Tudor PETCU: Estetica la Platon și Aristotel

În primul rand, atunci cand vorbim despre estetică, ar trebui să luăm în considerare idea de frumos pentru că frumosul în sine reprezintă specificul esteticii ca disciplină.

În general, în ceea ce priverște estetica, s-au formulat mai multe teorii, fiecare dintre ele încercand să explice ce este frumosul și ce este uratul. Cu alte cuvinte, frumosul și uratul sunt principalele categorii estetice. Desigur, întrebarea care se pune este următoarea: putem noi spune cu certitudine ce este frumos ș ice este urat? Pană la urmă ceea ce este frumos pentru mine poate fi urat pentru celălalt și invers. Astfel, ne putem da seama de o realitate foarte importantă: atata vreme cat vorbim despre etetică și dorim să cercetăm un asemenea domeniu, principalul aspect cu care ne confruntăm este subiectivismul.

Într-adevăr, a încerca să definești concret o categorie a frumosului și o categorie a uratului ține foarte mult de gradul nostru de subiectivism pentru că, în general, fiecare dintre noi este subiectiv, adică fiecare are propriul gust. Inclusiv din punct de vedere esthetic avem gusturi care ne diferențiază unii de ceilalți, prin urmare, din pounctul meu de vedere întrebarea cea mai justificată nu ar fi doar ce este estetica? sau ce este frumosul și ce este uratul? ci în primul rand cum pot gandi frumosul și cum pot gandi uratul?

Este foarte să înțelegem ca cele două categorii estetice invocate sunt concepte pure, deci estetica în sine este o disciplină conceptuală.

Evident, acum ne putem pune următoarea întrebare: ce este un concept? De fapt, ar trebui sa pornim de la aceasta întrebare pentru a putea vorbi ulterior despre conceptul de frumos.

Fara a dori să insist prea mult acestui aspect și în ciuda faptului că pot fi date multe răspunsuri, s-are putea afirma următorul lucru: conceptul este o teorie. Adică, atunci cand problematizăm ceva, ne întrebăm cu privire la un anumit aspect și discutăm despre el, teoretizăm și acesta devine automat un concept. Altfel spus, demersul la care recurgem în încercarea noastră de înțelegere este acela al conceptualizării.

Ținand cont de tot ceea ce s-a specificat pana acum, următorul pas este raportarea la conceptul de frumos și la felul în care acesta a fost perceput de diferiți ganditori.

Istoria filosofiei, sau mai coerct spus a esteticii abundă în teorii și puncte de vedere care de care mai interesante, astfel încat se poate spune că frumos este una dintre marile preocupări și interogații filosofice asemenea binelui, Ființei, adevărului sau libertății.

Este normal să fie așa din moment ce frumosul ca atare este un orizont general, adică abstract, ceea ce înseamnă că frumosul în calitatea lui de categorie poate cuprinde mai multe segmente, de exemplu: comportamentul uman, grija acordată celuilalt, mesajul pe care îl transmitem printr-o anumită activitate pe care o desfășurăm, mai ales din punct de vedere artistic, etc.

Spun asmenea lucruri, gandindu-mă mai cu seamă la poetul și matematicianul Ion Barbu pentru care era foarte important grija fața de mesajul pe care un scriitor îl transmite cititorilor sai. Altfel spus, există și o estetică morală în interiorul căreia se regăsește și frumosul.

Însă, independent de ce la afirmate mai sus, cel mai interes îl prezintă frumosul artistic. Principalul instrument de lucru al artei este frumosul ca rezultat direct al unei creații.

Ținand cont de o asemenea realitate, am putea să ne concentrăm atenția asupra rolului și impactului pe care le poate avea frumosul artistic asupra noastră. În primul rand, atunci cand vedem de exmplu o pictură frumoasă sau o sculptură frumoasă, rămanem uimiți, adică avem un sentiment de profundă admirație față de creația respective. Vorbim așadar de rolul și impactul emotional al frumosului artistic în viața noastră.

Apoi, o creație frumoasă ne determină să ne punem o serie de întrebări cu privire la mesajul pe care artistul respectiv a vrut să ni-l transmită, cu alte cuvinte, frumosul artistic ajunge să fie învăluit de o aura de mister. Nu întamplător am fi îndreptățiți să spunem că cea mai importantă caracteristică a frumosului artistic și, pană la urmă, a frumosului în general, este misterul. În definitiv, a înțeles cineva cu adevărat ce a vrut să spună Leonardo Da Vinci cu Cina cea de taină, poate cea mai mare capodoperă a Renașterii italiene?

Nu în ultimul rand, întalnirea noastră cu o creație artistică ieșită din comun ne face să ne întrebăm dacă propriul ei frumos coincide cu frumosul nostru, cu felul în care noi îl percepem, îl Continue reading „Tudor PETCU: Estetica la Platon și Aristotel” →

Vavila POPOVICI: Filozofia, Știința, Religia și Politica (3)

„Un sistem politic ce nu ține cont de ascensiunea morală a cetățenilor și de practicarea virtuților de către guvernanți este destinat pieirii și scufundă Statul în corupție și înstrăinarea de Dumnezeu.”

