Ionuț ȚENE: Poezia ca formă de cunoaștere

Poezia este o formă de cunoaștere. Este o altfel de exprimare decât instrumentul cunoștinței obișnuite și cotidiene. E paradoxul poeziei! Acesta este legat de o altfel de cunoaștere, despre acel altceva… Mă frământă de mult ideea. Poezia este o alternativă de cunoaștere decât cea științifică, catafatică, sensibilă, apofatică sau rațională? Poezia reprezintă forma de cunoaștere care ține desigur de emoție, dar, totuși, este diferită decât cea rațională. E forma de cunoaștere a sinelui universal prin eu. Acel ego poetic este co-părtaș cu sinele. Egoul transformă sinele în poezie personală. Doar din legătura dintre ego și sine lirica se personalizează. Poezia oferă o permanență stare de paradoxuri. Este paradigmată. Poezia exprimă revolta sinelui împotriva egoului. Aici intervine cunoașterea ca împăcare dintre ego și sine. Egoul e construit ca anti-sine și, deci, poezia devine o oglindă a eului în sine. Ele sunt atât de întrepătrunse, încât poezia nu le poate separa. Deci poezia este autonomă, dar fiind concomitentă și a universului se potrivește tuturor. Prin personalizare se leagă ego-ul poetului cu sinele. Poezia e separată de poet. E paradigmatică și autonomă. Poezia este inseparabilă de poet și muze. E separată ca formă de creație, dar e totuși personală. Este sinergică între ego și sinele universal. Iar a treia persoană este cititorul și muza. Aceștia sunt în corelație cu eul poetic și sinele universal. Cred că aici intervine cu adevărat originalitatea poetului. Poezia este o creație tripartită: eu, sine muze. Nu este o revoltă treimică, ci o altă formă de cunoaștere a forței emoției. Este și universală și personală, dar și în conexiune cu cea de a treia persoană: cititorul sau muza. Are nevoie până la urmă omul nevoie de poezie? Este setea de poezie o consecință piramidei fiziologice și sociale sau ține de starea de deschidere a ființei? Până la urmă poezia este în fiecare din noi. Poezia este o esență universală. Poezia reprezintă forța emoției universale, deci este în fiecare om, diferind doar starea de grație hărăzită și de deschidere spre sensibilitatea poetică. Aici este cheia răspunsului poeziei ca formă de cunoaștere. Alchimia poeziei e forța emoției. Poezia nu ține de inteligența și cultura acumulată de om sau umanitate, ci de expresia forței emoției, a stării de deschidere a ființei spre sensibilitate. Într-o dialectică de tip hegelian poezia este o formă de cunoaștere prin iubire, deși poezia nu este expresia iubirii, ci emoția universală exprimată prin sensibilitatea fiecăruia. Sigur, iubirea e forma centrală a emoției, dar poezia este forța universală.

Poezia nu e vers, ci sensibilitate afișată, o contopire a eului cu sinele universal prin atracția forței emoției universale. Până la urmă, nu Manole a zidit-o pe Ana, ci Ana l-a ”zidit” pe Manole în universalitate. Subiectul activ e Ana, forța care plămădește și construiește. Manole e doar actorul ce se transformă în fântână cu aripile frânte spre cer. Poezia e Ana lui Manole, în această formă de cunoaștere a poeziei. Ana zidește mănăstirea și naște poezia prin forța atracției emoției universale. Poezia relevă o formă sensibilă a cunoașterii, o introspecție afectivă a sinelui. În Estetica lui Baumgarten de la 1735, parafrazând, poezia este cunoaștere prin simțuri. Obiectul cunoașterii este natura ca o creație a divinității. Copierea naturii a fost prima poezie a umanității. Aristotel considera arta o imitație a naturii materiale, dar Platon a dus-o mai departe considerând creația o umbră a ideii de divinitate. În consecință, în acest sens antic, frumosul este ca o umbră a ideii divine (din peștera lui Plotin), poezia fiind o imitație a divinului și adevărului. Frumosul este o extensie a creației divine. Despre frumos se ocupă poezia care creează semnele simetrice ale reprezentării imaginii naturii. Arta este o imitație a divinității, o pastișă imperfectă. Frumosul devine astfel o răsfrângere a perfecțiunii simetrice asupra noastră. Poetul, prin poezie, se sforțează să compună o imagine simetrică a divinității, reușind doar o asimetrie și imperfecțiune. Poezia compune semnele pentru a surprinde imaginile reușite ale naturii. Poezia este o imitație a perfecțiunii, o copie a sinelui universal, o umbră luminoasă a divinului. Ideea de simetrie se naște tocmai din copierea ideii divine, Ca urmare, poezia este asimetrică pentru că nu poate fi perfectă ca principiul sau substanța divină, deși se dorește de către poet, acest mesager al conversației cu zeii. Poezia, ca asimetrie, este imperfectă față de Ființă, iar creația autentică se naște astfel din imposibilitatea realizării perfecțiunii, de fapt din cădere și din dorința ancestrală și sălbatică de unitate. În poezie se schimbă regulile fizicii și gramaticii clasice: căderea devine urcare, iar de cele mai multe ori josul înseamnă sus.

