Lavinia Elena NICULICEA: 10 ani de la moartea marelui poet Adrian Păunescu (omagiu)

 Adrian Păunescu (n. 20 iulie 1943—d. 5 noiembrie 2010) 

Au trecut 10 ani de la moartea poetului, eseistului și publicistului Adrian Păunescu. Vestea morţii marelui poet, la acea vreme, m-a întristat profund. Deşi, era previzibilă, având în vedere starea gravă de sănătate, nu mi-am putut reţine lacrimile să nu se rostogolească pe obraji, lacrimi ce conţin dorul, nostalgia şi dragostea pentru clipele magice pe care mi le-au adus versurile inegalabile ale poetului Păunescu. Se pare că nu doar oamenii l-au trădat, ci şi inima obosită de tot balastul uman.

Nu am avut onorea să-l cunosc personal, însă prin intermediul versurilor sale am putut să cunosc profunzimea şi genialitatea sa, valoarea sa umană şi artistică. Poezia sa mi-a electrizat fiinţa, mi-a dat fiorul unic al poeziei în perioada adolescenţei. Pot spune că el mi-a facilitat întâlnirea cu lumea fascinantă a literelor.

Multă lume îl percepe pe Adrian Păunescu ca pe un mare poet, însă el a fost mult mai mult decât atât… El a fost un animator al spaţiului cultural, fără a avea orgoliul de a fi cel mai mare, inspirându-mă pe mine şi pe alţi tineri, să devenim pasionaţi de artă. Adrian Păunescu a fost o flacără care a ars intens pe altarul neamului nostru. A luminat atâţia oameni ce trăiau într-o epocă de întuneric.

Adrian Păunescu s-a implicat trup şi suflet în promovarea culturii şi a valorilor. El a ajutat mulţi tineri talentaţi să se afirme în poezie. Cunosc câteva exemple în acest sens. Un om caracterizat de generozitate, modestie şi dragoste profundă pentru neam şi pentru semeni. Puteai observa cu uşurinţă blândeţea şi căldura ochiilor săi, pe care le-a oglindit cu patos în poezie; vocea sa caldă, plină de emoţie, ce însufleţea masele de tineri în întâlnirile „Cenaclului Flacăra”. A dat literaturii versuri mesteşugite, care sunt îmbibate de parfumul său artistic inconfundabil. Am remarcat la domnia sa, charisma şi puterea fantastică de convingere, de a clădi destine umane veritabile, cărora le-a imprimat gustul pentru frumos şi pentru dragostea de ţară.

În inima sa era o zbatere continuă între deziluzia de a-şi vedea patria sub povara grea a mizeriei şi lipsurilor nu doar materiale, ci şi spirituale, şi dragostea neobosită pentru libertate şi afirmare. În ultimul timp, se putea observa în privirea sa multă tristeţe, dezamăgire. Suferinţa nu era cauzată doar de boala sa, ci şi de suferinţa poporului, identificându-se cu omul din popor care-şi vede călcată demnitatea umană de o societate incapabilă de a-şi valorifica oamenii cu talent.

E trist să observi pe canale de televiziune şi în media o atitudine de marginalizare şi de desconsiderare a oamenilor de valoare, care pot creşte gradul de cultură şi spiritualitate în ţara lor. Vedem cum se promovează non-valorile, care ridică la rangul de virtute: superficialitatea, vulgaritatea, incultura, compromisul şi prostia. Privirea ne este bombardată de astfel de imagini groteşti care ne erodează simţul estetic al trăirilor.

Constat cu durere că oamenii de calitate, de o mare efervescenţă creatoare, se duc prea repede, şi mai tragic este faptul că nu ştim să-i preţuim cât sunt în viaţă, să le dăm locul cuvenit în această societate. Avem nenumărate exemple de oameni valoroşi care s-au lovit de această mentalitate.

Omul Adrian Păunescu a murit, dar poetul Adrian Păunescu trăieşte şi va continua să o facă prin versurile sale, care au valoare de testament. Doar poetul poate învinge timpul şi moartea.

