Mariana Gurza: In Memoriam Mihai Rădulescu

Mihai Rădulescu

(15 mai 1936 – 19 ianuarie 2009)

În ziua de 19 ianuarie 2009, aflam cu durere despre dispariția fulgerătoare a celui care a fost Mihai Rădulescu, prozator, editor, traducător, eseist, armenolog şi cercetător al artelor plastice şi istoric al detenţiei comuniste. Un prieten special, care îmi lipsește…

Mihai Rădulescu aparţine unei familii de intelectuali. Urmează şcoala primară şi cursul secundar la Maison des Francais, la Liceul Francez şi la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti, apoi devine student la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”, secţia regie de operă, dar aceasta desfiinţându-se în 1955, trece la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. În noiembrie 1956 este arestat pe motive politice şi condamnat la 4 ani de închisoare, pe care îi execută la Jilava, Gherla şi în lagărele de muncă forţată de la Periprava, Salcia şi Luciu-Giurgeni. După eliberare îşi câştigă existenţa pe şantiere, ca instalator de calorifere şi hamal, iar ceva mai târziu ca instructor pentru teatrul de păpuşi.

I se admite să îşi continue studiile universitare şi frecventează cursurile secţiei de limba şi literatura engleză a Facultăţii de Limbi Germanice din Bucureşti, pe care le încheie în 1968. Rămâne asistent la facultatea pe care a absolvit-o, iar din 1972 e angajat lector de limba engleză şi limba franceză la Institutul Teologic din Bucureşti, de unde se şi pensionează. Nu i s-a aprobat să-şi dea doctoratul în anii dictaturii. Un capitol din teză va fi publicat în Shakespeare, un psiholog modem, prima lui carte, apărută în 1979. După 1989 fundează Editura Ramida.

Rădulescu a abordat mai multe domenii, remarcându-se mai ales ca prozator şi eseist. Până în 1990 i se editează mai ales transpuneri din literatura engleză şi americană (George Eliot, Oscar Wilde, Herbert Spencer, precum şi Povestiri stranii. Pagini antologice din literatura anglo-saxonă, 1973, alte texte incluse în Antologie de poezie americană de la începuturi până azi, 1978, ca şi volumul Necunoscutul. Antologie din literatura anglo-saxonă, 1981), din literatura franceză (Montaigne,Victor Hugo şi versiuni selectate în Antologia poeziei franceze de la Rimbaud până azi), dar şi din literatura armeană (prelucrări sau repovestiri).

„Transpuneri” în alt limbaj sunt şi cele mai multe din piesele scrise acum – dramatizări, adaptări, scenarii radiofonice după opere celebre, române şi străine: Mitică Râmătorian, după N. Filimon (1976), Micul Eyolf (1967), adaptare radiofonică după H. Ibsen, Peripeţiile lui Nils Holgersson (1969), după Selma Lagerlof, Crispin, rivalul stăpânului său (1986), după Lesage. Cele câteva piese originale – unele pentru teatrul de păpuşi – par simple divertismente.

Se reţine, totuşi, Ceasornicarul revoluţiei sau Beaumarchais la St. Lazar (1982), prin intermediul căreia autorul face să răbufnească suferinţele şi privaţiunile trăite în închisorile comuniste, în studiile şi eseurile reunite în Stilistica spectacolului. Elemente de stilistică antropologică în teatru (1985), Rădulescu încearcă să fundamenteze „stilistica antropologică” sau „antropologia stilistică” pornind de la sugestiile lui Buffon sau de la ideile lui Gilbert Durand. Consideraţiile sale pe marginea unor piese de teatru de Ibsen, Strindberg, Gorki, Beaumarchais etc. sunt rodnice pentru regizor, actor şi spectator atâta timp cât rămân la nivelul aprecierii „comportamentului nonverbal”, dar pot fi utilizate şi ca adjuvant în înţelegerea sensurilor profunde ale textului. Când se încearcă însă o generalizare din perspectiva filosofiei culturii, ele nu mai au aceeaşi relevanţă.

Contribuţia cu adevărat originală a lui Rădulescu se conturează abia după 1989, când poate să publice paginile de sertar şi să dezvăluie dramatica sa experienţă de detenţie. Pasiunea manifestată mai înainte faţă de literatura biografică sau pentru subiecte care să îi prilejuiască „introducerea documentului în cadrul ficţiunii, aceasta din urmă neavând alt rol decât să sprijine adevărul documentar, să-l scoată în evidenţă, să-l impună cu mijloacele colorate ale beletristicii”, vizibilă încă din romanul Mozart. Şapte zile pentru nemurire (1987), subsumează total tehnicile artistice.

„Romanele” Casa lacrimilor neplânse. Martor al acuzării în procesul „reeducatorilor” (1993), Codrul scufundat (1994), Popa Piso din Zărneşti (1994), Condamnat să învingă (1995), „Rugul aprins” de la mănăstirea Antim la Aiud (1998) şi Hrandt (2002) sunt clădite pe structura unor experienţe reale, în evidenţierea cărora perspectiva auctorială este de multe ori înlăturată spre a face loc documentului nud: materiale de arhivă, mărturii ale contemporanilor sau pur şi simplu înregistrări pe bandă în care personajul se autodestăinuie. E un fel de proză autenticistă, pe care autorul o practică intuitiv.