Scriind poezie, poetul semnalizează interlocutorului voința zeilor și propagă prin semnele cuvântului și a figurilor de stil substanța principiului universal pusă în mișcare prin forța necunoscutului și a emoției. Poetul este un fizician al asimetriei și imperfecțiunii, deși lucrează cu ideile proiectate din perfecțiune.

Ionuț Țene

Al. Florin ȚENE: Căutându-L pe Dumnezeu

De când am ajuns la vârsta înțelepților munteni mi-am pus, mereu, întrebarea: Există un Dumnezeu? Sunt ortodox și acesta este pentru mine o divinitate pe care îl numesc Tatăl nostru. Și… cu toate acestea îmi pun întrebarea dacă există vreo dovadă de netăgăduit a existenței lui Dumnezeu.

Cunosc că cercetările științifice au descoperit o Forță Universală care au denumit-o Energie Universală. Această energie străbate întreg spațiul infinit. Ea nu este monopolul unei singure persoane. Ea este totul în tot și aparține întregului univers, implicit tuturor oamenilor. Aceasta acționează asupra tuturor oamenilor fie că ne dăm seama sau nu. Eu și ceilalți pământeni nu ne dăm seama ce este această Forță. Ea este omniprezentă, și o găsim în toate lucrurile și în toate ființele. Îmi dau seama că este principiul și substanța care ne îngăduie să trăim, să ne mișcăm, să gândim, să avem propria noastră viață. Acest Principiu Divin, pe care îl denumesc așa, sălășluiește în interior, în lucruri și ființe și impregnează totul, orice formă de viață și orice experiență. De aceea, am constatat că până și materia are memorie. Această Energie Divină este veșnică, fără moarte, fără început și pătrunde tot. Acum îmi dau seama că de aceea, în Biserică se spune că sufletul dăinuie veșnic. Aceasta probează existența divinității interioare în fiecare formă. Această Divinitate în exterior nu o găsim. Poate nu există. O găsim și o simțim prin folosință în noi, prin Celula lui Dumnezeu, cum scriam în două eseuri în primăvara anului 2021.

            Iisus a zis: ,,Înainte chiar de a cere, eu vă răspund, și când vorbiți vă aud. “ Mă gândesc că atunci când rostim cuvântul într-o ordine precisă și logic, ceea ce am exprimat ne aparține, ne revine imediat. Nu există nici timp și nici spațiu. Se știe cu precizie că prefecțiunea nu a putut fi creată, deoarece ea a existat dintotdeauna și există. Prin urmare, folosind vorbele și frazele potrivite, gândurile potrivite și acțiunile potrivite, orice cuvânt se supune acestei mari influențe vibratorii – la început gândul format în Celula lui Dumnezeu din creierul nostru, și apoi cuvântul ce-l exprimă. În Biblie ne spune: ,,La început a fost Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul însuși era Dumnezeu. “ Este exact ce scriam eu în eseurile de acum o jumătate de an. Cuvântul se formează în Celula lui Dumnezeu din creierul uman, și însuși acesta era Dumnezeu. Adică, Dumnezeu este în Celula Lui din creierul nostru. În această logică, trebuie să învățăm că tot ce este negativ – gând, sentiment, cuvânt și faptă – le reținem energia în ființa noastră. Cum rostim o vorbă negativă, noi risipim energia pură și perfecta a Celulei lui Dumnezeu. Aceasta fiind însăși Dumnezeu. El este în noi.

