K.V. TWAIN (Diana CÂRLIGEANU): La Judecata de Apoi

La Judecata de Apoi

La Judecata de Apoi ce va fi într-o zi,

când voi fi pus faţă-n faţă cu instanţe

numite de unii supreme, suverane, de neclintit,

voi spune… Ce voi spune?

.

Voi spune, presupun, ceea ce gândesc de ceva timp.

.

Am trăit ce şi cum am putut, având în vedere Universul,

atavismul, ereditatea, impedimentele, neplăcerile,

eşecurile cauzate de factori exteriori mie,

prietenii falşi şi duşmanii implacabili,

slăbiciunile congenitale-adică-determinate,

în fine, tot ce mi s-a dat de către cei ce vor să mă judece.

Nu pot fi făcut responsabil pentru viaţa mea!

.

Se cer judecate—cu adevărat—Defectele Universului.

.

De-ar fi fost după voia mea Universul ar fi fost altfel, altceva,

ceva mai trainic, mai puţin precar,

mai infuzat de moralitate şi de memorie,

mai iubitor cu fiinţele sale (dacă tot le-a creat),

mai înţelept şi consecvent şi pios şi responsabil,

ca să eşuăm şi să ne prăbuşim mai puţin,

ca să ne iubim şi să ne înălţăm mai mult.

.

Cu alte cuvinte, aş fi creat aripi cu care se poate zbura.

.

Judecând Universul, l-am găsit vinovat — mai presus de toate —

de iresponsabilitate imoralitate iraţionalitate,

de incapacitatea de a rămâne singur (cum ar fi trebuit să fie),

de insuficienţă de Înalt, Întrebare, Îndoială.

Întrebare: E omul un bun tovarăş pentru Univers? Dar invers?

Acuz Universul, deci, de slăbiciune şi stupiditate.

Îi reproşez existenţa tuturor fiinţelor muritoare.

.

Îl condamn dur, potrivit, ca o Minte Suverană.

.

Universul şi-a deturnat destinul.

Greşind, ne-a obligat să greşim.

Universul trebuia să fie un calm eremit care bea ceai.

Deci zic, gândind la Eminescu: Câţi Arhei Insultaţi!

K.V. Twain, 2022

Lavinia Elena NICULICEA: Sunt Poezie…

Sunt Poezie

.

când privesc în ochii

clipelor

îmi înţeleg rostul

de bunăvoie și nesilită de mine

taina lui mâine

mi s-a lipit de vene

.

viața-i un sens giratoriu

unde speranța are prioritate

fără GPS

cu o emoție hoinară

deszăpezesc drumul către Rai

.

mi se face dor de mine însămi

inventez noi planete de simțire

în jurul universurilor paralele

în centrul cărora respiră licurici –

felinare la fereastra nopții

cu o perpetuă bătaie de aripi

.

stelele au curaj să se învârte

cu o rotaţie completă –

dor curbat spre cer

gravitaţia s-a oprit la acest feeling:

sunt poezie!

(din vol. Poet cu normă întreagă, Editura Betta, 2019, București, Lavinia Elena Niculicea)

K.V. TWAIN (Diana Cârligeanu): La Judecata de Apoi

La Judecata de Apoi ce va fi într-o zi,

când voi fi pus faţă-n faţă cu instanţe

numite de unii supreme, suverane, de neclintit,

voi spune… Ce voi spune?

.

Voi spune, presupun, ceea ce gândesc de ceva timp.

.

Am trăit ce şi cum am putut, având în vedere Universul,

atavismul, ereditatea, impedimentele, neplăcerile,

eşecurile cauzate de factori exteriori mie,

prietenii falşi şi duşmanii implacabili,

slăbiciunile congenitale – adică – determinate,

în fine, tot ce mi s-a dat de către cei ce vor să mă judece.

Nu pot fi făcut responsabil pentru viaţa mea!

.

Se cer judecate – cu adevărat – Defectele Universului.

.

De-ar fi fost după voia mea Universul ar fi fost altfel, altceva,

ceva mai trainic, mai puţin precar,

mai infuzat de moralitate şi de memorie,

mai iubitor cu fiinţele sale (dacă tot le-a creat),

mai înţelept şi consecvent şi pios şi responsabil,

ca să eşuăm şi să ne prăbuşim mai puţin,

ca să ne iubim şi să ne înălţăm mai mult.

.

Cu alte cuvinte, aş fi creat aripi cu care se poate zbura.

.