Modest demiurg al poeziei româneşti, graţiei talentului său nemăsurat, Adrian Păunescu va trăi mereu în inimile noastre prin creaţia sa literară. Am încercat să-mi expun părerea despre acest titan al literaturii, ca un omagiu adus nu doar Poetului, ci şi Poeziei.

 

Ultima poezie scrisă de Adrian Păunescu:

 

De la un cardiac, cordial

,,De-aicea, de pe patul de spital

Pe care mă găsesc de vreme lungă,

Consider că e-un gest profund moral

Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

 

Mă monitorizează paznici minimi

Din maxima profesorului grijă,

În jurul obositei mele inimi

Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

 

Aud o ambulanţă revenind

Cu cine ştie ce bolnav aicea,

Alarma mi se pare un colind

Cu care se tratează cicatricea.

 

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,

Păziţi-vă şi inima, şi gândul,

De nu doriţi să vină anii grei

Spitalul de Urgenţă implorându-l.

 

Eu vă salut de-a dreptul cordial

De-a dreptul cardiac, precum se ştie,

Recunoscând că patul de spital

Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

 

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani

Eu însumi sunt mai omenos în toate,

Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani

Şi ţării mele minimă dreptate!”.

 

Eseu scris în 2012; Autor: Lavinia Elena Niculicea

Al. Florin ŢENE: Adrian Păunescu – fascinația Poeziei a unui Vulcan în erupție

În orașul Drăgășani venise toamna anului 1972. Aroma strugurilor cobora de pe Dealul Viilor învăluind localitatea, așa cum și tocăliile cu zgomotul lor repetativ care alungau păsările să nu mănânce strugurii, devenise o simfonie a anotimpului roadelor bogate.

În vara acelui an debutasem cu volumul OCHI DESCHIS, apărut la Editura Litera din București, carte pe care o lansasem la unica librărie din oraș, despre care vorbise prof. Emil Istocescu, și Ion Lazăr, metodist la Centru de Creație Populară din Râmnicu-Vâlcea.

Cu o săptămână înainte de a veni Cenaclul Flacăra la Drăgășani, faptul că eu eram președintele cenaclului literar ,,Gib I. Mihăescu “ din cadrul Casei de Cultură, am luat inițiativa ca afișele cu spectacolul Cenaclului FLACĂRA să le amplasăm, împreună cu membrii cenaclului nostru, în avizierele din oraș.

În seara spectacolului am avut bucuria să mă întâlnesc cu dramaturgul Doru Moțoc din Râmnicu Vâlcea care fusese redactor la revista ARGEȘ din Pitești și care îmi publicase numeroase articole în revistă.

Sala de 390 de locuri era plină. O mulțime de oameni stăteau în picioare pe lângă ziduri. Întreaga familie a mea era prezentă.Le rezervasem locuri în al doilea rând. Eu, împreună cu Doru Moțoc și directorul Casei de Cultură D. Ciurduc, stăteam în culise privind pe scenă prin draperiile albastre ale fundalului scenei.

Adrian Păunescu, volubil și vulcanic conducea spectacolul de la o masa aranjată de noi în unghi oblic, pe colțul scenei. Recitea poezii una după alta în pauzele dintre cantautori: Valeriu Sterian, Mircea Vintilă, Dan Tufaru, Nicu Alifantis care a cântat la sfârșitul spectacolului “Trăiască România “ care a făcut să se ridice sala în picioare și să cânte alături de el. Însă vocea lui Adrian Păunescu se auzea ca un vulcan peste vocile noastre.

În cadrul spectacolului am îndrăznit să intru fugitiv pe scenă să-i dau cu autograf prima mea carte “Ochi deschis “. S-a uitat la mine ca un Zeu Olimpian, și mi-a răspuns: “ Mulțumesc.“.

