Absolut toţi negustorii de seminţe şi derivate semi-prăjite sunt de acord că cel mai priceput în această onorabilă branşă este colegul lor Academic Azulai. Nimeni nu ştie mai bine decât el să rumenească alunele siriene dar şi pe cele braziliene, să suplimenteze sarea atât cât trebuie la fistic fără să le decojească decât parţial, să păstreze aroma nucilor uscate şi a celorlalte grăunţe şi mai ales să asorteze puţin din fiecare sortiment ca împreună să rezulte o delicatesă remarcabilă.

Nu ştim cauza exactă, adică dacă dintr-un supliment de respect pentru el, sau dimpotrivă, domnului Azulai i se lipise o poreclă plasată iniţial de un cetăţean originar de prin Galaţi sau Brăila. Acesta era un client bun şi statornic, nu avusese nici un conflict cu el şi îl botezase Terente. La început Azulai acceptase, îi era absolut indiferent cum i se spune, dar cu timpul se interesase la alţi consumatori de seminţe şi aceştia îi furnizară date contradictorii. Unul îi spusese că Terente fură fete, cum ştia el dintr-un cântec popular, altul auzise că Terente era un bandit care nu se lăsase prins de jandarmi, ieşise şi o variantă potrivit căreia banditul făcuse avere pentru că fura la cântar.

Ei, treaba asta nu-i conveni de loc domnului Azulai şi din ziua acea se supăra straşnic pe cei care-l strigau Terente. Colegii s-au adaptat repede la situaţie, îi spuneau Acadamic sau Azulai, dar când vorbeau despre el în absenţa lui, continuau să-l numească Terente.

Ei, şi aici trebuie să spunem două vorbe despre un alt negustor de seminţe, începător şi mult mai modest în afaceri, Roberto Cohen. Roberto era din Argentina, avusese acolo un magazin bine asortat de sombrero, acele pălării mexicane care te apără de soare şi sub care poţi să tragi un puişor de somn în linişte. Roberto încercase şi la Tel Aviv să lanseze aceste pălării simpatice, dar nu avusese succesul scontat. Aşa că se reprofilase pe seminţe.

Continue reading „Dorel SCHOR: Seminţe de bostan (schiţă umoristică)” →

Zilele acestea am revenit din ţara de baştină unde am sărbătorit împreună cu colegii mei de facultate trecerea unei cifre rotunde de la absolvire. A fost un eveniment deosebit, în primul rând pentru că, în ciuda unei anumite scăderi a memoriei, am recunoscut o mulţime de figuri interesante, care aminteau în linii mari de tinerii frumoşi de pe vremuri. Organizatorii s-au gândit şi la acest aspect, ne-au pregătit câte un ecuson cu numele şi prenumele, plus şi porecla (la cine avea poreclă!), aşa că în general nu au fost probleme. Toţi erau acum pensionari, dar nu poţi trece peste faptul că unii ajunseseră profesori sau conferenţiari universitari, autori de tratate şi de manuale, oameni vestiţi.

Mi-a făcut realmente plăcere când s-a apropiat de mine Costică Naiunbon, pe ecusonul căruia scria prof. Dr. Constantin Draguţoiu şi m-a îmbrăţişat cu entuziasm. Noi îi spuneam Naiunbon pentru că nu avea niciodată cartela la cantină şi se interesa, la colegi, cine renunţă la masă, întâmplător. Costică mi-a mulţumit pentru nişte cărţi pe care i le-am trimis cu dedicaţie, în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, cărţi cu adevărat valoroase şi care i-au plăcut foarte mult.

Cred şi eu că i-au plăcut foarte mult. Îmi amintesc că mi s-a adresat atunci o doamnă, solicitându-mi o carte de a mea, umoristica, care tocmai apăruse. Doamna era o intelectuală şi am fost desigur încântat, ba chiar măgulit, dar ceva nu mi s-a părut în regulă. De ce? Pentru că doamna respectivă era de pe la Magnitogorsk, pare-se, şi nu ştia româneşte nici de leac.