Judecând Universul, l-am găsit vinovat — mai presus de toate —

de iresponsabilitate imoralitate iraţionalitate,

de incapacitatea de a rămâne singur (cum ar fi trebuit să fie),

de insuficienţă de Înalt, Întrebare, Îndoială.

Întrebare: E omul un bun tovarăş pentru Univers? Dar invers?

Acuz Universul, deci, de slăbiciune şi stupiditate.

Îi reproşez existenţa tuturor fiinţelor muritoare.

.

Îl condamn dur, potrivit, ca o Minte Suverană.

.

Universul şi-a deturnat destinul.

Greşind, ne-a obligat să greşim.

Universul trebuia să fie un calm eremit care bea ceai.

Deci zic, gândind la Eminescu: Câţi Arhei Insultaţi!

K.V. Twain, 2022

K.V. TWAIN (Diana Cârligeanu): Dorință (poeme)

Surpare  

Ni se-nvecheşte ceasul, destinul ni se surpă,

mierla nu mai despică văzduhul şi e mută.

.

În colivii păsări în culori ţipătoare

intuiesc moartea venindă a lor sau a altora.

.

Au fost cândva atinse de o mână,

dar mâna a dispărut într-un accident cotidian.

.

Morţii, înspăimântaţi de vii, s-au retras în colţuri

îndepărtate ale noului lor univers, puţin mai bun.

.

Inimi nu mai bat ca-n trecut, pentru Fundamental,

şi poate nici nu mai există.

.

Amurguri există încă, dar se îndoiesc de zori —

ca şi zorile de amurguri.

.

Oceanul nu mai crede în lună,

deşertul nu mai crede în salamandre.

.

Un vânt ciudat (e tramontana?)

străbate inexistenta coastă a unei ţări dispărute.

.

Natura aşteaptă ca ceva —

un soi de floare violentă, de rai secund durabil—

să irupă.

Dorinţă

Daţi-mi, teribile ursitoare pe care nu le iubesc,

o nouă naştere,

dintr-un ou superior oului,

dintr-un om superior omului,

dintr-o forţă neexistentă încă.

.

Doresc încrucişarea leului cu timpul,

a copacului cu pasărea ce-l împodobeşte,

a ramurii cu toamna ce-o doboară,

a frunzei cu melcul ce-o străbate ca pe-o durată.

.

Daţi-mi un trup etern şi vibrând ca o harpă.

O inimă irecuzabilă de care să m-atârn, precum vocabula de laringe.

Mai daţi-mi un şarpe al binelui şi o absenţă de răstigniri.

.

De nu cer prea mult,

mai doresc, în final,

un cuvânt-iatagan şi o secundă-spadă

pentru-a ataca universul.

K.V. Twain (Diana Cârligeanu), 2022

Dumnezeu, Țara Maicii Domnului o mirunge…

Mi-e dor pe-un ștergar de turta arămie

Pusă de țărancă în țăst să crească

De trilul coborât din înalt de ciocârlie

În Transilvania, Moldova și Țara Românească.

.

E anotimpul când satul îl colind

Și-l înveșnicesc în vers pentru mâine,

Prin centenarul acesta suferind

Mă întorc acasă pe-o punte de pâine.

.

Ziua scrie cu lumină în brazde poezie

Holda aurie mai trece și-n povești,

Iar poemul scris cu brațul ridică-n chindie

Imn Transilvaniei, Moldovei și Țării Românești.

.

Izvoarele susură imnuri sub nuci

Iar ceasul bate secundă de popas

Pe când ascult cânt de guguștuci

Și dorul nestins în vers rămas.

.

Mi-e dor pe ștergar de turta arămie

Pusă de țărancă în țăst să crească

De trilul coborât din înalt de ciopcârlie

În Transilvania, Moldova și Țara Românească.

.

Prin răscrucea de veac trec cirezi,

Dinspre ogradă urlă un câine,

Sunt singur și tu mă visezi

Întorcându-mă în Țară pe-o punte de pâine.

.

Ziua scrie cu lumină în brazde poezie

Holda aurie mai trece și-n povești,

Iar poemul scris cu brațul ridică-n chindie

Imn Transilvaniei, Moldovei și Țării Românești.

.

Caut în Biblie vibrații de iubire

Și munții memoriei în noapte dor

Când sfinții îmi toarnă argint în potire

Nopțile albe își pun la vis tricolor

.

Din albastru aerului scriu acum

Călare pe-o lună roșie ce curge

Deasupra galbenului holdei pe drum

Dumnezeu, Țara Maicii Domnului o mirunge….