A răsfoit cartea pe scenă, în timp ce cânta Florian Pitiș și după ce a terminat de cântat  “Andrii Popa “și “Avram Iancu “, Adrian Păunescu, în fața sălii arhipline a spus: ”Am primit de la concetățeanul dumneavoastră cartea de poezii Ochii Deschis. Îmi place. Domnule Țene, vino pe scenă! “Am intrat pe scenă, puțin timid cu privirea întrebătoare la Poet. ”Dragi drăgășeneni, aveți în fața dumneavoastră un mare viitor poet. Să-l aplaudăm!

Am ieșit de pe scenă roșu ca racul la față în aplauzele concetățenilor mei dragi.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Adrian Păunescu – fascinația Poeziei a unui Vulcan în erupție”

Tamara Tomiris GORINCIOI: Ultimul poem

Ultimul poem
                         (In memoriam Adrian Păunescu)

 

Vinovat de povara iubirii, trist ca un zeu,
A plecat la o întâlnire cu Dumnezeu.
Să-i spună poeme despre o ţară tristă,
Despre Dacia din vise şi starea egocentristă.

 

Din ceruri vocea poetului ca un tunet răzbate,
Dumnezeul nostru dă-ne putere şi dreptate.
Noi suntem frumoşi ca brazii cu-o istorie în piatră,
Dor mi-e de România, mai dă-mi viaţă încă odată.

 

Ridicaţi-vă fraţilor, vulturele din stemă e un semn,
Aici din ceruri declar Reunirea ca ultimul poem.
Chemaţi acasă Basarabia, refaceţi Dacia Mare,
Să fim o ţară intreagă, fără frontiere şi vame.

 

Şi, totuşi, există iubire şi o ţară milenară,
Iubiţi-vă fraţilor, de la aceeaşi sfântă mamă.
Mi-e dor de voi, de munţii cu zăpada în coarne.
Dă-mi încă o viaţă să-mi văd ţara unită, Doamne.

———————————-

Tamara Tomiris GORINCIOI

Chișinău, Republica Moldova

20 iulie 2019

 

Florin-Cezar CĂLIN: Odă poetului învins…

Odă poetului învins…

Chiar timpul lui i se oprește-n loc !
Ca să-i asculte spusele și slova !
Un om ce ne-a-ncântat cu ritm mereu
Cu versul lui acid dară și vorba.
Din Ruga de atunci pentru părinți
El a făcut din asta chiar un imn.
Al … generației ce-i îmbrăcată-n blugi !
Și căreia i-a al său fost destin !
A mai depus chiar ”Jurământ la Putna”
Pe domnul Șfefan ni l-a invocat.
Strategice i-au fost copii ca arme !
Cu care el mereu ne-a apărat.
Condeiul lui a scris și ”La adio” !
Acest poem de unii înjurat !
Prin postul comunist de radio !
Ne-a îndemnat la viață disperat.
El a cântat în vers întâia oară
Părinții cei de soartă oropsiți.
În ”Repetabila și trista lui povară”
Pe toți bătrânii cei năpăstuiți.
Cu Basarabia au fost mereu ca frați
Și cu Vieru frate de asemeni !
În versul lor chiar am fost îndemnați
Să îi privim cumva ca și pe gemeni.
”Durerea femeiască” pentru unii !
El a tratat-o chiar cu politețe.
Ca să-nțeleagă până și nebunii !
Ce-nseamnă ca să ai a lui blândețe.
Bătrân, bolnav … ”de-a dreptul cordial !”
El ne salută de pe pat de moarte.
Rugându-ne acuma ca semnal !
Să ne iubim … ”cât încă se mai poate !”.
Rămâne-ndurerat condeiul tău !
Nici pasta-n pix de-acuma nu mai scrie.
Te-ai înălțat la bunul Dumnezeu !
Ca vieții noastre să-i fii chezășie.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

16 noiembrie, 2018

 

Dorina OMOTA: Dor de Păunescu…

Dor de Păunescu…

 

Numai citind din versurile tale
Ce-n inimă ca o săgeată vin
Mor şi învii în sute de vestale
Şi iarăși plec şi înapoi revin.