Ei, sigur că am întrebat-o curios cum se explică faptul că vrea cartea mea dacă nu ştie româneşte. Şi ea mi-a explicat logic că are o fiică studentă la Iaşi, că fiica trebuie să dea cel mai dificil examen cu profesorul Draguţoiu, că învaţă zi şi noapte, dar că are mari emoţii şi ar avea ceva mai mult curaj dacă i-ar transmite, că din partea mea, o carte de la fostul lui coleg. Mi s-a părut logic raţionamentul şi am scris pe pagina de gardă o dedicaţie bomba.

Continue reading „Dorel SCHOR: O carte valoroasă (schiță)” →

În urmă cu câteva seri, în sala casei de cultură din oraşul nostru, a avut loc premiera piesei „Hamlet” de Shakespeare, în interpretarea unui colectiv talentat de artişti amatori. Am scris o cronică a spectacolului conform cu regulile genului. Adică, am consacrat o treime din text piesei şi autorului, o treime modului în care interpreţii şi-au făcut datoria şi o treime felului încurajator în care publicul a primit evenimentul cultural. Am prezentat imediat materialul redactorului şef al ziarului din oraş.

– Eşti grozav! M-a lăudat el generos, ai surprins esenţa fenomenului şi subtilitatea subiectului. Cronica va avea un ecou deosebit în localitate. Mai ales partea cu interpreţii… Cred numai că ar trebui să subliniezi mai mult faptul că ei sunt amatori, să precizezi cu ce se ocupă…

– Bine, am spus. Hamlet, de exemplu, e funcţionar la primărie. Răspunde de înscrierea copiilor la grădiniţe.

– Bravo! S-a entuziasmat şeful. Atunci notează: Cutare, cum îl cheamă, lucrează sub îndrumarea permanentă şi neobosita a primarului nostru care, în cele două cadenţe electorale, a reuşit să schimbe faţa localităţii noastre, prin construirea unei faleze pe malul mării şi a unui complex comercial, a inaugurat sezonul turistic şi a conexat taxele municipale la…

– Bine, am îndrăznit timid, dar primarul nu joacă nici un rol.

– Ohoho, m-a corectat şeful. Şi încă ce rol! Mai departe… Cine e Julieta?

– Julieta e din altă piesă. Aici o avem pe Ofelia. E profesoară de gramatică la liceu. Foarte talentată.

– Foarte bine că-i talentată, dar noi nu avem probleme cu gramatica. Noi avem probleme cu fizică. Lior al meu se descurcă greu cu materia… Profesoara de fizică nu joacă în piesă?

Mi-am exprimat regretul.

Continue reading „Dorel SCHOR: Hamlet (schiță umoristică)” →

De când a revenit din China, domnul Oiţerman povesteşte mereu întâmplări chinezeşti. Ieri, de pildă, ne-a întrebat fără nici o legătură:

– Ceai chinezesc aţi băut vreodată?

– Auzi vorbă, am protestat noi, păi ceai chinezesc bem zilnic, nu!?

– Nu, ne-a contrazis Oiţerman care probabil atât aştepta. Voi beţi ceaiul pe care chinezii îl vând în Europa. Ceaiul chinezesc adevărat trebuie băut în China !

S-a dovedit că omul participase la o întâlnire de afaceri împreună cu câţiva industriaşi care îl însoţeau pe ambasadorul nostru. El fiind un industriaş mai mic, nu se afla chiar în centrul discuţiilor… Încă de la început, un chelner cu tunică albă, zâmbind profesional, l-a servit cu o ceşcuţă cu ceai chinezesc. O ceşcuţă mică, în care lichidul verde nu ajungea nici la jumătate…

– În viaţa mea nu am băut o licoare mai amară. Toata anatomia şi fiziologia mea personală se revoltă, dar relaţiile internaţionale erau mai importante, încât pentru binele patriei, am înghiţit otrava şi am depus ceşcuţa goală pe masă. Numai că în aceaşi clipă, chelnerul zămbăreţ mi-a umplut-o din nou. De ce m-am gândit la Cezar Borgia, la Ludovic Maurul şi alţi otrăvitori celebri?

