumoşi şi-nfricoşaţii zmei

 

Şi totul în jur e feeric…
Iar noi umblând printre ei,
Simţim ridicându-se din scoarţa bătrână
În valuri de aburi, mirosul de tei.

 

Pe aripi de vânt ajunge la mine
Chemarea ta sfântă şi plină de dor
Şi-n văl de mireasă mă-ndrept către tine,
Plutesc prin pădure…păsări ne cântă în cor
Imnul iubirii eterne…
Continue reading „Emilia ȚUȚUIANU: Poesis”

Maria Diana POPESCU: Emilia Ţuţuianu – „Pentru tine, când vei veni…”

Psihologul Emilia Ţuţuianu, spirit stăruitor în bine şi frumos, pune în circuitul literar  un mic seif cu sculpturi ornamentale, filigrane de ordin senzorial sau intelectual, inserate într-o complexă ordine poetică, un dulce-amar-incitant dialog între sinele poetic şi lumea dinafară. Cît de consecventă este poeta cu sine însăşi, cît de supus şi delicat suprapune viaţa sa peste scris, vom desluşi în încercare sa de a ne înfăţişa, prin versuri de fineţe, ceea ce se întîmplă în intimitatea – de atîtea ori dureroasă şi dramatică – sufletului omenesc. Cartea de poeme, ediţie bilingvă „Pentru tine, când vei veni”, „For you when you come …” (traducere în limba engleză – Dianu Sfrijan), Editura „Singur”, invită cititorul să se bucure de un lirism mătăsos, transparent şi, inclusiv, de lucrurile simple care ne înconjoară. Inventarul poetei e pus într-o ordine geometrică: „…pietricele zvârlite departe, pe mal, adunau„  erau zeci, sute şi mii/ şi albe şi negre, maro, cenuşii,/ dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate şi sfere/ venind de departe, vorbind de alte ere”. Iată, imaginaţia ia forma unui cerc evadat din prozaismul existenţei, din realitatea imediată. Iubirea pare captivă într-un punct, într-un con de umbre şi lumini, într-un icosaedru sau o elipsă, lunecoasă, ca un bulgăre de zăpadă în palma fierbinte, exerciţii pe care trebuie să le aşeze cititorul într-un puzzle propriu. Mărturie stau versurile: „Nu puteam evoca,/ înapoia gândului,/paşii încordaţi,/ căutători de linişte/ zăpada albă – iubire!/ Mireasa de har/ mă-nvăluia în jurul ei,/ pe tine căutându-te/ să-ţi spun că, acolo, ei/ erau trecuţi şi uscaţi…”

O poezie cu sonorităţi delicate, aşa cum este şi existenţa poetei, într-o teză de sorginte confesivă, ce nu exclude realitatea cu aspecte, cînd plăcute, cînd implacabile, o teză lirică extrem de sensibilă, ce operează cu un fel de megarealitate, de fapt, cu predilecţia pentru simbolistica realităţii, pentru că Emlia Ţuţuianu este o poetă a sufletului. Lui i se adresează egal-inegal cu versuri tinereşti şi mature: „Desprinsă din sufletul tău,/ o stea va rătăci mereu…/ Va veni o clipă,/ cu zile fără de dureri,/ când ne vom privi tăcut…/ În ectenii sacre”. Emilia Ţuţuianu, prudentă visătoare-poetă-femeie deféră cititorului spre lectură un volum ce reclamă fragilitate, zvîrcolire şi sensibilitate, un volum în care eşti urmărit de sentimentul că ai în faţă poetul care suferă de sete între izvoare, în propria formulă lirică, cu propriile cadre şi reguli de scriere, de unde şi tendinţa, uşor sesizabilă, a versului scurt, exprimat cu naturaleţe, dar şi cu o anume suveranitate: „Cuprind în braţe căldura verii/ şi-n suflet vreau s-o strâng /pentru tine, când vei veni…/ Singurătatea, vicleană vietate,/ sfidându-mă duşmănos, mă privea…/ Mă ghemuiesc în mine, obosită./ Şi adun, în braţele ce-mi flutură  în vânt,/ amintirile rămase,  din alt timp”.