Între textele detenţiei se află şi cele consacrate suferinţei şi umilinţelor trăite de feţele bisericeşti: Sânge pe râul Doamnei (1992), Caidul. Nuvelele adolescenţei în temniţele comuniste (1992), Martiriul Bisericii Ortodoxe Române (1994), Preoţi în cătuşe (1997, în colaborare cu Irineu Slătineanu). Stăruinţa în relevarea prigoanei împotriva preoţilor nu este întâmplătoare. Înfăţişând torturile săvârşite de torţionarii atei din închisorile comuniste, Rădulescu sugerează asemănarea cu torturarea martirilor creştinismului, ceea ce -spune autorul – „transformă un capitol al istoriei vechi a creştinismului într-o realitate contemporană, după cum transformă un capitol al istoriei contemporane într-unui al istoriei sacre”.

Familiarizat cu tot ce s-a scris în exil şi în ţară despre detenţia şi prigoana comunistă, Rădulescu realizează în 1998 o lucrare insolită, Istoria literaturii române de detenţie, în două volume intitulate Memorialistica reeducărilor şi Mărturisirea colaborării, unde sunt prezentate într-o viziune proprie contribuţii memorialistice şi de ficţiune. În acest imens material narativ sau poetic, susţinut în cea mai mare parte de experienţa trăită, există în cele din urmă o aspiraţie spre concizie de o mare vibraţie şi deschidere către mister. De asemenea, în naraţiunea Pe bulevard în jos…, din volumul de povestiri cu acelaşi titlu (1990), se schiţează o complicaţie survenită din senin, cu urmări grave asupra destinului protagonistei, în linia prozei lui Mihail Sadoveanu, V. Voiculescu, Mircea Eliade.

După Revolutia din 1989  a întemeiat editura Ramida care a funcționat timp de zece ani. Scopul ei era publicarea de memorii de detenție si de carte religioasă.

A avut unul dintre cele mai bogate și mai bine organizate site-uri literare și de detenție (LiteraturaSiDetentie.ro) din țară, unde în ultima perioadă a deschis un capitol nou: „Cartea Prietenului Meu”, dedicat acelor foști deținuți sau rudelor acestora, ce nu au bani să-și publice memoriile .

Acum, îl mai regasim doar  pe http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/mradul/ și http://www.gid-romania.com/index.asp

Din păcate, acest site-ul  (LiteraturaSiDetentie.ro   nu mai există, așa cum îl gândise Mihai Rădulescu. Pe cine să deranjeze “literatura de detenție”?

I-a cunoscut pe cei mai mari duhovninci ai Neamului Românesc: P. Arsenie Papacioc, P. Adrian Fagețeanu, P. Justin Pârvu.

Rugul Aprins” a fost o preocupare pentru scriitorul Mihai Rădulescu. A ținut legătura cu majoritatea celor implicați, cu cei care au cunoscut prigoana comunistă.

Deși toți membri grupării Rugul Aprins au fost achitați în 1996, în urma judecării unui recurs în anulare introdus de Procuratura Generală, la solicitarea Părintelui Adrian Fagețeanu, la Curtea Suprema de Justiție, “hotărârea judecătorească este târâta de mentalitatea comunistă”

Într-o broșură intitualtă Rugul Aprins. Arestare. Condamnare. Achitare  (Ed. Agapis, 2003), scriitorul Mihai Rădulescu a arătat drama acelui grup de autentici mistici ai ortodoxiei românești.

Istoria literaturii române de detenţie“, cartea care îl consacră pe Mihai Rădulescu în spaţiul istoriei noastre literare, este şi prima carte de acest gen pentru istoria noastră, nu numai literară, ci şi aceea a civilizaţiei. Noua istorie critică a literaturii memorialistice de detenţie trebuie considerată, în primul rând, una didactică (reeducarea – tema acestei istorii – constituie un fenomen unic, în istoria didacticii universale).

Un popor fără istorie nu poate rezista în înfruntarea cu viitorul. Acesta e marele crez al omului Mihai Rădulescu.

 Mihai Radulescu, “un anonim, conştient că, dacă nu duce până la capăt recuperarea literaturii naţionale din detenţie, într-o formă, oricare, organizată, muncă la care s-a înhămat, această memorialistică riscă să se piardă în uitarea unei lumi dezinteresate de rădăcinile proprii. Atât mai ştiu să spun astăzi despre mine. Dacă încerc altă frază, mă sufoc...”

S-a stins din viață, după o perioadă de câțiva ani de suferință în data de 19 ianuarie 2009.

Opera sa, azi, destul de citită, dar incomodă… Câte studii au ca reper opera scriitorului Mihai Rădulescu? Câte doctorate au apărut având ca studiu ,,Fenomenul Pitești“? Nu demult cineva mă întreba: “Își  mai aduce cineva aminte de Mihai Rădulescu?”

Monica Levinger, studenta ce nu și-a uitat mentorul, desi trăiește în Israel, îi păstreaza încă vie memoria. Prietenul Daris Basarab alias Boris David, scriitorii din diaspora, prieteni istorici, ce încă îi duc dorul…

Nu domnule, Mihai Rădulescu nu va dispărea din memoria colectivă, deja pentru el nu mai există granițe…Deja și-a câștigat libertatea cuvântului în lumea largă…

Da, Mihai Rădulescu rămâne un reper de moralitate și demnitate față de Neamul Românesc, și Biserica Ortodoxă Română. File de Pateric Românesc!

Dumnezeu să-l odihnească în pace !