Aristotel

S-a spus despre filozofie că este încercarea de a găsi o formă de echilibru a omului cu lumea. Deși bazele filozofiei au fost puse de Platon, așa cum am spus în eseul anterior, Aristotel, și el unul din cei mai importanți filozofi ai Greciei Antice, a fost cel care a tras concluziile necesare din filozofia acestuia și a dezvoltat-o, putându-se cu siguranță afirma că Aristotel este întemeietorul științei politice ca știință de sine stătătoare. Spirit enciclopedic fiind, a întemeiat și sistematizat domenii filozofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica. De asemenea s-a ocupat de științele naturale, studiul naturii constituind o tradiție a familiei sale. Despre filozofie spunea că toate celelalte științe sunt mai necesare decât ea, dar nici una nu o întrece în excelență.

S-a născut în anul 384 î. Cr. în orașul Stagira din nordul Greciei, ca fiu al medicului curții macedonene. Rămas orfan, la optsprezece ani pleacă la Atena, unde se alătură ilustrului grup al celor care lucrau și studiau la Academie sub conducerea lui Platon. Devine elevul acestuia, având o natură spirituală realistă, diferită de cea a profesorului său. Acesta avea obiceiul să-l numească „Mânzul”, știindu-se că mânjii își lovesc mamele când ele nu au destul lapte. Rămâne la Atena timp de 20 ani. În anul morții lui Platon a părăsit Atena. Avea 37 ani, era un savant și un cercetător consacrat. A fost profesorul acelui băiat din Macedonia care mai târziu a întemeiat un imperiu și a fost cunoscut în istorie drept Alexandru cel Mare. A murit în anul 322 î. Cr.

Era un bun vorbitor, se exprima limpede în discursurile sale, era persuasiv în conversație și avea un spirit caustic. A crezut că toți oamenii au sădită în firea lor dorința de a cunoaște, că dobândirea înțelepciunii oamenii o doresc instinctiv. Fericirea pentru el consta într-o viață alcătuită dintr-o activitate intelectuală și din contemplație. N-a fost însă un intelectual retras. Viața contemplativă pe care o recomanda nu trebuia petrecută într-un fotoliu sau într-un turn de fildeș. Dorința cea mai nobilă a unui om este să ajungă nemuritor sau să imite zeii, pentru că astfel devine mai desăvârșit și mai împlinit ca om. Erorile lui, se presupune că au fost făcute din neatenție sau din lipsă a tehnologiei avansate (aparatură). El recunoștea că în cunoașterea științifică se pot înregistra progrese și se pot face revizuiri. Mihail Eminescu poetiza: „Ce-un secol ne zice ceilalți îl dezic…”.

Pentru a explica lumea înconjurătoare, erudiții greci din Antichitate se bazau pe capacitățile lor de observație, de deducție și pe raționamentul logic și credeau că în acest mod pot ajunge la concluzii corecte. Lăsându-se îndrumați de această metodă, ei au ajuns la mai multe concluzii corecte, de pildă că în univers există o ordine fundamentală. Însă impedimentul lor l-a constituit faptul că observațiile lor se limitau la ceea ce puteau percepe cu ajutorul simțurilor, limită care i-a dus pe mulți filozofi geniali, inclusiv pe Aristotel, pe piste greșite. De exemplu, ei credeau că planetele și stelele se mișcă în jurul pământului și la acea vreme, acest crez era considerat un indiscutabil.

În Europa „creștină” a Evului Mediu, unele dintre învățăturile lui Aristotel au obținut statutul de adevăr recunoscut, acceptate fiind pe scară largă ca fiind corecte. Teologi romano-catolici, cel mai cunoscut fiind Toma d’Aquino (sec. XIII), au inclus în studiile lor teologice fragmente din lucrările lui Aristotel.

Pentru Aristotel, sufletul este principiul vieții și al mișcării ființelor vii, în cazul omului adăugându-se principiul inteligenței, diferit de Platon care separa complet și dramatic sufletul de trup. Meritul cel mai mare al lui Aristotel este de a fi dat gândirii științifice metoda silogistică – procedeul dialectic de gândire care ne duce la adevăr, prin el găsind adevărata natură a lucrurilor. A introdus conceptele de materie, formă, putere, act. Știința are de explicat cauzele acestor deveniri, iar metafizica – cauzele ei, începând cu Dumnezeu „primul motor”, care mișcă totul și care gândește toată devenirea lor.

În cartea sa „Despre suflet” definește sufletul drept un „act” al corpului, cu regiuni deosebite: cea inferioară – cea vegetativă (comună plantelor și animalelor), cea senzorială rezervată animalelor și cea rațională rezervată omului: „Ceea ce este propriu fiecărui lucru, este din fire cel mai bun și mai plăcut acestuia – pentru ființele umane, de aceea, viața conformă cu rațiunea este cea mai bună și mai plăcută, de vreme ce rațiunea mai mult decât orice altceva este omenească. Astfel de viață, prin urmare, este totodată și cea mai fericită”.