De unde vine această atitudine a poetei? Din puternicul sentiment de iubire. Panorama poemelor pare pictată în tuşele subţiri ale sentimentelor, dublate de spovedania sufletului său, asediat de dorinţe, reţineri, iluzii fragile, visuri ascuţite sau plăpînde, de scîncete coborîte în fîntînile inimii, de singurătatea sticloasă de la masa tăcerii, de neliniştile şi zbaterile eului, de rana nepansată a însingurării, de intuirea întregului, pornind de la punct, de cunoaşterea de sine prin cunoaşterea iubirii, cosmosului, divinului: „Ca Persefona  am străbătut labirintul/ şi am simţit, în ceafă, răsuflarea-i rece./ Cu fiecare pas cutezat,  se deschidea,/ adânc, rana de sub pleoape…”.   Abandonîndu-se condeiului, Emilia Ţuţuianu încifrează în vers iubirea şi fiinţa iubită, supuse implacabilului treacăt al timpului, etern în mersul lui. Abia şoptită, iubirea în poezia sa este iubirea poetei-căutătoare de certitudini, este „taina unui alt răsărit”, este „joc, dorinţă, nostalgie, acceptare, destin, revenire, vis” sau poate mecanismul superior al unui joc alăturat altor motive, precum: „labirintul, florile de mac, salcia, zefirul, petalele de trandafir, bobul de dor cu amintiri”, circumscrise în spaţiul imaginarului, ca relief al meditaţiei, ca univers ocrotitor. Lipind versurile  unele de altele cu fragilitate şi seninătate, poeta reuşeşte exerciţii de expresivitate şi sinceritate, unde cititorul poate observa cît de frumos şi delicat suprapune viaţa sa peste scrisul său:  „Gândurile mele-aleargă,/ tot pe drumul dinspre zi,/ am rămas prinsă în rugă,/ aşteptându-te să vii”.

Context în care, iubirea se profilează ca fiind categorie structurală a registrului liric, prin care dorinţa, chemarea suferinţa, aşteptarea şi speranţa pot deveni transparente. Prin poezie, psihologul Emilia Ţuţuianu  devine interlocutor în planul imaginaţiei, mediu propice de exteriorizare a fiorului subtil care se degajă din vers şi, spre care, cititorul este intens focalizat. Recuzita cuprinde antidotul unei disperate solitudini şi emisii sufleteşti, prin firescul înot în iubire, discursul poetic fiind un edulcorat poem de dragoste, într-o exprimare de bun gust şi romantism: „Şi – m-am pierdut în tine Eu/ şi – te-ai pierdut în mine Tu/ sorbind, din aurore flori,/ iubirea…/ Plimbatu-ne-am de mână/  printre aştri,/  doi visători…”.Deşi, uneori, de la fereastra poemelor se întrevede o implacabilă înfrîngere, în acelaşi timp, în labirintul lor se configurează o veritabila geografie a iubirii imaginare şi a singurătăţii: iubirea ca purgatoriu necesar şi singurătatea ca fond al existenţei sale: Mai vine o noapte-/ şi afară plouă./ Des şi mărunt,/ din empireul de plumb./ Nesfârşită singurătate,/ mereu ne-ntâlnim,/ în noaptea cenuşie…”.