Mariana Gurza

 ***

Opera literară

Shakespeare, un psiholog modern, Bucureşti, 1979;

Civilizaţia armenilor, Bucureşti, 1983;

Ultima nădejde, Bucureşti, 1983;

Stilistica spectacolului. Elemente de stilistică antropologică în teatru, Iaşi, 1985;

Mozart. Şapte zile pentru nemurire, Bucureşti, 1987;

Pe bulevard în jos…, Bucureşti, 1990;

O vizită la regele Mihai I, Bucureşti, 1990;

Caidul. Nuvelele adolescenţei în temniţele comuniste, Bucureşti,1992;

Sânge pe râul Doamnei, Bucureşti, 1992;

Casa lacrimilor neplânse. Martor al acuzării în procesul „reeducatorilor”, Bucureşti, 1993;

Dactilografele şi revoluţia, Bucureşti, 1993;

„Rugul aprins”. Duhovnicii ortodoxiei, sub lespezi, în gherlele comuniste, Bucureşti, 1993;

Codrul scufundat, Bucureşti, 1994;

Evadarea lui Liviu Rebreanu, prefaţă de George Anca, Romulus Vulcănescu, Bucureşti, 1994;

Martiriul Bisericii Ortodoxe Române, cuvânt înainte Teodosie Snagoveanul, cuvânt înainte Teodosie Snagoveanul, Bucureşti, 1994;

Împuşcarea călăreţului, Bucureşti, 1994;

Popa Piso din Zărneşti, Bucureşti, 1994;

Antropologia stilistică. Lumea lui Charles Dickens, prefaţă de Victor Săhleanu, Bucureşti, 1995;

Condamnat să învingă, prefaţă de Barbu Cioculescu, Bucureşti, 1995;

Flăcări sub cruce, cuvânt înainte Teodosie Snagoveanul, Bucureşti, 1995;

Testament între îngeri şi diavol, cuvânt înainte Teodosie Snagoveanul, Bucureşti, 1995;

Un viitor călugăr greco-catolic din preajma „Rugului aprins” (în colaborare cu Pericle Martinescu şi Justin Paven), Bucureşti, 1996;

Preoţi în cătuşe (în colaborare cu Irineu Slătineanu), prefaţă de Vasile Andru, Bucureşti, 1997;

Morţii noştri vii din temniţă, cuvânt înainte Irineu Slătineanu, Bucureşti, 1997;

Antim Ivireanul – învăţător, scriitor, personaj, cuvânt înainte Irineu Slătineanu, Bucureşti, 1997;

„Rugul aprins” de la mănăstirea Antim la Aiud, prefaţă de Vasile Andru, Bucureşti, 1998;

Patru eseuri despre Mircea Eliade, Bucureşti, 1998;

Istoria literaturii române de detenţie, I-II, prefaţă de Nicolae Balotă, Bucureşti, 1998;

Bucuriile şi mâhnirile părintelui Sisoe din Boteni, Bucureşti, 1999;

Iubirea ca pasărea cerului şi alte povestiri, Bucureşti, 1999;

Hrandt, prefaţă de Bedros Horasangian, postfaţă Barbu Cioculescu, Bucureşti, 2002.

Traduceri

Oaspetele nepoftit. Poveşti armeneşti, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Dirayr Mardichian); George Eliot, Silas Mamer, Bucureşti, 1969;

• Victor Hugo, Ultima zi a unui condamnat la moarte. Bug-Jargal, Iaşi, 1971;

• Oscar Wilde, Menţiuni, prefaţă de Mihai Miroiu, Bucureşti, 1972;

Povestiri stranii. Pagini antologice din literatura anglo-saxonă, Cluj, 1973 (în colaborare cu Grigore Năstase);

• Montaigne, Aforisme, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1977;

Necunoscutul. Antologie din literatura anglo-saxonă, Iaşi, 1981;

• Augustin, De magistro, introducere de Lucia Wald, Bucureşti, 1994 (în colaborare cu Constantin Noica).