Continue reading „Dorel SCHOR: Ceai chinezesc adevărat (schiță)” →

S-a întâmplat mai demult să primim invitații la două nunți. Era vorba de niște rude, nu chiar de gradul unu sau doi. Fapt este că o nunta era din partea familiei mele și cealaltă din partea rudelor soției. Era cazul să ne ducem ca să nu fie discuții și chiar asa am decis. Mai ales că nunțile erau la interval de câteva zile.

M-am interesat, bineînțeles, cam care e cursul zilei în materie, altfel spus cam cât de mare sau de potrivit să fie cecul și, în clipa în care am introdus cadoul în plic, m-am gândit că e firesc să adaug și câteva cuvinte de felicitare, nu de alta, dar să nu se creeze confuzii în legătură cu titularul donației. Am făcut rost de hârtie velina și am scris caligrafic:

„Dorim multă fericire tinerei perechi…”

– Cred și eu, m-a apostrofat soția. Dorim fericire tinerei perechi! Dar cât de tânără e perechea, habar n-ai. Că mireasa e mai coptuță și că el e la a treia experiență matrimonială, nu te-ai gândit. Vrei să se spună ca umbli cu aluzii!? Nu-i bine.

După câteva minute de gândire, am formulat:

„Va urăm fericire și multă sănătate…”

– Dar ce, au ieșit din spital? Au născut? Sau e un apropo ca la vârsta asta nu ar fi prea sănătoși?

– Atunci, numai „vă dorim fericire”…

– Prea scurt.

– Bine, am acceptat. ”În aceste momente deosebite din viața voastră, ne alăturam cu gândul și cu fapta…”

– Cum cu fapta!? m-a întrerupt cenzura.

– În regulă, renunț. Ce spui de „Vă urăm ca toată viața să fiți veseli și fericiți ca astăzi”. Original, nu?

– Foarte… Nu e nuntă fără un original ca asta. Numai noi de câte ori am scris tâmpenia asta.

– Știi ceva? Mai adaug vreo zece la suta la cec și nu scriu nimic. Parcă stă cineva sa citească? Semnăm foarte citeț și gata!

Așa că am oferit plicul fără cuvinte, am servit un sfert de pui și o cafea opărită, la zece seara eram acasă și am considerat ca am terminat cu prima nuntă. A doua zi am primit un telefon de la mama miresei care ne reproșa că nu am găsit de cuviință sa facem o urare mirilor, le-am dat un cec de parcă banii sunt totul în viață. Ei ar fi preferat de o mie de ori să ne știe cu inima și cu gândul alături, în aceste momente solemne și înălțătoare în viața unor oameni care își unesc destinele la bine și la rău, care pun bazele unei familii, pornind curajoși pe oceanul învolburat al vieții…

Continue reading „Dorel SCHOR: Sincere felicitări” →

La noi, mă refer la instituţia unde lucrez eu, se respectă cu stricteţe orarul. Şi cel mai bun exemplu este pauza de ceai fixată la ora 11 fix. E drept că de la o vreme se bea mai mult cafea, dar asta nu are prea mare importanţă pentru că ceea ce contează cu adevărat este faptul că ne adunăm în biroul secretarei unde se află un ceainic plus tava cu ceşti şi mai stăm de vorbă o jumătate de oră ca între colegi.

Eu asist cam pasiv la discuţii pentru că zilnic sunt cam aceleaşi subiecte fierbinţi, adică bursa şi fotbal, despre care cunoştinţele mele sunt cam firave. Cu bursa, mai treacă meargă, pentru că nimeni nu e atât de inspirat să ştie ce acţiuni merg în sus sau în jos, aşa că mai arunc o vorbă de neofit, care se potriveşte sau nu cu ce se întâmplă.