            Iată cum înțelege Iisus această problemă: ,,Voi sunteți Dumnezeu și fii ai celui Prea Înalt.“ Pornind de aici, înțeleg că Dumnezeu nu are forma unei ființe omenești. Dumnezeu este aceea Putere Inteligentă Supremă ce străbate fiecare materie, formă și fiecare atom din univers. Atunci când vom înțelege această Putere Inteligentă Supremă, omul va ajunge să fie această Putere. Aceasta este Împărăția lui Dumnezeu în care fiecare ne-am născut, iar când vom înțelege acest fenomen, omenirea va face parte din Împărăția lui Dumnezeu.      

Al.Florin Țene                                                                      

Carmen GIGÂRTU: Fericirea

„Fiecare om are în mâinile sale propria fericire, precum artistul are materia brută, căreia vrea să-i dea o formă.”(Goethe)

Una din dorințele primordiale ale omului a fost și este să atingă aripile fericirii.

Ce este fericirea?

Un concept greu de definit, un subiect foarte complex, cu multe fațete și care trebuie studiat  din mai multe perspective: psihologică, științifică, filozofică și spirituală.

Din perspectiva psihologică fericirea poate fi defininită ca o  stare sufletească, o artă de a te bucura de un răsărit de soare, de o floare, de zâmbetul unui copil, de gânguritul unui prunc, de o carte, de o operă de artă, de o faptă bună, de  simplu fapt că exiști  în această lume.

 Fericirea e o stare de bine, de mulțumire sufletească,  plăcere, bucurie, exaltare, seninătate, beatitudine, emoții pozitive.

Un psiholog renumit spunea că „fericirea e o stare care se pregătește, se cultivă și se apără de fiecare persoană în parte. ”

Pentru a avea acces la fericire este necesar să deschidem inima și mintea față de propria persoană, să ne autocunoaștem, să descoperim  ceea ce ne place, să fim conștienți de punctele tari pe care le avem și de valorile în care credem.

Dacă există o armonie între valorile clare după care ne ghidăm viața, planurile pe care le avem și punctele noastre  forte, atunci putem atinge fericirea.

„Cunoaște-te pe tine însuți”, ai grijă de tine, descoperă ce-ți face plăcere, care sunt punctele tale forte, ce valori ai, iartă, fii bun,  iubește și zâmbește vieții și lui Dumnezeu.

Profesor la Universitatea din California, Sonya Lyubomirsky a analizat fericirea și demonstrează că fericirea este la îndemâna oricui, spunând  că „oamenii fericiți sunt mai sociabili și mai energici, mult mai dispuși să facă acte de caritate și mult mai cooperanți, dar și mult mai plăcuți de alții, dau dovadă de mai multă flexibilitate în modul lor de gândire și sunt mult mai productivi la locul de muncă. Sunt lideri și negociatori mai buni și câștigă mai mulți bani. Sunt mult mai rezistenți în fața greutăților, au un sistem imunitar mai puternic și sunt mai sănătoși din punct de vedere fizic. Oamenii fericiți trăiesc mai mult!”

Fericirea este influențată în proporție de 50% genetic, 10% este influențată de circumstanțele din viața noastă, iar  40% este dată de acțiunile, alegerile, comportamentele noastre.

Lyubomirsky propune mai multe activități care  pot aduce fericirea : exprimarea recunoștinței, cultivarea optimismului și a relațiilor sociale, evitarea  comparațiilor sociale, acte de binefacere, a învăța să te bucuri, a ierta, crearea unor strategii pentru a face față problemelor, creșterea experiențelor de flux, a te dedica scopurilor pe care ți le-ai propus, religia, spiritualitatea, meditația,  a avea grijă de corpul tău, să trăiești în prezent.

Fericirea, din punct de vedere științific e un impuls neurochimic al  unor diferiți neurotransmițători la nivelul creierului. Pentru a fi fericiți e necesar un echilibru al hormonilor fericirii: serotonina- hormonul fericirii, dopamina – hormonul plăcerii, oxitocina – hormonul iubirii și endorfinele.

Sentimentele sunt date de substanțele chimice din creier. Dacă avem un nivel scăzut de hormoni, ne simțim triști, iar dacă avem un nivel optim, ne simțim fericiți. Pentru creșterea nivelului hormonilor fericirii se recomandă: petrecerea timpului în aer liber, mișcare, sport, râs, muzică, meditație, rugăciune, masaj, petrecerea timpului în compania celor dragi, gătitul și servirea mesei alături de o persoană dragă, joaca alături de un animal de companie, somnul suficient. Hormonii fericirii sunt responsabili pentru starea noastră de bine, pentru fericirea noastră.