Daris BASARAB: Remember Mihai Rădulescu

Fiecare apropiere a lui 19 ianuarie mă trimite cu gândul la cel care, pentru mine, nu a plecat. E prezent în sufletul meu, prin imagini, vorbe de duh, atenționări neiertătoare, prietenie. Patru ani a durat prietenia mea cu un om pe care l-am cunoscut întâmplător, în două emisiuni de televiziune, sporovăind la ,,AS” cu amicul său Cornel Todea, pe tema ,,Dihotomiei antonimice”, lansate ca o nouă figură de stil, sintetizând, în două vorbe, concluziile unui bogat studiu asupra operei lui Shakespeare. Pretențios spus că l-am cunoscut. Complexitatea acestui fenomen întruchipat de, profesorul, scriitorul, criticul de artă, colecționarul, editorul, luptătorul anticomunist, deținutul politic, despre care nu știam mai nimic, m-a copleșit de la prima întâlnire.
Publicasem primul meu roman, de suflet i-am spus, Povod, când, pe terenurile de tenis, prin Margareta, soția mea, am cunoscut-o pe Mica Rădulescu, soția unui oarecare Mihai Rădulescu, scriitor, care s-a adeverit a fi Rădulescu al meu. Ideea mi-a venit pe loc și înarmat cu un curaj infantil, i-am transmis un volum din Povod. Cu Mica am depănat amintiri din studenția mea, a noastră de fapt, legate de participarea ei la lotul de scrimă al Politehnicii, alături de două deosebite prietene, Lelia și Doina, campioane naționale prin anii 1949-1950. Tot atunci am aflat și adevăruri amețitoare pentru un novice al scrisului, despre cel care urma a-mi deveni prieten.
N-au trecut 24 de ore și am primit un telefon și recunoscându-i vocea de neconfundat, am intrat în vibrație. ”Domnule David Boris, în primul rând vă mulțumesc, în al doilea rând vă felicit și, în consecință vă invit la mine. Avem de discutat. Am invitat și o talentată editoare de siteuri. Veți avea nevoie…” A urmat adresa, ziua, ora și tăcerea din care nu reușeam să mă desprind. Am încurcat un ”mulțumesc”, un ”sunt onorat”, etc. N-au fost multe etc-uri așa că am respirat ușurat când telefonul și-a recăpătat tonul. Am uitat să spun că în închiere m-a atenționat cu un ”fără prostioare, e o ședință de lucru”.
N-am luat niciun fel de prostioare dar, totuși, i-am dus o superbă icoană, Maica Domnului cu Pruncul, o litografie de la Biserica Rusă. Ne-am strâns mâna bărbătește și i-am pus pe birou icoana. ”Ce-i asta?!, e frumoasă, parcă-i în relief…” ” E de la Biserica Rusă, trec deseori pe acolo…” ”Ce surpriză, Domnule David, e de la studenții mei teologi, parohul e unul din ei…” Primul pas l-am trecut cu brio și am prins curaj. Mi-a prezentat-o pe site-istă, i-a spus să fie atentă având în față un prozator de excepție, mi-a transmis să profit de prezența ei pentru ieșirea în lume, pe internet. M-am relaxat. Mi-a prezentat romanul la superlativ, ca pe o ”Frescă Istorică”. ”Voi scrie în ”Permanențe”, veți trimite La Aldinele lui Al. Mihalcea din România Liberă, veți trimite un capitol, la alegere, eu propun capitolul 5, la Montreal, la Procesul Comunismului, și mai vedem. Vă trebuie un site bine făcut!” După ce-mi revenisem cât de cât, am intrat, de data aceasta în panică. După pensionarea forțată din 1989, ca să mă echilibrez, mi-am propus să devin un om liber, fără angajamente, fără obligații. Tenisul m-a salvat. Și, deodată, intrat sub comanda unui binevoitor, necunoscut, dar binevoitor. Pe atunci locuia pe la capătul Alba Iuliei, pe o străduță lăturalnică, liniștită. Cum m-am reorientat la plecare în acel spațiu necunoscut ca să ajung la troleu, nici astăzi nu știu. În seara aceea Margareta nu a prea putut scoate multe de la mine. Eram buimac.
La a doua întâlnire, la care eram doar noi doi, cu o masă plină cu fructe și o cafea mare adusă de Mica, de fapt Delia, după numele ei oficial, a trecut fără menajamente la disecarea romanului. Mi-a spus că a trimis la ”Permanențe, un articol calat pe o scenă care l-a impresionat, scena cu ”Clopotul cel Mare”, ”Bolișoi”, mi-a recomandat să nu las baltă două personaje cheie din punct de vedere al caracterelor, mama și fratele, să găsesc o formă de a le continua existența, și toate, într-o formă laudativă copleșitoare. N-am apucat să scot două vorbe și, bine am făcut, deoarece ceea ce a urmat m-a pus cu umerii jos. ”Dar, Dragul Meu, mai am și ceva observații, de fapt una, esențială… Unde sunt paragrafele?!…Cum numești acest stil de a scrie, non stop?!” ”I-aș spune ”în cascadă”…îmi convine pentru felul în care scriu…nu pot tasta în viteza cu care se perindă textul în cap…Capitolele au luat locul paragrafelor…” ”Păi, cum vine treaba asta cu viteza diferită dintre tastare și gândire?! Dumneata nu ai un plan bine întocmit?! Ai o sumedenie de personaje cu care jonglezi, le prezinți, le părăsești, le reiei, totul decurge minunat. Sunt multe și bine conturate… Cum îți faci notele?!” ”Nu fac note, mă apuc de scris cînd simt că am în cap ideea, personajele, evenimentele principale… când totul este clar în capul meu, adică subiectul propus. Nu uitați că subiectul nu este o ficțiune, el se bazează pe o realitate trăită… deci ceva foarte bine sădit în mine” ”Tocmai în asta constă frumusețea lucrării, o frescă istorică a unor timpuri trăite. Și mai am o remarcă de făcut, ceva care m-a mișcat profund. Domnule Boris, este prima dată când mi se întâmplă să găsesc într-n roman o referire la persoana mea, la o creaţie personală…” I-am replicat spunându-i că această figură stilistică nu este o simplă sintagmă, ci aparţine ’inventicii’. Mi-a zâmbit adăugând ”Se vede că sunteţi inginer de formaţie. Mulţumesc pentru apreciere…”
Am vorbit de multe ori despre generozitatea sa copleșitoare. Încet, încet, am ajuns să ne împrietenim, la propunerea mea, să ne spunem pe nume, să căutăm ocaziile în care să ne putem retrage singuri, nederanjați, în atelierul său de creație. Prefera să-l vizitez în zilele de miercuri când Delia era la bridge. Era darnic în aprecieri, adesea făcându-mă să mă simt jenat. Am devenit ‘romancier’, ‘narator prin excelență’, ‘colegul lui de breaslă’. Știa că lucrez la cel de al doilea meu roman ”Ecvestra”, mă încuraja să trec peste îndoielile mărturisite, legate de eventuala reacție a unor apropiați. Păstrez cu sfințenie cuvintele lui după ce i-am trimis textul final al romanului. ”Prietene, ai condeiul uns cu miere! Am citit cele dintâi douăzeci de pagini din al doilea roman. Sunt mândru că am contribuit încurajându-te spre isprăvirea lui. Îmi dau seama de pe acum cât de important este pentru literatura noastră, deoarece subiectul este inedit. E ecvestra copilului convingătoare, fiindcă autorul s-a transpus întocmai în starea de spirit a lui Nicolae. Ofiţerul, profesorii, atleta, îmi sunt dragi şi sper să rămână aşa. Felicitări. ”
Acest prieten întârziat m-a scăldat în potopul aprecierilor apropiindu-mă de visul meu adolescentin, turnându-mi încredere cu polonicul. Asta nu înseamnă că nu m-a tratat uneori din vârful catedrei, trădând alteori caracterul său posesiv. M-a tratat ca pe un egal, dar m-a şi muştruluit, şi nu fără folos. Din capul locului s-a ’agăţat’ de ceea ce el a considerat a fi o ’meteahnă’ de neiertat. Era maniera mea de a scrie, aşa zisul meu sistem de a scrie ’în cascadă’, fără a respecta clasicele paragrafe. În Povod, cât şi în alte scrieri, prevala scrierea în ’cascadă’, curgerea non stop a naraţiunii pe lungimea unui capitol. Mihai nu putea concepe aşa ceva.
Continue reading „Daris BASARAB: Remember Mihai Rădulescu”