.

Mi-e dor pe ștergar de turta arămie

Pusă de țărancă în țăst să crească

De trilul coborât din înalt de ciocârlie

În Transilvania, Moldova și Țara Românească.

Al. Florin Țene

Adrian Mocanu: Tigrisme

Poezia 11

Înger al meu m-ai lăsat să cad ca să mă iei prunc înfășat,

să mă legeni în vara galbenă a lui Căpuș.

Ca să urc trepte în do re mi.

Când leul de mare va dormi pe sine, să ajung la circ,

să iau benzile de cârpă roz, să exhibiționez în aer,

până pe locul păcatului va cădea diamantul diavolului uriaș

cât mintea mea expandată.

Ce minune că pot să îmi mișc ochii ca omul!

*

Mariei de la Lainici

Că stelele nopții își vorbesc, copilul înțelege asta!

Prin vorba Ta Iisuse ești mielul.

Prin ascultare Maica e oiță.

Chipul Maicii este chipul răsăritului,

Al Fiului este ca soarele amiezii.

Brațul Fiului este de voinicel

Și trupul Maicii e precum potirul

a cărei împărtășanie mă ține-n bucurie până-n miezul nopții

când atuncea stelele-n lumină se îngână precum florile zilei.

Cu privirea ei, văzându-L, Maica îngână.

Și e un munte de iubire,

Pentru cel ce numai suge pieptu-i.

În El lumina soarelui-i intrată

Și păru-n pleată i S-a-șează.

Și vorba Lui pe Maica o luminează,

Ca luna-i ce vegheză.

Doi sori îi ies Maicii din ochi văzând copilul rege cu ochii de cărbune,

Cu chipul ca o melodie ce va însera,

A cărei suflet ne va încinge pe toți.

*

Mariei icoanei cu 7 săbii

Ca un trandafir luminos

ce spune într-o doară către lumea în necaz,

ca lalelele în noapte,

cu mainile de ceară ce ții săbii ca nectar argintiu de primăvară.

Deschisă ești spre vorbă,

Căci Îl știi pe Iisus împărat,

L-ai ținut la pieptu-ți, ca nu oricare alt.

Și I-ai fost castel de oaste

și cuib blândeții lui.

Și l-ai chemat din văi, din joacă,

și L-ai ținut și mângâiat,

Să știe de chemarea de deasupra soarelui,

Să fie bun în orice a vieții înserare,

când va fi la pas, pe cale.

Cu ochi puternici Maria a născut în noapte

lacrima de lumină a stelei călăuzitoare.

Cu brâul în mână ea acum faptei-l oferă.

Toți în nevoie îi sunt ca ai casei.

Spre bucuria șoptirii și neapusă a luminii de la naștere.

*

Maicii Domnului, mângâietoarea

Cât de mult ai avut mâna sărutată, Doamne,

Și ai mâncat pâinea coaptă, de la Sfânta Maria.

Un fir ales, ca de floare,

Cu obraji scăldați în curcubeu,

Cu gânduri de noblețe dintr-un înalt,

Încărcată de seninătatea albastrului,

Până la însângerarea Fiului.

Cătun al Fiului,

Precum cerul pentru spicele de grîu pe ogor.

Cu șoapte numai pentru Fiul.

Corabie unde să mediteze Fiul, cu soare la zenith.

Drumeț pentru chemarea copilului Iisus,

Să urce-n-nțelegeri dincolo de lume

-ca sâmburele-n fruct.

Ușa unsă cu sânge de miel a legendarilor evrei în Egipt.

Călătoria la pas a Iisusului , ca Domn.

Lună pentru nopțile Lui.

Balsam de la primul la ultimul Lui gând.

Toată tinerețea Mântuitorului.

Chipul genunii din care a venit,

Diamant al minții Lui.

Autor: Adrian Mocanu

Vasilica GRIGORAȘ: Dincolo de nori, dragoste de cuvânt

Norii plutesc în văzduh
năpădesc azurul armonic
plouă cu nemiluita
și-mi tulbură pacea cugetului.

Sub cerul biciuit de fulgere
resortul sensibilității tremură
trăsura inimii geme
și inspir cu putere vădită
vibrația dialogurilor celeste.

Apusul întunecat se destramă timid
stelele zvelte cu un aer binevoitor
îmi călăuzesc intenția
de a urca treptele interiorului
spre lumina divină
din adâncul înaltului.