 Renumitul genetician, Dr. Kazuo Murakami, spune  că modul în care gândim poate activa gene inactive si dezactiva gene active. Factorii mentali și emoționali pozitivi, cum ar fi bucuria, recunoștința și spiritualitatea  au o mare influență în activarea  genelor benefice.

Dr. Murakami susține  că gena fericirii poate fi activată cu puterea minții, o atitudine pozitivă poate activa genele necesare pentru a aduce succesul și fericirea, în acelasi timp dezactivându-le pe cele negative. Numește acest proces „gândire genetică”.

Fericirea este în interiorul fiecărui om, depinde de  gândurile,  acțiunile și valorile în care credem, de capacitatea de a ne accepta, de a fi sinceri, liberi .

Gândul este cea mai puternică forță din univers, este un modelator al personalității omului.

Oamenii fericiți privesc întotdeauna partea plină a paharului.

Sunt adepta teoriilor care spun că fericirea trebuie căutată în interiorul nostru și dobândirea ei se realizează pe calea cunoașterii, a iubirii necondiționate și  a credinței. Creatorul, în marea Sa iubire și înțelepciune ne-a creat diferit și fiecare om percepe fericirea în mod unic. Nu de puține ori ne amăgim că lucrurile materiale, funcțiile, titlurile, ne fac fericiți și vedem  fericirea ca o bucurie imuabilă rezultată din împlinirea dorințelor.

„Dacă vreți să trăiți o viață fericită, legați-o de un țel, nu de oameni sau de lucruri. ” (Albert Eistein)

De- a lungul timpului filozofii au încercat să explice  conceptul  de fericire. Solon zicea că nimeni nu este fericit atâta timp cât trăiește, pentru că oricând se pot abate nenorociri. În viață trebuie cumpătare în tot și toate.

Fericirea e doar în Dumnezeu.

 Lao Tzu a subliniat că  se poate atinge fericirea  luând natura ca  model. În timp ce Confucius era de părere că fericirea e dată de armonia dintre oameni.

Stoicii credeau în adevăr și virtute și exersau disciplina mintală pentru a-și depăși emoţiile și a se putea ridica, astfel, deasupra greutăţilor vieţii. Fericirea este contemplarea.

„Cele mai mari binecuvântări ale omenirii sunt în noi şi la îndemâna noastră. Un om înţelept este mulţumit cu soarta lui, oricare ar fi aceasta, fără a-şi dori ceea ce nu are“.  Seneca

Școala Epicuriană întemeiată de filosoful Epicur promova o etică a fericirii, drumul spre fericire trebuie să treacă prin înţelegerea lumii în care trăim şi prin cunoştinţele naturii. „Prin plăcere înţelegem absenţa durerii din corp şi a problemelor din suflet. Un raţionament sobru, căutarea motivelor deciziilor şi a evitărilor, eliminarea acelor credinţe care conduc la tumultul sufletului“ Epicur

Aristotel afirma că fericirea este rezultatul actelor de curaj, de cunoaștere, de prietenie, de dreptate, loialitate, răbdare, generozitate, toleranță, cumpătare, echilibru  și armonie. Omul poate atinge fericirea dacă trăiește virtuos, dacă are un carecter onest. „Fericirea noastră depinde doar de noi“ Aristotel
„Secretul fericirii nu este găsit dacă îl cauţi din răsputeri, ci prin dezvoltarea capacităţii de a te bucura pentru puţin.“ Socrate

„Omul care face totul pentru a atinge fericirea şi se bazează pe el însuşi nu pe alţii a adoptat cel mai bun plan pentru a trăi fericit.“  Platon

Tot el spunea ca fericirea adevarată se dobândește atunci când e satisfăcut sufletul.
Plotin susținea că în starea extazică omul vine în contact direct cu Dumnezeu, care revarsă fericire asupra individului. Fericirea este atinsă numai în conștiință. Adevărata fericire este metafizică. “Sufletul tău trebuie să devină frumos şi divin, dacă vrei să contempli pe Dumnezeu şi frumuseţea.” Plotin

„Fericirea e un ideal al imaginației și nu al rațiunii. (Immanuel Kant).

Pentru Leibniz, fericirea este adaptarea voinței umane la realitate.