 

Poemul tău vrăjeşte universul
Deși te-ai dus pe-o pajiște de cer
Unde înveți şi îngerii că versul,
E dragoste şi viață şi mister.

 

Numai prin tine ruga cea fierbinte
Pentru părinți ce mor cu un suspin
Şi dragostea de patrie fierbinte
În gândul meu le-aud poet divin.

 

Prin tine amintirile mă cheamă
Spre sala plină de ascultători
La versurile tale ce-i blesteamă
Pe cei corupți şi pe asupritori.

 

Prin tine doar iubite Păunescu
Eu m-am îndrăgostit de poezie
Tu şi Bacovia și Minulescu
Mi-ați dăruit și mie fantezie!

——————————-
Dorina OMOTA

21 iulie, 2017

(Din volumul ,,Când tăcerile dor “)

***

ADRIAN PĂUNESCU, azi ai fi împlinit 75 de ani…

Bun rămas poet al sufletului meu. Pentru mine ai fost și vei fi mereu însăși poezia…
Cum aș putea uita vreodată nopțile divine în care glasul tău recita cele mai frumoase versuri pe care le-am auzit…
Cum aș putea oare uita Cenaclu Flacăra? Niciodată nu am fost mai fericită ca atunci. Era un vis…O vrajă. Toată lumea cânta, dansa…Iar Tu erai sufletul. Pentru mine ai fost, ești și vei fi poetul cel mai bun….

Admirație veșnică…

Dumnezeu să te odihnească în pace…!!!

Dorina

Lili BOBU: România în anul Marii Uniri

„Dară ochiu-nchis afară,

înlăuntru se deșteaptă…”

 

Există în literatură poeme care au însemnat puncte de reper ale devenirii întru poezie, reorientând evoluția procesului literar, revelând maturitatea creatoare instaurată încă din primul volum editat, marcând emblematic creația poetului. Termenii cu care sunt tratate debuturile literare sunt de prudență exagerată sau de entuziasm excesiv, într-o „tensiune tainică între antinomii: spaima de a tăcea și frica de a scrie” (Theodor Codreanu).

Debutul poetului Nicolae Dabija, în anul 1975, cu „Ochiul al treilea” (în volumul care poartă același titlu, apărut într-o perioadă sufocată de cenzură, cu o întârziere de 5 ani), a impus o voce orfică, de o mare puritate, smerenie și frumusețe a expresiei, reprezentând poarta prin care poetul a pătruns dincolo de aparențe, de tenebrele lumii, sub semnul unui „narcisism cosmic”, o nouă viziune asupra realului, „adevărată răsturnare a clepsidrei lirice prin care se poate vedea nevăzutul și auzi neauzitul” (Daniel Corbu), „marcând în literatura română din Basarabia trecerea de la etic la estetic, reabilitând esteticul” (Nicolae Bileţchi).

Academicianul Mihai Cimpoi consideră că poetul vine să impună providențial, într-un context temporal al dominației concretului, realului, percepției empirice, metafora sugestivă a ochiului al treilea, ceea ce semnifică întoarcerea resurecțională la peisajul sufletului, plin de neconcret, ireal și de percepția abstractă a lucrurilor. El îl consacră rapid lider al generaţiei şaptezeciste de scriitori (poeţi, prozatori, publicişti, critici literari), înrolată sub metafora parabolică, dobândind prestigiul de Generația Ochiului al treilea, așa cum a fost consacrată și în istoria literaturii.

„O întreagă promoție se va alinia acestui trend liric, inocentând lumea, plombând simboluri romantice, adolescentine, explorând peisajele sufletului, îmbrățișând viziunea mitizantă. Nicolae Dabija – ca fidel caligraf – cultivă cu iluminări profetice, visătoria, posibilul, viziunea interioară țintind idealitatea. Lucrurile înfrunzesc, poetul înstrunează lira de iarbă ori harfa de dor, iar ochiul al treilea ca organ tăinuit sufletului, descoperă, cu risipă de fantezism, un univers al candorilor, deschis, deopotrivă, spre oracular și ocazional”. (Adrian Dinu Rachieru)

„Ochiul plin de candoare și prospețime al scriitorului surprinde cercul lăuntric al Basarabiei, nevăzutul, netrucatul adevăr, construind, din teme interzise, poeme cu imagini unice ca potențial estetic și novator.” (Catinca Agache) După cum menționează criticul Theodor Codreanu, a vedea nevăzutul și a auzi neauzitul este esența poeticii ochiului al treilea, poetică desprinsă din vigurosul trunchi al eminescianismului: „Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă”.