Dar la fotbal, vă rog să mă credeţi, sunt tămâie… Mai ales în comparaţie cu colegii mei, suporteri ai unor echipe locale, naţionale sau de club cu reputaţie internaţională. Numele acestor echipe vestite trec pe lângă mine fără să lase urme, uneori reţin câte o localitate renumită pentru altceva în afară de fotbal sau câte un nume de jucător care imi aminteşte de un savant celebru, de un scriitor sau de un pictor născut acolo. Cât despre jucătorii atât de renumiţi şi care câştigă multe milioane, nu ştiu dacă să-i repartiz la fotbal sau la bursă.

Colegii mei sunt drăguţi şi uneori îmi dau un pic de atenţie, de pildă mă întreabă şi pe mine ce părere am de echipa din Milano sau cea din Barcelona, iar eu le răspund că am o părere foarte bună în general.

Ieri, de exemplu s-a discutat foarte pasional despre campionatul de fotbal francez şi pentru prima oară am intervenit şi eu cu o întrebare, în dorinţa de a vorbi şi despre altceva:

– Ce spuneţi despre Toulouse – Lautrec?

Toţi s-au oprit o clipă şi apoi, aprobat de specialiştii in materie, unul din pasionaţii fotbalului a declarat hotărât:

– Bate Toulouse!! Sigur!

După pauză, între patru ochi, şeful meu direct, m-a complimentat.

– I-ai păcălit frumos pe ignoranţii ăştia, mi-a plăcut…

– Ah, v-aţi prins şi dumneavoastră că…

– Păi, cred şi eu. Lautrec nici nu joacă în prima ligă!

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

10 martie 2019

Cearta dintre Boris Glazpapier şi dentistul Kleinergrois a început într-o seară, la un pahar de bere, de la un fleac atât de puţin important încât a doua zi aproape nimeni nu-şi mai amintea exact amănuntul. Fapt este că, puţin înfierbântaţi de ceartă, uzaţi de căldura zilei şi cu nervii răsuciţi, cei doi au depăşit motivul iniţial şi şi-au aruncat tot felul de epitete, au ridicat tonul şi, la un moment dat, şi-au complimentat nevestele şi căţeii…
– Javra dumitale latră la patru dimineaţa, a strigat Boris. Ruşine!
– Poate a dumitale, a replicat dentistul. Nu a mea…
– Ha, ha, eu nici nu am câine! În calitate de preşedinte al comitetului de bloc voi propune o taxă specială pentru proprietarii de câini. Cine vrea potaie, să plătească!
Aici e momentul când au intervenit şi alţii. În mai puţin de jumătate de oră s-au format două partide. Unul al posesorilor de patrupede, celălalt al adversarilor juraţi. Proprietarii de animale s-au aşezat sub platforma ştiută a Asociaţiei pentru protecţia animalelor, ceilalţi au apelat la Organizaţia pentru apărarea drepturilor cetăţeanului. Evenimentul a fost comentat la băcănie, la măcelăria lui Ioel Fişelovici, la tutungerie şi la bancă. S-au creat largi curente de opinie şi atitudine.
„Partidul în favoarea oamenilor” a propus boicotarea magazinelor unde se comercializează preparate de genul Ham-ham sau Miau. Ziarul local acordă o atenţie deosebită evenimentului, iar tirajul îi crescu fantastic după ce rubrica „opinia cititorului” găzdui păreri de ambele feluri. Pe zidurile caselor şi pe panourile publicitare au apărut afişe mobilizatoare şi altele acuzatoare. S-au organizat conferinţe de presă, mitinguri de solidaritate, demonstraţii de protest… Tineretul, indiferent îndeobşte la asemenea probleme, a intrat în joc după ce fonduri mari, din surse anonime, au subvenţionat maiouri colorate cu sloganuri.
Când au avut loc alegerile municipale, candidaţii au aderat la o grupare sau alta. Un candidat a promis că va impune botniţă pentru câini şi proprietari. Adversarul a cerut un impozit pentru cei ce nu au animale. Partidul de centru a lansat lozinca „Cine are să-i trăiască, cine nu să nu-i dorească”…
Toate acestea s-au petrecut vara trecută. Dar ecoul evenimentelor nu s-a pierdut. Şi acum, stând prieteneşte la o bere, Boris îi mai spune uneori lui Kleinergrois:
– Primarul ăsta, cum dracu-i zice, nu ar fi ajuns primar dacă…
– Las-o baltă! sugerează de obicei dentistul. Iar începi ?

