Atena, GRECIA
SCRISOARE CĂTRE TINE,
PRIETENĂ NEPREȚUITĂ,
MARIANA GURZA…
Cât de ciudată mai este și viața asta, plină de
întorsături… și-acolo unde crezi că ești pe linia de
plutire, îți poate cade o năpastă precum trăsnetul,
care să te zdruncine din temelie! Așa a fost și cu tine, Mariana, te-ai dus
fără a prinde bine de veste! Cum să începi acum o scrisoare de adio?
Cum s-o trimiți unei dragi prietene ce s-a dus „Spre zarea celor care nu
cuvântă”? Cu siguranță că, dacă ai fi aici printre noi și ți-aș fi cerut
părerea, așa cum deseori făceam, tu m-ai fi sfătuit! Durerea pierderii
este ca un cuțit ce-ți pătrunde în suflet sfâșiindu-l, ea rămânând la fel de
puternică și insuportabilă de fiecare dată când îți bate la ușă, trezindu-ți
sentimente de revoltă, de neputință a acceptării morții, amestecate cu
lacrimi și durere. După un timp, când durerea se mai îndulcește cât de
cât, cobori în adâncul ființei tale, plină de „Gânduri pe malul tăcerii ”
și-acolo, „La răscruce de lumi”, „La granița-ntre vise”, acolo, „Pe urma
pașilor pierduți” și „Pe tărâmuri neumblate”, acolo, „Dincolo de
cuvinte”, unde amintirile te năpădesc, îți inundă mintea cu-ncetul și, ca
un „Apostol fără nume” încerci să le aduni, să le scoți la iveală și să le
impărtășești cu cei ce știu, cei care cunosc sau vor a cunoaște despre
personalitatea acestei ființe deosebite, minunate: aceea care a fost și va
fi mereu vie în minte, Mariana Gurza! (Între ghilimele sunt titlurile
volumelor mele de poezii).
Mă las furată de gânduri încercând cumva să mi le adun și, din
noianul lor, caut să le găsesc pe cele ce le pot împărți subliniind
adevărata valoare ce-o poate avea un suflet nobil ca al dânsei, suflet ce
va rămâne printre noi, toți cei ce am iubit-o și apreciat-o, atâta timp cât,
bine știut, doar Uitarea duce la Neființă! Dar eu nu o voi uita! Mi-e însă
mintea golită parcă, haotică… oare cum să încep? Cu cuvinte de drag ce-
mi inundă sufletul în dorința de-a-mi împărtăși sentimentele? Poate prin
depănarea amintirilor celor mai vii și-ale momentelor esențiale de
neuitat ce și-au lăsat amprenta pe sufletul meu? Să încep cu acele
momente de fericire pe care aș vrea să le detaliez în amănunțime știind
că acestea sunt daruri de viață și pentr-o-ntreagă viață, pe care le țin
strâns ca pe-o amuletăpe pieptul meu? Sunt atât de multe cele ce țin de
tine păstrând culori de neșters, vii în mintea mea! De-ai fi fost aici,
poate mi-ai fi spus cum să fac, ca de fiecare dată când părerea ți-o
ceream, deși știu că acum nu mi-ai fi dat-o, ba poate chiar mi-ai fi
interzis, că așa erai tu! Nu-ți plăcea de fel periajul, nu voiai vâlvă și
sentimentalism în jurul tău, nu suportai nici laude, nici coroane din
frunze de dafin socotind că sunt de prisos, un teatru banal! De câte ori
voiam să-ți mulțumesc de daruri sufletești, tu mă opreai cu acel ifos de
mentor, categoric, așa cum mi-ai și fost la primii mei pași în lumea
literaturii (eu fiind medic de profesie) spunându-mi: „ fac ceea ce-mi
dictează sufletul, darul e de la Dumnezeu” sau „am primit bine, dau
binele pe mai departe”! Atât voiai și nimic mai mult, doar să ajuți, doar
să îndrumi, doar să deschizi porți zbătându-te pentru cei ce credeai că
merită să iasă la iveală, toate de dragul literaturii pe care o slujeai cu
patimă, în slujba cuvântului, fiind un talent, un maestru în mânuirea
condeiului, aducând un mare aport literaturii noastre prin volumele tale
de poezii, eseuri și proză, prin distincțiile tale, toate ce vor dăinui în
timp!