„Ochiul al treilea al poetului lansează deopotrivă și o privire arsă de luciditatea timpului din care ne sunt adresate confesiunile. Astfel, tot între două bătăi de inimă se usucă un tei, lumina e plină de căruntețe și muguri ies din creangă ursuz. O beznă flămândă,  care este a unui timp neacoperit de puterile mitului, se cască amenințând identitatea poetului marcat deopotrivă de sentimentalitate și de luciditate. Acestui timp poetul îi opune sârguința și inventivitatea cu care se consacră misiunii de a crea mituri.” (Ana Bantoș)

„Metaforele candorii, transpuse într-o sintaxă euforică și expansivă, domină registrul imagistic, iar sentimentul creativ, hrănit deopotrivă de conștiința demiurgiei, de starea explozivă a eului și de o mitologie a purității și a poetului tânăr, e unul beatitudinal.” (Alexandru Cistelecan)

Volumul se bucură de aprecieri şi în contextul fostei Uniuni Sovietice (în a cărei componenţă se afla pe atunci Republica Moldova). Astfel, unul dintre cei mai importanţi scriitori ruşi, Valentin Kataev (autorul celebrului roman „O pânză în depărtare”), avea să scrie despre acest poem în anul 1977: „Poezia lui Nicolae Dabija Ochiul al treilea e o poezie profundă despre capacitatea sentimentelor umane. E un moment într-adevăr lăudabil. Poetul încearcă să transforme o poezie epică într-o nuvelă”.

…De la un timp, din ce în ce mi-e mai greu să deosebesc realul de vis, ceara din lună de ceara din plopi – ameţitor, ameţitor se-nvârt în jurul meu lucrurile văzute cu al treilea ochi. Nichita Stănescu, aflat în anul 1976 la Chişinău, avea să-i scrie tânărului poet pe volumul „Măreţia frigului” autograful: „Al patrulea ochi al tău, Nichita”, însoţit şi de data consemnării acestei sintagme: „Totdeauna”. Vladimir Beşleagă i se va adresa cu un mesaj plin de emoţie: „Cartea ta, cu titlul atât de neobişnuit, „Ochiul al treilea”, știi tu oare cât de mult am aşteptat-o? Tu, Nicolae, să nu înţelegi că eu aş vrea să afirm că tu eşti acel poet pe care l-am aşteptat în visele mele. Deşi, recunosc, multe dintre semnele lui le descopăr în cartea ta şi în chipul tău, da, le descopăr şi mă umple o luminoasă şi caldă bucurie că visul ce l-am nutrit de atâţia ani n-a fost o himeră, ci o aşteptare căreia i-a fost dat să se întrupeze într-un om viu, un poet, care a luat chipul tău.”

 

În „Istoria literaturii române” distinsul exeget Ion Rotaru va menţiona: „Un poet modern, în toată puterea cuvântului, un poet dintre cei mai proeminenţi de azi, este Nicolae Dabija. „Ochiul al treilea” propune un tărâm al poeticului purificat de scoriile terorii istoriei, oferă poetului o tribună sau un soclu care să domine lumea prin vis şi viziunea suprafirească a artei, să o transforme (sau măcar să încerce efortul acesta înfricoşat) în FRUMOSUL absolut, totuna cu BINELE şi ADEVĂRUL”.