Ascultă, amice… Ai două minute la dispoziţie? Vreau să-ţi relatez un caz din lumea teatrului, a artiştilor. Nu dau nume, că nu asta contează, e vorba de un cunoscut al meu care, ţine-te bine, a divorţat de trei ori. Ce zici de asta? Că-i o performanţă? Mersi frumos… Asta nu ar fi nimic, or mai fi şi alţii care… Numai că dânsul a divorţat de trei ori de aceaşi femeie…! Aud? Nu te miri ? Păi, cum dracu’, domnule?! Ca să divorţeze de trei ori de aceaşi femeie înseamnă că s-a şi însurat de trei ori cu aceaşi femeie, nu-i aşa? Spune şi dumneata, un om normal se însoară de trei ori? Nici măcar de două ori! Dar, în fine… Să admitem că viaţa e o scenă, teatrul e o viaţă. Ce poţi să faci? Nimic!
Acum, despre scriitori mai ştii ceva? De pe şantierele literare… Dacă nu, îţi relatez eu o noutate. Nu-ţi spun numele tipului că nu are rost, omul e celebru şi aşa, tradus în canadiană, tradus în austriacă… Vrei să ştii cine îl traduce? Ţine-te bine, că aici e poanta: nevastă-sa! Stai, domnule, că nu glumesc, ştiu prea bine că vorba asta are două înţelesuri… Dar femeia e licenţiată în limbi străine. Numai că ştii cum se întinde un zvon. Nu ştiu ce cucoană snoabă află de traduceri, înţelege ce vrea ea, îi spune alteia verde, vezi că madam soţia scriitorului îl înşeală cu un canadian şi un austriac în ediţie bilingvă. Treaba se aude, vorbe, vorbe, dacă îţi spun că s-au prezentat în instanţă, ai să mă crezi? Asta e situaţia, literatura e o artă grea, plină de riscuri, mai ales dacă citeşti…

Am şi noutăţi din artele plastice. N-o să-ţi spun exact despre cine se vorbeşte în propoziţiune, pentru că s-ar putea să-l identifici după nume. Pe scurt, omul primeşte o comandă, primăria vrea să pună în parc un grup statuar, nu figurativ, ci modern, abstract. Crezi poate că treaba asta e simplă? Nuuu… Există o fază de concepţie, o fază de decepţie, una de excepţie şi una de recepţie… Evident, omul nostru lucrează greu, lipseşte de acasă, soţia îl înţelege dar se şi necăjeşte pentru că tipul nu mai este tânăr, poate să facă, ferească Dumnezeu, un ulcer duodenal la stomac, sau o tensiune mare, sau chiar o retenţie de urină. Aşa că într-o seară, ce se gândeşte soţia sculptorului: Hai să-i fac o surpriză, să apar în atelier fără să-l anunţ şi să-l încurajez cu o laudă, cu o părere bună, cu un sandvici dietetic…
Cred că ai înţeles ce s-a întâmplat. Doamna intră în atelier pe nesimţite, pentru că avea o cheie ca să poata să facă curat, şi când aprinde lumina, artistul era acolo şi o tânără în pielea goală era tot acolo… A încercat el să explice că fata e model şi nimic mai mult, dar poate îmi explici ce nevoie era de model, când lucrarea e un fel de arc de triumf răsturnat, cu o bilă care se învârteşte… Ca să nu mai vorbim că era întuneric când lucra, de nu se vedea om cu persoană.