Lucrai cu patos în a propaga frumosul, zi și noapte la Revista
„Logos și Agape”, copilul tău din fașă, chiar până în ultimile tale
momente de conștiință, de pe patul spitalului, printre grele răsuflări,
până la ultima! Căutai să descoperi noi talente în care credeai, dându-le
pasul pentru a duce ștafeta literaturii mai departe considerând că pentru
fiecare există loc, fiecare având dreptul de-a încerca și că nimeni nu-i
de prisosință, fiecare putând contribui, fie și cu o părticică, tu dăruind
necondiționat, ca suflet nobil precum erai, altruist cum rar întâlnești,
toate cunoștințele tale, cu tot sufletul și inima ta mare, largă, precum
Universul! Ai iubit scrisul cu patimă, ai vrut să-l promovezi și-n ce mă
privește, nu voi uita vreodată că, descoperindu-mă pe grupul „Romantic,
armonie, bucurie” unde începusem să postez poezii, într-o seară, așa ca
din senin, fără a te cunoaște, m-ai accesat întrebându-mă: „tu vrei să
rămâi un poet doar ce postează pe facebook?” „Consideri că sunt poet”,
te-am întrebat? „Scrii bine, de ce nu-ți aduni poeziile într-un volum?”
Am rămas perplexă, nu mă așteptam, surpriza mi-a fost atât de mare, nu
numai pentru că mi-ai spus că-ți place cum scriu, dar și de propunerea
făcută întrebându-te cu-acea timiditate de învățăcel: „E posibil așa ceva,
cum aș putea face? Departe de țară, nu cunosc pe nimeni, nu mă pricep,
cum aș putea edita?” Mi-a părut un vis de neîmplinit, la care nici nu
îndrăznisem până atunci să mă gândesc. M-ai sfătuit ce și cum trebuie să
fac, m-ai prezentat Editurii SINGUR unde Fondator și Director era poetul
Dăncuș Doru Ștefan care mi-a încuviințat și dumnealui materialul trimis
și-așa, mi-a vazut lumina tiparului, în martie 2015 primul meu volum de
poezii, volumul de debut, „La răscruce de lumi”! Fericirea simțită era de
nedescris și tu, suflet minunat, participai la bucuria mea întrebându-mă
mereu cum mă simt când țin în mână primu-mi volum, când îi miros tușul
proaspăt al foilor proaspăt tipărite, privind coperțile-i lucioase, când îmi
văd visul împlinit, la care eu, firește, fără tine, nici prin vis nu îndrăzneam
să mă gândesc! Eram plină de entuziasm simțind că mi-ai apărut în viață,
exact ca „Îngerul meu la vreme de seară”, acesta fiind titlul unei poezii ce
ți-am dedicat atunci și la care ai fost tare înduioșată, un gest mic din partea
mea, timid, o poezie însă scrisă din suflet pentru un SUFLET măreț!
ÎNGERUL MEU LA VREME DE SEARĂ…
autor Anna-Nora Rotaru, dedicată Marianei Gurza
Când somnu-i lin, suav m-oblojește
Și mintea de gânduri îmi este golită,
Când fruntea în palmă se hodinește,
Și vrerea mi-adoarme, în vis toropită,
Când poverile vieții îmi par dispărute,
Uitate-undeva, într-un colț, deoparte,
Pripășite mi-s muzele, par-a fi mute,
Alungate-n abisul de neliniști deșarte,
Tu, Înger mi-apari la vreme de seară,
Pe-o palidă rază din Luna cea Plină,
Aura revărsându-ți, cea sfântă și rară,
Cu mantie mă-nvălui, de dulce lumină
Purtându-mă-n zări, pe căi neumblate,
Unde țâșnesc culorile și muzici divine,
Auzului meu dând cântările-ondulate
Și-ochilor deslușiri de spectre-n lumine,
NORA
versuri din volumul „La răscruce de lumi”
Dar și tu, mentorul meu drag, te simțeam plină de satisfacție și știi
ceva? Ai meritat-o pe deplin că, deși fiind la primii mei pași, tu m-ai
descoperit, azi eu fiind într-un fel opera ta, m-ai plăsmuit, mi-ai arătat
drumul de urmat, mi-ai spus să mă aventurez, mi-ai dat aripi să zbor, tu
rămânând cea mai de preț ființă pe care am întâlnit-o vreodată în viața
mea, un om cu totul deosebit, cum rar poți întâlni sau poate niciodată!