Mihai RĂDULESCU: Chemarea prin poezie

Am lăsat pentru final un eseu ce s-ar putea intitula: ‘Poezia – mijloc de recuperare a sinelui’, de o mare însemnătate pentru orice creştin preocupat de formele variate ale Chemării lui Dumnezeu, pentru că el luminează splendid locul poeziei în viaţa de zi de zi a condamnatului politic sub comunism, în orice loc de ispăşire s-ar fi găsit el, şi cu cât mai mult a oricărui om înecat sub stivuirile îmbeznate ale materiei, ce-l fac să uite de sorgintea sa cerească. În cele ce urmează, veţi afla despre o faţă inedită a poeziei, după trecerea multor milenii de creare a ei şi de exultare prin ea.

            “Eu nu ştiu, şi apoi, la ce bun – poeţii în vremi de restrişte?”, citează Viorel Gheorghiţă, în memoriile sale, un stih de Hölderlin, din poemul Pâine şi Vin. “Pentru mine, acest celebru vers”, pătrunde el în trăirea sa spirituală, “acest celebru vers, de o actualitate evidentă, e o mai veche obsesie a mea şi, nu mai puţin, o gravă nedumerire. Câtă interogaţie, câte îndoieli, câtă afirmaţie şi câte incertitudini se află condensate în el? La ce bun poeţii, când cărţile lor nu pot să apară sau, dacă apar, nu se citesc? La ce bun poeţii, când interesul pentru poezie e copleşit, în occident de huzur, la noi de sărăcie, pretutindeni de isteria muzicii pop sau rock? Aserţiunea că poezia, cultura în general, e un apanaj al aleşilor, nu mi se pare de acceptat. Dimpotrivă. Statutul ei e unul ontologic, dovadă amploarea la care a ajuns fenomenul în puşcării. Iată, fac o afirmaţie scandaloasă: nu omul face cultura, cultura îl face pe om; nu poetul iscă poezia, poezia îşi zămisleşte poeţii, aşa după cum adevărul zămisleşte libertatea, aşa după cum pâinea cea de toate zilele ne condiţionează şi ne susţine trupeşte.”

            Mă voi opri o clipă asupra acestui termen de comparaţie propus de memorialist, deoarece el pregăteşte o mutaţie calitativă către ceea ce reprezintă cu adevărat “pâinea noastră cea de toate zilele” la care se referă textul rugăciunii sugerat de aluzia scriitorului. Dacă îl vom denumi pe însuşi Iisus Hristos prin acea “Pâine”, ne va fi mult mai uşor să înţelegem afirmaţia că Poezia este aceea care îşi zămisleşte poeţii. Căci Dumnezeu este acela care-şi zămisleşte credincioşii, prin Chemarea Sa despre care vorbim împreună de atâtea luni de zile prin mijlocirea undelor.

            Continue reading „Mihai RĂDULESCU: Chemarea prin poezie”

Gheorghe A. STROIA: Destine Literare-Aristița Buciu Stoian, premiul pentru poezie-dragostea

Din păcate, s-a stins aşa cum a şi trăit, ca un fulger (după furtună… o mare de linişte mortificatoare), la finele anului 2017, buna noastră prietenă din Drobeta Turnu Severin, poeta ARISTIŢA BUCIU STOIAN – fire caldă, blândă, surprinsă mereu cu zâmbetul de buze, în ciuda frământărilor sufleteşti ori neputinţelor trupeşti pe care le avea. Simţeam de fiecare dată când ne auzeam la telefon o bucurie proprie imensă, aceea de a putea dărui omului aflat la celalalt capăt al firului, o speranţă. Deoarece îi plăceau foarte mult poeziile în metro clasic, toată viaţa ei scriind doar poezii de această factură, îi recitam la telefon câteva poezii, de care se minuna, ca auzindu-le prima dată. Îmi spunea: „George, cine a scris poeziile astea? Sunt aşa de melodioase şi de grave!”. Iar eu răspundeam: „Aristiţa ai devenit deja un clasic, dacă nici măcar versurile tale nu le recunoşti!”. Aristiţa, mai mirată: „George, sincer, nu le-am recunoscut. Poeziile mele, recitate de tine, sună aşa de frumos!”. De fiecare dată îmi spunea că dacă mă aude la telefon, cu siguranţă îşi încarcă bateriile şi va mai trăi încă trei luni, aşa încât îmi făcusem un obicei din a o suna, doar ca să mă asigur că Aristiţa e… încă VIE! Îi trimisesem un CD, cu câteva dintre poeziile scrise de ea, recitate de mine, şi îmi spunea că ori de câte ori îi era rău, asculta CD-ul şi se înzdrăvenea pe loc. Probabil că aprecierea sinceră făcută de cineva (o voce la telefon) îi aducea alinare, era deja un placebo.