Spiritul uman se naște ca o tabula rasa în care se imprimă experiența câștigată – constituind intelectul pasiv, dar în afara lui există și un intelect activ, nemuritor, veșnic, partea pe care o are omul comună cu zeii.

Ca și magistrul său, Aristotel a scris mult. Opera lui Aristotel se compune din: Scrieri despre Logică, Scrieri despre știință, Scrieri metafizice, Scrieri etice, Scrieri estetice, Scrieri politice. Scrierile au fost descoperite pentru cultura europeană în timpul Evului mediu. La început cultura aristotelică a fost preluată de arabi, prin traducerile siriene, de unde a trecut în Evul Mediu creștin. A dominat toată filozofia creștină, scolastică, până la venirea timpurilor moderne.

Ceea ce a determinat dezvoltarea filozofiei aristotelice a fost mai ales concepția platonică despre Idei. Aristotel considera această viziune a lui Platon a fi singura realitate adevărată și temeiul determinant al lumii aparițiilor, ca fiind o concepție pe nimic fundamentată și care are ca urmare o dublare a realității, fără să poată însă explica cum este posibil ca lumea ideilor să producă lumea reală. Concepția platonică despre idei nu poate lămuri de unde își are originea deosebirea caracteristică prin care lumea aparițiilor se deosebește de lumea ideilor, așadar ea nu poate lămuri originea devenirii și a evoluției. Aristotel ținea la convingerea că lumea ca totalitate este un organism uriaș fundamentat pe un temei unitar spiritual, împărtășise și concepția platonică despre idei, dar cu o corectură importantă că acestea nu mai sunt niște entități supra-senzoriale, ci ele sunt potențe active în lucruri; ideile sunt în lucruri și fără de acestea nu este posibil nici un lucru. Ideile, lucrurile și materia nu sunt trei grade deosebite ale realității, ci factori corelativi ai aceleiași realități, factori ce colaborează pentru a produce ceea ce este esențial în evoluția naturii și a vieții. Ideile sunt, desigur, acelea care fac să apară lucrurile din lume și care le dau acestora forma lor. Că lumea este un proces evolutiv presimțise și Platon, dar nu a putut explica originea acestei deveniri, ceea ce a reușit Aristotel.

Pentru el ideile nu duc o existență liniștită în transcendent, cum credea Platon, ci ele sunt puteri active în această lume. Ca atare Aristotel înlocuiește noțiunea de „idee” cu aceea de „formă”. Substratul tuturor schimbărilor din lume îl constituie materia, fără ea nu poate exista nimic, excepție făcând doar Divinitatea. În materie acționează factorul creator, principiul formării ce structurează și formează materia haotică. Fiecare obiect este de aceea un produs al Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, Știința, Religia și Politica (3)” →

Vavila POPOVICI: Despre rușine

„A nu fi cuprins de rușine atunci când ai greșit e cea mai mare depravare.”

– Aristotel

Dicționarele definesc rușinea ca sentiment penibil de sfială, de jenă provocat de un insucces sau de o greșeală, antonimul fiindu-i cinstea. Deci, atâta timp cât va exista rușinea, va exista și cinstea.

O persoană poate să se simtă rușinată numai dacă are sentimentul rușinii, pe care unii știu să-l ascundă, alții –nu. Oamenii de știință și victorienii (epoca istoriei engleze corespunzătoare domniei reginei Victoria) erau fascinați de reacția de înroșire a feței. Ea dovedea că sentimentele autentice nu pot fi mascate și că emoțiile pot triumfa asupra rațiunii. „Cel care nu roșește de căință nu va fugi de fapte care dau mustrări de cuget”, spunea poetul si dramaturgul german Friedrich von Schiller.

Rușinea este una din cele mai puternice emoții umane. Rădăcina cuvântului „rușine” provine de la un cuvânt mai vechi ce înseamnă „a acoperi” în sensul de a ascunde și acoperi lucrurile de care ne este rușine. Se distinge de alte emoții prin dimensiunea sa socială, secretă, corporală și spirituală. Uneori e definită ca o versiunea socială a învinuirii care joacă un rol important în fobia socială. Este adesea rezultatul unei umilințe, înjosiri, nerealizări sau a unei imagini corporale nedorite, dar și o consecință a unei emotivități crescute în cazul persoanelor timide, rușinea neavând, în acest caz, o justificare reală.

Constantin Noica scrie în „Pagini despre sufletul românesc”: „Sentimentul de rușine, cum spune Xenopol, acest simțământ încearcă uneori pe cel al adevăratei conștiințe de stăpân”. Român cu conștiința de stăpân era și năzuința istoricului, revoluționarului Nicolae Bălcescu (1819-1852). Xenopol – filozof, istoric, scriitor român – mai vorbea despre marii învățători ai Ardealului – Samuil Micu, Petre Maior și Gheorghe Șincai care insistau asupra învățăturii pedagogice bazată pe moralizare și simțământul rușinii, dojenind poporul român pentru „căderea lui atât de joasă, când el se cobora dintr-o așa de mândră obârșie”.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Despre rușine” →