Fiecare poem are propria identitate muzicală: a singurătăţii, iubirii inaccesibile, deznădejdii, amintirii, căutării, chemării, poeta stă de vorbă pe rînd cu toate simţurile, stă de vorbă în versuri salvatoare, care par a veni din sferele romantismului să se privească în oglinda sufletului ei, unde imaginea lor este întipărită pe vecie, printr-un secret asemănător dagherotipiei: parcă au mai fost scrise cîndva, poate într-o existenţă anterioară („De ce?”, „ Un alt răsărit”, „Taina”, „joc” etc). În prefaţa cărţii, Eugen Dorcescu afirmă că „tema poemelor – Iubirea – este abordată cu imense timidităţi şi delicate perifraze, dragostea neavând nimic instinctual, vehement, tenebros, ci consumându-se între aspiraţii vagi, regrete discrete, dorinţe intense, dar, pudic, strunite, poate chiar reprimate, potrivit unui cod al bunului simţ, al onoarei, al purităţii”. Emilia Ţuţuianu a reuşit să ascundă sub mantia versului, un principiu ordonator de sentimente, astfel ca linia trăirilor, constrînsă de decenţă şi rigori, să se înalţe spre subtilitatea semnificaţiei.  Cu privirea pierdută în depărtări, poeta priveşte, parcă din oniric, printre dinţi de stîncă, chipul iubirii de o realitate atît de pură, atît de senină, încît pare a coborî din lumina albastră a orizontului, către versul fermecător prin puritate, suavitate expresivă în acel amestec de feminitate şi frumos. Emilia Ţuţuian nu caută iubirea spre a exprima frumosul, ci caută frumosul pentru a se înalţa către iubire. Despre acest lucru vorbeşte în întreg, volumul, acum cînd atinge acest prag, îl simţim vibrînd de o muzicalitate sensibilă, de fiorul iubirii ce se manifestă în noi prin iubire. Poemele vorbesc de la sine şi, prin ele, Emilia Ţuţuianu se poate legitima ca poet.

Emilia Ţuţuianu – Joc

De mică, am visat să merg pe valul apei înspumat,/ s-adun în ochi mişcarea lui şi reflectarea cerului,/ să simt răcoare-i la picioare,/ să simt că-ntregul corp mă doare.// Şi într-o zi…/ priveam la droaia de copii care cântau voios, săreau/ şi pietricele zvârlite departe, pe mal, adunau/ erau zeci, sute şi mii/ şi albe şi negre, maro, cenuşii,/ dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate şi sfere/ venind de departe, vorbind de alte ere.// *** M-am aplecat şi-am strâns şi eu…/ Le-am aşezat chiar la uscat,/ le-am ridicat şi m-am jucat/ zvârlind în sus pe rând, mereu,/ una, două, trei, patru…dar au picat/ din nou în praf. S-au murdărit!

Game

Şi-atunci iarăşi am pornit/ pe prundul aspru să găsesc/ doar pietre albe, negre, maro şi cenuşii…/ *** Trecut-au anii…Te-ntâlnii pe malul apei argintii/ eram ca doi îndrăgostiţi, ce-nlănţuiţi/ mergeam încet, călcând uşor,/ nisipul ridicând în zbor./ Dar, deodată, am simţit intrând în tălpi/ prundişul galben-cenuşiu/ şi am strigat, ca şi atunci când pietricele azvârleam/ în apa în care mă scăldam;/ înnebunită am ţipat: Sunteţi aici? Nu m-aţi uitat?// … Le-am strâns apoi pe toate-n mâini/ albe şi negre, maro şi cenuşii,/ dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate şi sfere,/ venind de departe, vorbind de alte ere.// *** Strângeam, strângeam şi trupul mi-l simţeam/  plin de fiori şi de durere…/ Dar nu ţipam; ci iar strângeam,/ mai tare, tot mai tare vream…// *** Şi sângele simţeam că-mi fierbe,/ ceream ceva şi nu ştiam/ că-n mâini s-a plămădit durere şi plăcere,/ şi pietrele-mi intrau în piele iar/ sângele curgea şuvoi…/ Iar mâinile lipsite de viaţă şi moi/ se  desfăcură încet, pe rând,/  ca şi o vorbă dintr-un gând./ Pe degete, sângele-mi făcuse inele/ iar ele, sfintele pietricele,/ dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate şi sfere/ venind de departe, vorbind de alte ere,/ nu mai erau: albe, negre, maro, cenuşii,/ ci roşu aprins, cu pete aurii/ şi-n mâini parcă aveam zeci, sute, făclii.// *** Pioasă, genunchii i-am pus pe pământ/ şi ochii şi faţa şi gura-mi rosteau în cuvânt:/ „Ce-amarnică-i truda!”…/ Dar, iar am plecat pe malul apei înspumat/ pietricele s-adun: albe şi negre, maro, cenuşii/ să le dau strălucirea, să le fac roşii-aurii…. 