Academicianul Eugen Simion îl va defini pe Nicolae Dabija: „un poet autentic din familia acelor remarcabili caligrafi care se adaptează mai multor stiluri… care este nevoit să-şi învingă duioşia structurală şi să-şi asume un rol mesianic”. Adrian Dinu Rachieru va consemna că volumul apărut la Editura „Cartea moldovenească” va fi premiat în anul 1977, cu Premiul Tineretului. Cu suma primită, Nicolae Dabija va construi o fântână în satul natal, aflat („trecând prin codrii de miresme grei”) în vecinătatea Căinarilor părintelui Alexei Mateevici. Emoționante sunt gândurile actorului Dan Puric, cu privire la acest premiu, menționate în volumul „Tăceri tălmăcite-n cuvinte”: „Mă uitam la poet. Vârsta nu reușise să-i ucidă copilul din suflet. Stătea așa sprijinit de fântâna lui ca de o poveste. Și-atunci, nu știu de ce, m-am gândit la alții, la cei infinit de mulți alții, care, în locul lui, cu acei bani câștigați, ar fi făcut cu totul și cu totul altceva. Dar el a făcut fântână pentru oamenii din sat, nu s-a luat după alții, pentru că el era macul de pe câmp care nu făcea nicio concesie lumii. Coasa vremii o să taie la timpul potrivit și iarba sălbatică și ciulinii, dar și macul meu frumos. Numai că și atunci, în clipa aceea cutremurătoare, când o să cadă frânt la pământ, o s-o facă așa cum a trăit, tulburător de singur. Un gând mi-a izbit atunci sufletul: pe câmpul plin de gunoaie al României triste și părăsite de azi și al Basarabiei sângerânde și neauzite de nimeni, Omul-Mac a construit o fântână ca să aibă oamenii apă să bea. Pentru mine acesta este sufletul românesc!”

Poemul va fi tradus în majoritatea limbilor din fosta Uniune Sovietică, fiind considerat, la Festivalul Literaturii Tinere, care se desfăşurase în anul 1977, „emblematic pentru întreaga poezie tânără din Uniunea Sovietică”. Ce înseamnă „Ochiul al treilea”? El vede ceea ce celor doi ochi din frunte le scapă. Fără cel de-al treilea ochi, ne dă de înţeles Nicolae Dabija, un poet este orb. Acesta e chiar ochiul imaginaţiei, care vede metafora, care observă secunda curgând invers, arborele ce foşneşte în sâmburele încolţit, care descoperă întâmplări de mâine, în care corbul bătrân îşi recapătă aripile lui tinere… Poetul a mărturisit că, în anul lansării, i-a dăruit un volum unchiului său, arhimandritul Serafim Dabija, stareț al Mănăstirii Zloți. Acesta s-a uitat nedumerit la titlu și a întrebat semnificația acestuia. După explicația primită, prefăcându-se că nu înțelege, spre surprinderea poetului, i-a adus acestuia o fotografie îngălbenită, pe versoul căreia scria: „Doamne, nu știam că există un al treilea ochi. Cu el Te-am văzut!” – 1954, Inta, Siberia.

Continue reading „Lili BOBU: România în anul Marii Uniri”

Uniunea Scriitorilor Europeni de Limbă Română: Concurs de poezie „Dor de Țară” cu prilejul Zilei Naționale a României

afis1-300x168Dragi prieteni ai Cuvântului!

Poetul Gheorghe Stratan, unul dintre fondatorii Uniunii Scriitorilor Europeni de Limbă Română (USELR), a inițiat și desfășoară în perioada 29 noiembrie -1 Decembrie curent, proiectul personal – Concursul de poezie „Dor de Țară”, cu prilejul Zilei Naționale a României. În calitate de premii, sunt oferite două bilete la Concertul de caritate IN MEMORIAM poetul național Adrian Păunescu, preconizat pentru duminică, 3 decembrie, ora 16:00, la Filarmonica Națională „Serghei Lunchevici” din Chișinău. Continue reading „Uniunea Scriitorilor Europeni de Limbă Română: Concurs de poezie „Dor de Țară” cu prilejul Zilei Naționale a României”