Câți pot fi ca tine? Spirit minunat și prietenă, suflet nobil, neprețuit,
mulțumesc că din prima clipă când te-am cunoscut mi-ai arătat încredere
deschizându-mi larg brațele și-arătându-mi Universul spiritual în care ai
încercat să mă botezi ca să mă pot dezvălui… cât nu știu, numai timpul
fi-va martor… Îmi amintesc emoția ta de câte ori am încercat să-ți
vorbesc despre asta, nu voiai mulțumiri, erai reținută, eu fiind o ființă
mai expansivă, deseori mă aterizai și-uneori cam brusc, fapt care-ți
reproșam câteodată, tu zicându-mi în zeflemea: „hai, soacră, spune-mi
ce-ai de spus”! Tu nu voiai multe cuvinte, puține doar și cu sens, erai
scumpă la vorbire, strictă, laconică, doar necesarul și când odată te-am
presat întrebând motivul, de teamă ca nu cumva să te fi supărat cu ceva,
mi-ai spus lăcrimând: „îmi pare rău Nora, nu pot fi cum ai vrea tu”! De-
atunci nu te-am mai întrebat vreodată! Am luat doar atât cât îmi puteai
dărui sufletește, te-am luat precum erai, ți-am respectat felul de-a fi,
tăcerea uneori, înțelegând că fiecare om își are felul lui de-a fi, de-a se
exprima. Recunosc că m-a durut și-acum când mă gândesc, încă poate
mă dor acele cuvinte, că nu le-am înțeles încărcătura lor sufletească,
surprinzând în ele nu un reproș ci, o anume durere! Cum adică „cum ai
vrea tu”? Da, cu siguranță că aș fi vrut să te pot îmbrățișa, să-mi arăt
entuziasmul fără opreliști, să-ți pot destăinui sentimentele mele
lăuntrice, simțindu-te ca pe-o soră în toți acești ani ce au urmat! Te-am
învățat însă, ți-am descifrat condexul, te-am cunoscut sufletește, știam
că mă purtai în inimă și-am respectat felul tău de-a fi, onest, rezervat,
dar plin de căldură exprimată prin fapte și nu vorbe goale! Credeam
uneori că-mi ești la distanță, că nu mă mai urmărești ca altă dată, dar…
greșit, tu erai peste tot, supravegheai ca un vultur tot ce se putea
întâmpla, îmi veneai în ajutor de nicăieri, ca o leoaică să mă aperi, dacă
credeai că sunt atacată pe nedrept și mă îndreptai dacă greșeam! Erai un
bun sfetnic! La fiecare-mi pas de început te întrebam, îți ceream părerea
atât de prețioasă mie, întotdeauna erai acolo pentru mine, te găseam de
fiecare dată ! Și-acum ce și cui să-i mai cer, când moartea asta nemiloasă
mi te-a răpit? Acum mă simt ca un rătăcitor fără busolă, deși știu, simt
că de-acolo de Sus, mă privești încruntată dacă nu scriu și mă dojenești
mustrându-mă, ca de fiecare dată: „scrie, pune totul pe hârtie, lumea
trebuie să afle ce și cum gândești, ea, de va fi, te va susține, ea este
criticul final, s-ai încredere în tine, ești printre cele mai citite în Revista
Logos și Agape…” Astea erau cuvintele ei de-ncurajare ce-mi mângâiau
sufletul și-mi dădeau avântul de-a continua și cu ele mă hrănesc și azi
când curajul mi-l mai pierd.
Te-ai lăudat cu mine în sinea ta cred, m-ai
apreciat, aprecierea fiind cel mai valoros lucru pe care mi l-ai oferit, din
toate cele oferite, pentru că aveam mare nevoie de ea, dăruindu-mi
încrederea în mine și stăvilindu-mi acea timiditate, ce deseori mă
cuprindea cufundată-n îndoieli spunându-mi: „tu, nu trebuie să-ți pierzi
vremea cu nimicuri, tu doar trebuie să scrii, lasă totul deoparte”! La
fiecare aproape volum al meu oferit, tu fiind prima ce voiam să-l ții ca
un trofeu în mâini, ca o pâine caldă, așteptând cu sufletul la gură
încuviințarea, te-ai aplecat asupra lui, ai căutat să-mi pătrunzi în
gânduri, să-mi înțelegi sentimentele profunde, dăruindu-mi recenzii
prețioase, scrise cu mare măiestrie de pena ta fermecată, trimise apoi la
multe reviste din țară și străinătate, făcându-mă să mă înalț l-al șaptelea
cer de fiecare dată, trăind un vis de necrezut! Așa îți arătai tu
sentimentele, nu vorbe-n vânt, „verba volant scripta manent”, fapte
concrete și de substanță! Nu știu eu ce ți-am putut da în acești nouă ani
aproape de prietenie, știu însă ce am primit, pentru care-ți rămân veșnic
recunoscătoare!