——————————–

Maria Diana POPESCU

16 ianuarie 2019

http://www.art-emis.ro/

Galina MARTEA: Floare Albastră – publicație în memoria marelui Eminescu

Fondată de Centrul Cultural Spiritual Văratic din județul Neamț – supranumit și „Lăcașul Culturii Eminesciene”, recent a fost publicat primul număr al Revistei de Literatură, Arte și Spiritualitate „Floare Albastră” (anul I, ianuarie – decembrie 2018), redactor șef fiind minunatul și talentatul om de cultură Emilia Țuțuianu (fondatorul revistei, poet, prozator, publicist, editor). Într-o formulă desăvârşită, revista în cauză este realizată în memoria marelui scriitor Mihai Eminescu, dar, în același timp, este și o dedicație în semn de omagiu pentru marile personalități ale neamului românesc, personalități distincte care de-a lungul timpului au promovat și au dezvoltat cultura românească. Totodată, revista este o deschidere către cultul religios al creștinismului ortodox la baza căreia este prezent factorul ideal al existenței umane – spiritul și bogăția spirituală, în contextul dat Emilia Țuțuianu menționând: Noua cale de comunicare, vor fi paginile revistei Floare Albastră, apărută sub egida Centrului Cultural Spiritual Văratic, o zidire prin cuvânt a gândului frumos, dăinuitor, împlinit prin lumina din acest loc magic, ca o altă poartă a Cerului, alături de Mănăstirea Văratic – o aripă a inspirației sau a meditației la raportul cu universul, locul în care se arată iubirea pentru Dumnezeu la fiecare sunet dulce de clopot ce atinge sufletul ca un balsam!”. Iar dacă să ne referim la denumirea revistei, atunci aceasta este o creație executată prin forma comparativă/ asociativă cu poemul Floare Albastră, scris de geniul literaturii românești Mihai Eminescu. Astfel, precum poemul reprezintă o cugetare adâncă pe tema dragostei, așa și revista în cauză redă imaginea plină de sentimente înalte pentru tot ceea ce este uman și divin în astă lume. Floare Albastră este o publicație cu adevărat frumoasă care impune respect și admirație pentru  conținutul său nespus de calitativ și de interesant. Cu o grafică de o expresivitate aparte, pe coperta revistei sunt înscrise cuvintele marelui poet Mihai Eminescu „Unde vei găsi cuvântul, ce exprimă adevărul?…”, ele redând un înțeles bine conturat despre sensul realității obiective ce se regăsește între expresie și conținutul fidel al reprezentărilor omului, nemijlocit, cu referire la conținutul ce este prezent în paginile publicației respective, acesta abordând discursul literar raport la spiritul creator al scriitorului.. După cum poemul Floare albastră, de Eminescu, este unul dintre cele mai reușite creații despre dragostea umană și, respectiv, despre efectele trăirilor sentimentale redate prin cea mai idealizată formă, așa și revista Floare Albastră reproduce prin mijloace artistice splendoarea meditațiilor/ opiniilor ce sunt realizate de personalități cu renume atât din țară, cât și din afara ei.

