La 10 Mai 1866, principele Carol de Hohezollern, ndupă ce părăsea patria sa prusiană, pătrundea în Bucureşti şi depunea jurământul ca domnitor al României în faţa reprezentanţilor naţiunii. Însă drumul care a dus la acest triumf politic a fost lung, sinuos, cât se poate de dramatic.

După înăbuşirea revoluţiei din 1848-1849, prin intervenţia imperiilor vecine, Rusia, Turcia şi Austria, tribunii naţionalişti români au părăsit ţara şi au plecat în exil, în Apus. Ei au încercat, în noile condiţii, să continue lupta pentru cauza naţională şi constituirea unei patrii române. Însă abia după izbucnirea războiului Crimeii (1853-1856) şi înfrângerea Rusiei, percepută până atunci ca ,,jandarmul Europei” absolutiste, a apărut posibilitatea reală a unei reuşite în lupta naţională. Pentru prima dată s-a vorbit despre situaţia Principatelor Române şi viitorul lor în timpul Conferinţei de la Viena (martie-iunie 1855). Dar situaţia lor politică şi organizarea lor viitoare a fost analizată meticulos în timpul lucrărilor Conferinţei de pace de la Paris, care s-a încheiat prin semnarea Tratatului din 18/30 martie 1856. Conform prevederilor acestuia, în cele două Principate urmau să se constituie adunări ad-hoc, reprezentative, care să exprime interesele tuturor claselor societăţii româneşti şi aspiraţiile lor. Se mai hotăra ca Principatele să rămână sub suzeranitatea Porţii, dar, în acelaşi timp, ele intrau sub garanţia colectivă a celor şapte puteri europene, fiind desfiinţat protectoratul exclusiv, apăsător, al Rusiei.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (1)” →