Îmi privesc cărțile mele în bibliotecă și-ți zic: aahh
Mariana, Mariana… dacă nu erai tu, nimic din ele nu ar fi existat! Cât de
multe am învățat de la tine! Tu m-ai învățat cum este un suflet nobil și
frumos și îți spun sincer că tare săracă aș fi rămas dacă nu ai fi apărut în
calea mea, „Înger la vreme de seară”, cum te numeam deseori, tu
înduioșându-te de fiecare dată la auzul cuvintelor! Ceea ce-am putut face
eu pentru tine, a fost doar darul unui volum de poezii și picturi personale,
„Ut pictura poesis”, cu o dedicație specială pentru tine: „Volum dedicat
prietenei mele și mentor, Mariana Gurza, în semn de recunoștință și
prietenie”. Nu mi-ai știut intenția, ai primit volumul, precum trimiteam
de fiecare dată, dar citindu-i dedicația mi-ai scris plângând de emoție
după cum mi-ai spus, că-i prima dată când cineva îți dedicase un volum!
N-am considerat că am făcut cine știe ce, a fost un mic omagiu ce puteam
oferi unui Suflet plin de măreție ca tine!
Acum îmi închei scrisoarea
Mariana, având credința că ți-am scris tot ceea ce de timp nu mă lăsai să-
ți spun, tu fiind o ființă modestă, nobilă, altruistă până la sacrificiu, știind
doar să ajuți pe cei ce credeai că merită, doar cu credința în Dumnezeu
„care vede și doar el dăruiește”, tu având o altă menire aici, pe pamânt,
pe care ți-ai împlinit-o până a părăsi această lume! Ai lăsat în urmă un gol
imens, pe care voi încerca să-l umplu urmăndu-ți sfaturile, te voi purta în
suflet și nu te voi uita vreodată, eu… învățăcelul tău! Când se stinge o
flacără, o poți aprinde din nou, dar când se stinge o viață, nu… doar o poți
plânge mereu! Odihnește-te în pace suflet minunat, oriunde te-i găsi și
veghează pașii celor ce te-au iubit și prețuit pe măsura valorii tale de
necontestat!
Așa mi-a fost mie Mariana, așa am cunoscut-o eu, așa coardă a
sufletului mi-a dezvăluit-o mie și-așa mi-a fost dat să-i interceptez
vibrațiile! Mult timp am amânat să mă gândesc la evenimentul pierderii
sale încercând să-l înghesui în hruba minții mele, să-l pun într-un sipet
sub lacăt, să amân cât mai mult clipa conștientizării, încă să mă mai
păcălesc că este aici, printre noi și iată că veni momentul acum de-a da
față-n față cu cruda realitate. Dar, poate e mai bine așa, pentru sufletul
meu! Chiar și-acum când îmi înșirui gândurile aici, ele dureros mă
năpădesc, că prea mi-a fost brutală pierderea! Încercasem de la-nceput să-
i fiu cât mai aproape, pe cât îmi permitea depărtarea, situația și dânsa, s-
o sfătuiesc pe cât puteam, s-o încurajez scriindu-i până aproape de
ultimile-i clipe, când măcinând-o virusul ucigaș, îi mai permitea încă să
mai răsufle, scriindu-mi aproape de final cele din urmă ale ei cuvințele:
„mă simt rău”! Deseori i-am fost aproape în calitate de medic, de câte ori
îmi cerea vreo părere, un sfat dar, parcă niciodată nu m-am simțit mai
neputincioasă, mai seacă de puteri, cu mâinile mai legate în fața
pandemiei ăsteia necruțătoare ce-a curățat și continuă încă atâta omenire
înălțându-se asupră-ne ca un taifun ce mătură orice-i stă în cale! Așa… s-
a dus Mariana! Nici acum nu pot crede că dintr-o dată a trecut în neființă,
„Spre lumea celor care nu cuvântă ”, am camuflat pe cât am putut
evenimentul amăgindu-mă că există, acolo, la casa ei, în familie, printre
cei dragi! Acum când scriu de-abia îmi ușurez un pic sufletul, cumva
dezlegându-l și eliberându-l! Cu trecerea unui an, a venit momentul să-
mi deschid inima și să înșirui cele simțite, împărtășindu-le cu cei ce-au
cunoscut, au iubit cu-adevărat, au apreciat și prețuit pe-aceea ce-a fost și
va rămâne mereu în inimile noastre, pe Mariana Gurza…