Structurată în multiple diviziuni, publicația cuprinde conținuturi de esență despre literatură, artă, cultură, istorie, evenimente din trecut și prezent, etc. Cu o deschidere bine definită, în Editorial, scriitoarea Emilia Țuțuianu vine cu descrieri impresionante despre fenomenul culturii din județul Neamț, cât și din întreaga țară românească; despre importanța Centrului Cultural Spiritual Văratic și Mănăstirea Văratic, despre aportul marilor scriitori români ce au contribuit la valorificarea ținutului românesc  din regiune, toate acestea fiind înregistrate în eseul cu titlul Argument. Lucruri cu adevărat captivante ce completează în mod distinct conţinutul revistei. Făcând o descriere succintă despre activitatea și intențiile Centrului Cultural Spiritual Văratic, dar și despre tradițiile culturale locale, Domnia Sa relatează: „De la bun început Centru Cultural Spiritual și-a propus două tipuri de abordare: una culturală și o alta educativă. Argumentul care a stat la baza acestui proiect a fost moștenirea culturală de o mare bogăție și varietate a zonei Mănăstirii Văratic. Edificiul nou ridicat se alătură complexului cultural spiritual religios al mănăstirii, cunoscut în întreaga țară… Popasul făcut în diferite perioade de timp, de către mari scriitori și poeți români: Mihai Eminescu, Veronica Micle, Mihail Sadoveanu, Dimitrie Bolintineanu, Calistrat Hogaș, Gala Galaction, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Bartolomeu Anania, Ștefana Velisar Teodoreanu, Valeria Sadoveanu, Cornelia Pillat, Sorin Ullea, etc. organizarea de audiții muzicale și șezători culturale, au contribuit la existenta unei vieți spirituale intense și s-au constituit ca un reper al vieții culturale monahale, pe care ne propunem să îl continuăm. Centrul Cultural Spiritual poartă emblema arhitecturală a locului și a fost ridicat din iubire, entuziasm și generozitatea cititorului, Dianu Sfrijan cu intenția de a lumina, a așeza și a rostui lucrurile vieții de obște, de a păstra identitatea și tradițiile culturale locale întru bucuria sufletului. 0 zidire de suflet, făcută cu sacrificii care se dorește a fi un loc de convergență a iubirii și un reper util și activ în viața comunității, ața cum își dorea însuși ctitorul. Acest lăcaș cultural spiritual are la temelie un legământ de iubire, ce vorbește tuturor celor care îi trece pragul despre neuitare, forța iubirii, dăruire și dăinuire”. Conform celor expuse de Emilia Țuțuianu, putem evoca că este pus în circulație un limbaj expresiv și clar despre dragostea umană raportată la idealurile supreme ale acesteia, în așa mod fiind deschise noi orizonturi în a cunoaște mai bine realitatea existentă pusă față în față cu relațiile sociale dintre oameni, cu procesele vitale efective ce se intersectează cu existența, destinul, conștiința, morala umană. Deci, cele istorisite se asociază în modul cel mai direct cu tot ceea ce este uman și real în viața pământească, cu tot ceea ce este plin de esență și fundamental pentru existența omului în astă lume. Cu referire la aceste componente remarcabila scriitoare și om de cultură Emilia Țuțuianu zice: „În 2018, anul centenarului, lansăm revista tiparită Floare Albastră, urmând ca din anul 2019 să fim prezenți și pe internet cu un blog omonim. Este un început timid, dar consider că orice act cultural este un adaos și un câștig adus spiritualității românești și ca fiecare din noi ar trebui să se simtă dator să-și marcheze trecerea prin viață lăsând moștenire celor ce vin, o părticică de frumos, o frântură din sufletul lor, un gând constructive”.