Cât priveşte cinematografia… Ce anume? Nu mai ai timp şi răbdare, o să discutăm altă dată? Mă rog, mă rog…Toată lumea e la fel, nu mai am pretenţii de la nimeni… Dacă îl scoţi pe om din politică, din sport sau din bursă, nu ai ce discuta cu el! Degeaba încerc eu să aduc vorba despre lumea teatrului, despre scriitori, despre oameni de artă şi cultură… Nimic nu ajută. Capitalismul a schimbat societatea, cultura nu mai interesează.. Aleluia!

Într-o sâmbătă seara, cam în timpul emisiunii de ştiri de la televiziune, Leopold Gurnişt strănută puternic. Madam Gurnişt, ca şi doamna Brodiciche care intrase de câteva ceasuri pentru câteva minute, i-au spus „sănătate”. Înainte însă de a apuca să mulţumească pentru urări, Leopold strănută încă o dată, atât de energic că dacă cineva l-ar fi auzit fără să-l vadă, ar fi putut crede că e un halterofil. De data aceasta, doamna Brodiciche îşi repetă urarea, dar nevastă-sa preciză: Du-te şi ia-ţi o batistă din sertarul de jos, nu vezi că ai răcit dracului!?

A doua zi dimineaţa, Leopold se sculă cu ochii roşii şi umflaţi, declară că n-a dormit mai deloc, că îl doare capul şi că ar face bine să rămână acasă o zi, două.

– Ai înebunit? îl luă în primire consoarta, nu-ţi ajunge cât ai lipsit cu nevroza aia? Bei un ceai fierbinte, iei vreo două aspirine şi gata, ce mare lucru o răceală?

Se înţelege că Leopold Gurnişt n-a mai scos o vorbă şi s-a dus la datorie. A lucrat conştiincios, folosind pe cât posibil cele trei batiste din sertarul de jos pe care le usca prin rotaţie şi a căutat să strănute cât mai puţin zgomotos.

Marţi, două zile după primul strănut, colega sa Lina, o femeie foarte rezistentă, nu s-a prezentat la serviciu. Miercuri, Leopold a intrat la şeful de serviciu cu rugăminte să i se acorde o anumită păsuire la o lucrare, întrucât în afară de Lina absentau încă doi funcţionari. Şeful îi dădu păsuirea solicitată dar, lucru curios, a doua zi nu se prezentă nici dânsul la birou. În această situaţie, Leopold Gurnişt fu nevoit să intre pentru prima dată în cabinetul directorului. Îşi şterse bine nasul, strănută pe coridor de câteva ori, ca pentru a-şi epuiza stocul, bătu la uşă şi păşi cu dreptul. Directorul îl primi cu bunăvoinţă, îi analiză lucrarea şi, mulţumit, îi strânse mâna. Lucru care urma să-l coste…

Joi lipsiră de la lucru, în cifre statistice, patruzeci la sută din forţa de lucru a instituţiei, iar vineri dimineaţa , Leopold nu-l găsi în poartă nici măcar pe paznicul de serviciu. El, ce-i drept, încercă să lucreze, dar treaba nu mergea de loc din cauza numeroaselor telefoane care ajungeau direct la el. Centralista, cine ştie cum, se îmbolnăvise şi ea.

Sâmbătă, la emisiunea de ştiri de la televiziune, Leopold se simţea deja foarte bine, doar niţeluş slăbit. În schimb, doamna Brodiciche care intrase pentru câteva minute, începu să strănute.

– Ai putea să-mi explici, o întrebă madam Gurnişt, cum se face că eu, care dorm în acelaşi pat cu el, nu am nici pe naiba şi matale, care nici nu ştii bine cum îl cheamă, te-ai molipsit?!?