Îi era rău, îi era foarte rău în ultima vreme, am regăsit-o tot la telefon, internată în spital, cu o voce stinsă, se observa că nu îi era bine deloc. S-a bucurat să mă audă, mi-a recunoscut vocea de la prima silabă rostită, a repetat întruna că dacă am sunat, va mai trăi încă… Aşa a şi făcut, a mai trăit. Datorită unor probleme de sănătate familială pe care le-am traversat, trecuseră deja trei luni de când nu am mai auzit-o la telefon pe Aristiţa. Nerăbdător, am pus mâna pe telefon, am sunat, iar de la capătul celălalt, o voce străină mi-a spus că Aristiţa împlineşte o lună de cât a plecat spre lumea de dincolo. Era una dintre nurorile familiei. O lacrimă mi-a înfierbântat obrazul, o durere intensă m-a cutremurat, dar imediat am simţit cum înlăuntrul meu creşte o lumină care rosteşte cu glas tare: „Mulţumesc, pentru că m-ai sunat! De acum, voi trăi veşnic!”. Atunci, am înţeles că oamenii sunt, dincolo de vorbele sau de faptele lor, nişte energii fabuloase, care nu dispar, ci doar se transformă, că iubirile sau temerile vieţilor noastre se prelungesc şi dincolo, către eternitate. Că prietenii de suflet nu pot fi uitaţi niciodată, că amintirea lor e o dulce şi asumată vină. Dumnezeu să te ierte, draga mea prietenă! Să-ţi fie cărarea plină de flori şi de aromele raiului, pe care atât de mult îl iubeşti! Vei rămâne mereu în sufletul meu, ca un lăstar al unei primăveri fără de sfârşit! TE IUBESC!!!

Despre poezia Aristiţei am scris ori de câte ori am avut ocazia, i-am publicat şi câte o carte la editura Armonii Culturale, am promovat-o prin includerea în toate proiectele antologice valoroase Armonii Culturale (MERIDIANE LIRICE, 2013) şi o voi face cu plăcere şi de acum înainte. Deşi a fost apreciată pe plan local, Aristiţa nu a fost promovată la adevărata sa valoare, fiind prea puţin (re)cunoscută la nivel naţional. Eforturi deosebite pentru promovarea poetei – şi îi mulţumesc pe această cale – a făcut DĂNUŢ DEŞLIU, directorul editurii Dandes Press, care i-a publicat Aristiţei ultimele titluri de carte. Spre frumoasă aducere aminte a poetei, redau mai jos, un scurt fragment critic, reprezentativ pentru lirica poetei severinene, pe care le-am scris la una dintre cărţile sale, în 2014. Citindu-l, Aristiţa spunea că nimeni, niciodată, nu a mai scris atât de frumos despre ea (CU DRAG, DRAGA MEA PRIETENĂ!). Continue reading „Gheorghe A. STROIA: Destine Literare-Aristița Buciu Stoian, premiul pentru poezie-dragostea”

George ROCA: Lucky Marinescu, această minunată doamnă a muzicii ușoare românești a plecat la ceruri…

Notă: Azi. 11 ianuarie 2018, am aflat cu durere, aici pe pământ australian, departe de Bucureştiul iubit, că Lucky Marinescu*, minunata doamnă a muzicii uşoare româneşti a plecat la ceruri. Dumnzeu să o odihneasca! iata un articol pe care l-am scris despre dânsa în urmă cu ma bine de opt ani…

—————————————

* (Născută în Cahul, Basarabia, la 12 iulie 1934, decedată la Bucureşti, la 10 ianuarie 2018)

Joi, 17 septembrie, 2009, am avut bucuria să o reîntâlnesc după mai bine 30 de ani pe această minunată doamnă a muzicii uşoare româneşti. Înainte de masă lansasem o carte de-a mea la „Biblioteca Metropolitană” din Piaţa Amzei, când una dintre bunele mele prietene, editoarea Rodica Lupu, îmi spune: „Astă seară ţi-am pregătit o surpriză! Te vei reîntâlni cu Lucky Marinescu!”. Am fost de-a dreptul surprins de veste… Pe Lucky Marinescu? Vai, o plăcere deosebită pentru mine! Şi m-am lăsat copleşit de amintiri…