Descopăr fascinanta
aură a cerului de borangic
emblemă iconică
a îmbrățișării seninului
brodat îngerește
în ghergheful trăirii
cu dragoste de Cuvânt.

Vasilica Grigoraș

Carmen SECERE: Trandafiri (Poesis)

//tarte cu gutui//

cârpesc mantoul cu revere

îndoite

/ascund cicatrici/

.

viitorul e mâncat de omizi

/mai întâi a fost focul

apoi disperarea flăcărilor/

.

dintr-un capăt într-altul

întind o imensă tăcere

/tristețea are inimă/

.

țin la îndemână

chibriturile

.

coc tarte

cu gutui

.

//trandafiri//

după spectacol se frâng

drapele albe

scena e prea veche

.

matadorul aruncă în taur

cu trandafiri

/taurul înțelege/

.

ole

s-a terminat

.

pământul este o continuă

vânătoare

.

pe șinele iertării trece

un vagon utilitar

.

la fereastră o cârpă flutură

halucinant

.

//echilibristică//

prea mulți negustori de vinuri

într-un strugure

.

nimeni nu negociază toamna

șansele se vând la tarabă

prin târguri oxidate

.

ultima dată am găsit

biletul norocos

în punga cu stafide

.

viața este o beție

și o cruntă nevoie

de timp

.

fac echilibristică

pe corzi elastic

Carmen Secere

Val Răzeșu: În Raiul poeziei

ÎN RAIUL POEZIEI

Hai, iubito,- n poezia iernii unde mi te scriu,

ninge peste noi, de drag, neaua până în poveşti,

să ne poarte în sărut cel mai straşnic bidiviu

care paşte din lumina stelelor de la fereşti.

.

Abia azi am înțeles, s-a ascuns soarta de noi:

am trecut a foaie verde, cântec pe la poarta ta,

ne purta în brațe vara scrisă pentru amândoi,

dar în verdele privirii nu ştiam că poate sta.

.

N-ai putut să vezi cum cerul mi se adăpa-n priviri,

n-am ştiut că veşnicia purta plete de-abanos.

Trecători la nunta noastră, totuşi surâzând a miri

ce înalță curcubeul, pentru a visa frumos.

.

Şi ce prinț puteam a-ți fi! Ce prințesă alintată,

că nu am plecat genunchiul, mă privea aşa, a ceartă.

După fiecare pas, credeam că ,, a fost odată”,

n-am văzut toată povestea în copila de la poartă.

.

Am visat a Eminescu pe băncuța de sub tei,

te-am luat cu vis cu tot, dar erai atât de mică

de nu te-am văzut în cerul pitulat în ochii mei

cum îmi luminai albastrul, mirosind a Veronică.

.

În târziul unei toamne m-a trezit din visul meu

dor cumplit de jumătatea care nu s-a întâmplat,

mi te-a scos în dar, în cale, mai frumoasă, Dumnezeu,

şi, în raiul poeziei, Veronica s-a-ntâmplat.

Ce să-i cer dumnezeirii mai presus că te-am găsit?!

Las în cartea vieții mele îngeri din ninsori să scrie,

pentru cei ce pot să vadă iarna pomii înfloriți,

că eşti Floare de Lumină strălucind în veşnicie.

.

SĂ NU MAI BEI DE LA IZVORUL LUNII

Nemărginirii ți-a luat uium

cine ți-a frânt aripile în zbor,

iar în privire stelele îți mor,

pe jos şi tu, de ce acum?

.

Într-o clipită poți să rătăceşti

în primăvara asta de narcise

şi te pândesc atâția hoți de vise

în care înflorirea o iubeşti.

.

Sunt asasini de fluturi pregătiți

să-ți vândă nişte aripi clandestine,

nu vezi că veşnicia nu mai vine

pe drumul pribegind pe la fereşti?

.

De ce-ai deschis un cont la suferință,

la cântece vei dobândi tăcere,

aceasta nu e noapte de-Înviere,

doar răstignire către neființă.

.

Cum ai putut a crede că o Ea

în omeneasca ei îmbrățişare

putea să frângă-atâta depărtare

cât între lumea asta şi a mea?

.

Să nu mai bei de la izvorul lunii

silabele smintite de lumină,

tic-tac să bată inima la cină

a lacrimă înțelepțind nebunii.

.

Şi eu, şi tu un trup, şi o mirare

ce-nvăluie sprâncenele spre slavă,

mai suntem doar o pasăre bolnavă

ce s-a visat mereu privighetoare.

.