Desprinzându-se dintr-un complex de idei prin care se identifică conceptul cunoașterii, conceptul despre lume și existența ei, din primele pagini ale lucrării ne întâlnim cu imagini literare destul de interesante prin care verbul prezent se caracterizează pe sine însuși prin flexiune proprie fiecărui scriitor/ autor. Prin urmare, pentru a ne familiariza mai în de aproape cu autorii prezenți în lucrare, atunci urmează să le identificăm numele și, respectiv, conținuturile ce-i caracterizează în calitate de scriitori. Este captivant acest aspect, deoarece prin dialogul literar analitic se identifică compoziția fiecărui cuvânt scris și, nemijlocit, compoziția tuturor elementelor ce formează întregul conținut artistic al revistei. Prin imaginea acestui model de creație literară avem ocazia să relevăm reflecțiile cunoașterii de sine în funcție de procesele ce au loc în conștiința omului sau, mai bine zis, ce au loc în conștiința scriitorului. Deci, descrierile realizate prin cuvântul literar, regăsite în paginile revistei, se asociază perfect cu spiritul intelectual al omului ce este menit să creeze lucruri capabile de sentimente înalte. Prin armonia acestor argumente se regăsește spiritul intelectual al scriitorului român, al omului de cultură și artă, al omului ce este menit să fie un slujitor al cultului religios/ al cultului creștin ortodox. Printre aceste ipostaze este prezent înaltul om de cultură spiritualăSlujitor al neamului românesc – IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, care realizează un discurs literar de o mare importanță pentru ființa umană. Prin „Cuvântul de binecuvântare” Domnia Sa scrie: „Întemeiată la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Mănăstirea Văratic este una dintre cele mai reprezentative vetre ale monahismului românesc. Tradiția mănăstirii, istoricul ei, transmisă pe cale orală sau consemnată în scrieri de mare importanță teologică și culturală ne arată profunzimea duhovnicească și pilduitoare a monahiilor care au viețuit aici”, ulterior spunând: „Centrul Cultural Spiritual Văratic s-a clădit cu multă trudă, dar și multă dragoste, zidindu-se piatră peste piatră pentru a se deschide „o cărare pe care putem merge, gustând din cultură și spiritualitate”. De la înființarea sa și până astăzi el încearcă să țină fruntea sus, să-și respecte obiectivele, să umple suflete de nădejde și bucurie, să scrie istorie prin cultură, profesionalism, noblețe, tradiție”, în continuare exclamând „Cuvântul dintru începuturi a fost creator, a transmis simțire și idei, a conturat spațiul și timpul, reliefând în scrieri ceea ce au gândit mințile fondatoare de cultură și civilizație ale umanității din toate timpurile și locurile. La inițiativa distinsei doamne Emilia Țuțuianu, ne-am gândit la înființarea unei reviste de literatură, arte și spiritualitate, care să întregească activitatea CCSV și să aducă senin și parfum de cuvânt bun și înțelept oricui iubește cultura, și care, însetat de dorul de frumos, să se poată adăpa din vorba plină de har a celor care privind lumea o pot așeza la inima cititorului”. Discursul în cauză este destinat problemelor ce ţin de Biserica Ortodoxă și, respectiv, de cultura unui popor ce tinde să respecte morala religioasă. Deci, în cele din urmă, este foarte plăcut să cunoaştem afirmaţiile Domniei Sale despre esenţa divină în viaţa pământească, despre legea naturii în contextul divinităţii, despre lăcaşul de cult al poporului român, toate, la rândul lor, fiind conţinuturi esențiale care completează cunoştinţele omului despre viaţă şi legile ei. În același timp, înaltul om de cultură spiritualăIOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, menționează cu multă plăcere sufletească despre importanța și necesitatea revistei Floare Albastră: „Este prima revistă de cultură a Văraticului… Numele de Floare albastră ne poartă gândul la poetul nepereche ce și-a consumat existența și prin acest loc iubit de Dumnezeu, cunoscută fiind profunzimea trăirii sale religioase și evlavia față de oazele de spiritualitate monahală, în unele dintre ele viețuind chiar câțiva membri ai familiei sale. O revistă cultural spirituală ca Floare Albastră, va reașeza aceste locuri nu doar în itinerariile pelerinilor ce vin pentru rugăciunea către Dumnezeu sau în cele turistice, ei și în cele culturale naționale și va aminti prin articolele apărute de marii călători ai trecutului, dar și de creatorii de astăzi, cercetători ai fenomenelor culturale și spirituale ale lumii acesteia. Avem o promisiune făcută domnului Dianu, finanțatorul Centrului Cultural Spiritual și prin doamna Emilia Țuțuianu continuăm misiunea noastră de neuitare a trecutului cultural și spiritual al acestor locuri, dorind ca această revistă să poată transmite, să poată comunica gânduri și idei ale contemporanilor, trecute prin memoria afectivă a marilor noștri înaintași peregrini prin această lume. Fie ca Dumnezeu Cuvântul întrupat în istorie să ne ajute în această nouă misie și să reverse peste întreaga noastră ființă harul Său proniator care să ne călăuzească spre a alege cele mai înălțătoare și paradigmatice chipuri de trăire a frumosului în ceea ce ne-am propus să ctitorim”. Sunt expuse lucruri de mare valoare, conținuturi extraordinare ce merită a fi retranscrise în totalitate pentru ca publicul cititor să le cunoască și să le urmeze.

Continue reading „Galina MARTEA: Floare Albastră – publicație în memoria marelui Eminescu”