O cunoscusem personal, pentru prima dată, pe la sfârşitul anilor ’60 la Eforie Nord, unde îmi petreceam vară pe litoral, lucrând în vacanţele studenţeşti. Lucky era deja o cântăreaţă consacrată pe scena muzicii uşoare româneşti. Cântă la barul „Western” din Eforie Nord împreună cu Willy Donea, un alt mare artist. Acolo cântăreţii intrau în spectacol călare pe cal! Lucky era vedetă! Atrăgea publicul ca un magnet! Noi, “litoralenienii” tineri, eram cu toţii îndrăgostiţi de frumoasă doamnă. Atunci când intră Lucky Marinescu pe mica scena se făcea linişte, toţi spectatorii barului o sorbeau cu privirea şi începeau să cânte împreună cu ea. În vecinătatea barului „Western” era un alt bar faimos numit „Can-can” condus de maestrul de balet Grădinaru. Acolo cânta Tana (Taniana Radu), o solistă talentată dar totuşi nu de talia vedetei de la „Western”. Când Lucky începea show-ul la „Western” se golea de clienţi nu numai la „Can-can”-ul ci şi promenada. Se adunau pe la intrare toţi cei care îşi făceau plimbarea de seară pe vestita alee nord-eforiană „Hotel Belona – Hotel Union”.

Continue reading „George ROCA: Lucky Marinescu, această minunată doamnă a muzicii ușoare românești a plecat la ceruri…”

Magdalena ALBU: SpectacoIul lumii – pledoarie pentru imagine…

In memoriam IOAN GRIGORESCU și VIOREL SERGOVICI

 

Aş vrea să vorbesc în acest context nu despre acea imagine a persoanei construită pe un fundament mediatic solid şi extrem de bine articulat, ci despre imaginea vizuală de tip pictural ca mod de cunoaştere avansată a lumii, dar şi a diversităţii sale culturale recunoscute. La fel ca şi Pierre Francastel, am să realizez o conexiune necesară, până la urmă, între artă şi imagine – şi aş insista mai mult aici pe acele „informaţii şi idei de factură vizuală, foarte greu sau chiar imposibil de tradus în cuvinte” (Lucian Ionică), un soi de platformă a exprimării simbolice a unui gând ce nu reuşeşte să încapă în forma fixă a cuvintelor limbii -, alipindu-i ultimului concept întreg complexul emoţional trăit de un privitor oarecare, ca şi cum acesta ar avea în faţa ochilor o operă artistică multifaţetată, în perimetrul căreia, rând pe rând, un cadru vizual îi ia cu seninătate locul altuia, născându-se, astfel, un fel de continuum estetico-emoţional în raport cu vastul univers existent în afara şi în interiorul Realiei greu descifrabile şi azi. Personal, consider că imaginea în sine este echivalentă cu acel chip al cuvântului rostit ori nu, ce posedă un limbaj al lui cu nenumărate semne mai mult sau mai puţin convenţionale, unde norma general valabilă este fixată deja de societate sau poate fi stabilită de creatorul însuşi ca formă supremă de artă individuală cu ţintă estetică (ori non-estetică), în genere, determinată.

Continue reading „Magdalena ALBU: SpectacoIul lumii – pledoarie pentru imagine…”

Heidi S. SIMON: O zi solemnă

Mă gândesc la ziua de ieri, sâmbătă 16 decembrie, zi pe cât de tristă, pe atât de surprinzătoare prin măreţia şi solemnitatea acelor ore lungi în care am învăţat cu adevărat Istoria. Atât eu, cât şi generaţia mea minţită şi păcălită, dar şi tinerii care încă nu s-au născut pe vremea noastră.

Am aflat ieri ce Om de omenie profund, inteligent şi nobil – nu numai prin obârşie, ci şi caracter, – a fost M.S. Regele Mihai, rege care îşi iubea ţara şi neamul din toată inima, cu totul necondiţionat. Nu cerea niciodată nimic, în schimb nu a pregetat să-şi ofere serviciile ori de câte ori era nevoie de ele.

Am urmărit cu atenţie sosirea celor mai importanţi reprezentanţi ai aristocraţiei europene aliniindu-se pe lângă familia Defunctului în toate momentele zilei, pentru a-şi exprima respectul şi profunda consideraţie, dar şi regretul pierderii unei rude valoroase, care a părăsit cu atâta demnitate această lume nedreaptă şi nerecunoscătoare.

Continue reading „Heidi S. SIMON: O zi solemnă”

Valeriu DULGHERU: Suveranul ne-a părăsit, ne-a lăsat orfani

Întreaga naţiune română l-a petrecut pe regele Mihai I în ultimul drum. Regii lumii l-au plâns pe suveran. 40 de reprezentanţi ai familiilor regale din întreaga lume (Marea Britanie, Suedia, Spania, Belgia, Iordania, Luxemburg, Liechtenstein, Bahrein, Bulgaria, Grecia, Serbia, Albania, Franţa, Prusia, Italia şi Portugalia. ş.a.) au venit să-şi i-a rămas bun de la suveran. Această săptămână a fost pentru mulţi români un prilej de a fi contemporani cu regele Mihai. Zeci de mii de oamenii au venit în aceste zile la Palatul Regal din Bucureşti pentru a-şi lua rămas bun de la ultimul rege al României, Regele Mihai. „Da, n-am fost un milion în stradă, am fost 23 de milioane, în Ţară, în gări şi peste tot în lume” declară cunoscutul jurnalist român Cătălin Tolontan.