Şi totuşi ne veghează Dumnezeu,

ne află nemurirea împreună

şi îngerul Luminii ne cunună

ca două lacrimi într-un curcubeu.

.

CUM NE RIDICĂM POVESTE

Printre ierni, să te aştept,

draga mea, în altă soartă,

am oprit gerul în piept

şi troienele la poartă.

.

Dintr-un mugure visat,

ai urcat în nişte zori

în copacul înghețat,

şi am tresărit cu flori.

.

Evadați din noi în noi,

în cireşul din sărut

am urcat cerul în doi,

doar aşa te-am cunoscut.

.

Cum poți stelele să numeri?!

Toate mi le-ai dăruit,

clipele – aripi în umeri –

din surâs mi-ai dăltuit.

.

Tot copilărind în doi

şi ținându-ne de mână,

trece vremea peste noi

aşternutul de țărână

.

Şi urcați pe minutar,

în surâs îmbrățişați,

strigă cerul în zadar

după îngerii plecați.

.

Iarna a îngenuncheat,

stelele pe cer au scris

să aştepți pe înserat

primăverile în vis,

.

Dintre nori să dea de veste,

ploile să ne audă

cum ne ridicăm poveste

dintr-un somn de iarbă crudă.

Val RĂZEȘU

Ileana VLĂDUȘEL: Iarna sărbătorilor

Decembrie, 22

Decembrie, se scutură de clipe la mine- n piept şi- mi dăruieşte vise

sub forma unor fluturi argintii, ce-mi mângâie pe frunte anii vii.

.

Cu ancora lăsată, pe catarg cu flamura emoției şi-n alb, decembrie,

mi-a prins între dantele întâiul strigăt şi l- a dus spre stele.

.

Privighetori au revenit atunci şi-au înflorit în piept de mamă lunci,

şi-n triluri, ursitori mi-au destinat, să dăruiesc din tot ce-am adunat.

.

Amurguri înstelate mi-au tivit, pe perna visului, poveşti şi-întins,

din fir de lână tors de mama.mare, senin de ziuă împletit cu soare.

.

Ca păpădii, s-au înălțat spre lume, gânduri şi sentimente aprinse în mine,

ce curioase, avide de lumină, au căutat să-aprindă foc din tină.

.

Pictând în noapte vise pentru mâine, copilăria a rămas în mine

şi mi-a țesut din primăveri şi veri, cuvinte transformate în versuri flori.

.

Şi câte n-am primit! Cât am pierdut! Câte regrete-am strâns şi încă strâng!

Din tot, am încercat să modelez, omul de azi. Aceasta sunt şi cred,

.

Descătuşând din lanțurile grele, fragil potir cu apa vieții mele,

am pus şi eu puțin, dar luminos, la rădăcina lumii, gând frumos…

.

Iarna sărbătorilor

Se scutură salcâmii cerului argint,

Ne înfloresc ferestrele și plâng

În fluturi, peste-al sufletului crâng,

La uși se-aud colindători cântând.

.

Se liniștesc dureri, se nasc colinde,

Se-aprind altarele nopților sfinte,

Nămeți se-înalță, clipe se topesc,

Ne cheamă dorul-în raiul părintesc.

.

Înmugurește pieptul în colind,

Ne este dor de cozonaci și-alint,

Ne vin în minte rugăciuni uitate

Și peste suflet se așterne pace.

.

Se dezgolesc potecile de verde,

Ziua-în argintiul iernii sapă trepte,

Copacii tac în frunze adormite,

Se scriu poeme în sărbători cioplite.

.

Respiră clipele argintul rece,

Aroma cetinii în cer se pierde,

Livezi cu fulgi de nea au înflorit

În cerul unde Domnu-i preamărit.

.

Din plânsul iernii, burg s-a înălțat

Spre albastrul de iubire vinovat,

Acolo, unde-în cânt și-n rugăciune

Își roagă maica fiul pentru lume.

.

În ceasul rece, clipe se opresc,

Poeme de lumină înfloresc

Din versuri coapte în tăvi de cozonac,

Copii așteaptă moși cu dar în sac.

.

Pe geana ierni țurțuri înfloresc,

În palmele căuș, inimi, culeg

Roade de suflet, amintiri păstrate

Din sărbătorile copilăriei noastre.

.

Revarsă clopotele în rugăciuni

Cuvinte dăltuite în psaltiri,

Ne-aduce iarna darul ei cel sfânt,

Pe prunc Iisus, păstorul nostru blând!

Autor: Ileana Vlădușel