A fost o stare de spirit pe care poporul român nu a mai cunoscut-o de la decesul regelui Ferdinand I în 1927 şi poate a reginei Maria în 1937. Simulările din perioada comunistă nu pot fi luate ca adevărate. Întreaga naţiune a fost la înălţime, a fost ghidată de morala creştină. În aceste momente grele naţiunea română  a fost unită ca niciodată (ce bine ar fi ca această stare să perpetueze în timp spre binele naţiunii române care şi-a meritat un alt destin). Televiziunile româneşti (dar nu numai, şi una din televiziunile din Spania!) au transmis integral timp de 12 ore întreaga procesiune de petrecere în ultimul drum a celui care a fost şi va rămâne Regele Mihai: cel care a fost şi va rămâne în inimile românilor „rege fără ţară, dar cu popor”. Oamenii au stat ore în şir la coadă pentru a aduce un ultim omagiu Majestăţii Sale. Continue reading „Valeriu DULGHERU: Suveranul ne-a părăsit, ne-a lăsat orfani”

Galina MARTEA: Primul Președinte al Parlamentului Republicii Moldova, Alexandru Moșanu, a plecat în lumea celor drepți

Un mare nume, o mare personalitate politică din Basarabia a plecat în lumea celor drepți. Este vorba de Alexandru Moșanu (n.19 iulie 1932, comuna Braniște, județul Bălți, Regatul României, actualmente raionul Râşcani, R.Moldova), academician, profesor universitar, doctor habilitat în istorie, primul președinte al Parlamentului din Republica Moldova, politician și istoric basarabean care a contribuit enorm în procesele de renaștere națională și de obținere a independenţei în R.Moldova, 27 august 1991. Alexandru Moşanu a decedat la vârsta de 85 de ani în ziua de 7 decembrie al anului curent.

Fiind în fruntea legislativului moldovenesc în perioada anilor 3 septembrie 1990 și până în 2 februarie 1993, Alenxandru Moșanu s-a manifestat de a fi o personalitate cu o inteligență aparte și o personalitate nespus de devotată întru principiile ce s-au centrat în totalitate pe valorile naționale ale neamului românesc și anume: obținerea independenței în Basarabia după 1990 și, nu în ultimul rând, un mare adept al reunirii cu România (dorință care până la ziua de azi nu a fost realizabilă); adoptarea drapelului de stat după obținerea independenței, cu prezența tricolorului (albastru, roșu și galben), fiind asemănător cu cel al României; adoptarea imnului țării cu prezența cântecului „Deșteaptă-te române” (fiind valabil doar pentru anii 1991-1994); elaborarea unui șir de acte legislative prin intermediul cărora s-a contribuit enorm la întărirea proceselor de unitate națională în primii ani de independență a țării. Scopul principal al acestui lider politic a fost desprinderea totală a țării de URSS și de a crea condiții cât mai bune întru consolidarea tuturor proceselor democratice/politice/economice în Basarabia de după anii 1990. Continue reading „Galina MARTEA: Primul Președinte al Parlamentului Republicii Moldova, Alexandru Moșanu, a plecat în lumea celor drepți”

Iacob Cazacu-ISTRATI: În memoria lui Ovidiu…

Fără picătura de nebunie, geniul rămâne în scutecele talentului.” (Vasile Ghica)

        Când am primit mesajul de la Luminița, fiica  mai mică a prietenului meu Ovidiu Creangă, originar din Vărzărești, sat cam la vreo 60 de kilometri de Chişinău am rămas trăsnit de prima frază: ” Azi noapte s-a stins din viață tata. S-a bucurat de viață așa cum a fost, restransă într-o mică colivie, pană în penultima zi. Era pregătit de trecerea aceasta de mult și un singur lucru nu dorea: să sufere. I s-a îndeplinit dorința, a fost în spital  numai o seară și a bolit numai o zi.

Nascut la 14 februarie 1921, decedat la 4 decembrie, 2017. (97 de ani, aproape)

 Am înțeles, că acel, care a fost Ovidiu Creangă nu mai este.

      Pentru mine a fost tată și bunel ultimii 10 ani cât, am fost aproape nedespărțiți, în afară de timpul aflării în Basarabia, care se limita la o lună, cel mult 2 luni pe an.

L-am cunoscut în toamna lui 2007 în Toronto, Canada, la şedinţa cenaclului literar „Nică Petre”, care pe atunci se numea „Observatorul” şi care e condus şi astăzi de redactorul revistei, Dumitru Puiu Popescu.

Am rămas încântat de atmosfera ce domnea acolo – plină de voie bună şi prietenie, de dragoste faţă de valorile noastre naţionale. Pentru moment, uitasem că sunt oaspete. Mă vedeam acasă, în sânul familiei sau la o serată literară, între colegii mei, profesorii şcolii medii din Căzăneşti, jud. Orhei.

Şedinţa cenaclului era închinată sărbătorii de 1 decembrie – Ziua Naţională a României. A luat cuvântul şi eroul meu. Cu atâta dragoste a vorbit despre mândria de a fi român, încât nici nu găsesc cuvintele care să-mi descrie farmecul cu care l-am ascultat. După şedinţă, s-a apropiat de mine (fusesem prezentat de către dl Dumitru P. Popescu ca profesor de istorie, român basarabean, şi am citit din versurile mele noi), de parcă am fi fost cunoscuţi de când lumea: „Hm… Eu sunt tot basarabean, dragul meu, din Vărzăreşti, judeţul Lăpuşna”. A rostit aceste cuvinte cu o asemenea intonaţie şi cu atâta pasiune, încât pe dată am înţeles ce a dorit să accentueze – că rădăcinile şi dragostea lui faţă de Basarabia sunt cele mai puternice din lume. Continue reading „Iacob Cazacu-ISTRATI: În memoria lui Ovidiu…”