Multe religii spun că fericirea este o stare de pace care nu poate fi realizată decât  în ​​comuniune  cu Dumnezeu.  Fericirea e în divinitate, în Dumnezeu.  Pentru a ajunge la fericire omul  trebuie să fie integru, virtuos, iubitor, altruist, credincios și să tindă spre sfințenie.  

În budism, fericirea  este un factor de iluminare  și nu depinde de obiecte, ci este o stare a minții cultivată prin disciplina mentală, prin eliminarea dorinței. Buddha a învățat pe discipolii săi să cultive starea mentală a fericirii pentru a realiza iluminarea. O minte disciplinată aduce fericire. Un om i-a spus lui Buddha: „Eu vreau fericire!” Buddha a răspuns: „Scoate-l pe EU din formulare şi ai scos EGO-ul. Scoate şi VREAU, care înseamnă ataşamentul şi aşteptările. Astfel, rămâne doar FERICIRE”!

 „Dacă doriți ca alții să fie fericiți, practicați compasiunea și dacă doriți să fiți fericiți, practicați compasiunea.” Dalai Lama

În hinduism, omul ajunge la fericirea veșnică la sfârșitul ciclului de renașteri, cand  se uneste cu Brahman.

Cheia fericirii se găsește în  mintea noastră, antrenând-o pentru a elimina orice gând negativ, se spune în Iudaism – Cabala–Zohar

In islam, sufitul caută fericirea în Dumnezeu . ,,Privește în inima ta, pentru că Împărăția Domnului este cu tine. Acela care se cunoaște cu adevărat pe sine, acela îl cunoaște pe Dumnezeu, pentru că inima este o oglindă în care se reflectă calitațile divine.”

Sfântul Augustin afirma că fericirea este „bucuria care se naşte din adevăr”.

În Biblie se vorbește de mai mule ori despre fericire.

,,Ferice de oricine se teme de Domnul și umblă în căile Lui” (Ps. 128)

„Ferice de omul care îşi pune încrederea în Domnul.” (Ps. 40)

„Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea!” (Apoc. 1:3)

„Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!’ (Apoc. 19:9)

„Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!” (Apoc. 22:14)

„Cine cugetă la Cuvântul Domnului găseşte fericirea şi cine se încrede în Domnul este fericit.” (Prov. 16:20)

Iisus ne-a învățat să iertăm, să iubim, să credem și să binecuvântăm.

În urmă cu două milenii Mântuitorul ne-a vorbit despre Fericire în Predica de pe Munte.

„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.

Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de    dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.

Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.”

 Fericit este omul  modest, fără ambiții deșarte, liber, neatașat de lume, care conștientizează greșelile făcute și  plânge pentru  durerile pricinuite și rătăcirile semenului său,  cel blând, cel ce face doar binele, cel generos, cel bun, cel care aduce pace, liniște, mângâiere, cel care luptă pentru dreptate, adevăr, credință.

A fi fericit e atât de simplu!  Dragoste, modestie, compasiune, blândețe, altruism, iertare, recunoștință, speranță, credință.

Alege să fii fericit!

 “Căci, iată, Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.” (Evanghelistul Luca) și tot acolo sălășuiește  și fericirea.

,,Singurul lucru care-l poate salva pe om este iubirea. Şi deşi atâta lume a susţinut această afirmaţie, este a nu fi încercat niciodată iubirea, pentru a o declara banalilate. Să-ţi vină să plângi atunci când te gândeşti la oameni, să iubeşti totul intr-un sentiment de supremă responsabilitate, să te apuce o învăluitoare melancolie când te gândeşti şi la lacrimile ce încă nu le-ai vărsat pentru oameni, iată ce inseamnă a te salva prin iubire, singurul izvor al sperantelor. Oricît m-aş lupta pe culmile disperării, nu vreau şi nu pot să renunţ şi să părasesc iubirea, chiar dacă disperările şi tristeţile ar intuneca izvorul luminos al fiintei mele, deplasat in cine ştie ce colţuri îndepărtate ale existenţei mele. Prin orice pot cădea în lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci când iubirii tale i s-ar răspunde cu dispreţ sau indiferenţă, când toţi oamenii te-ar abandona şi când singurătatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alţii ca să-i lumineze sau să le facă intunericul mai misterios, se vor răsfrînge şi se vor reântoarce în tine, pentru ca în clipa ultimei părăsiri, strălucirile lor să te facă numai lumină şi văpăile lor numai căldură. Şi atunci întunericul nu va mai fi o atracţie irezistibilă şi nu te vei mai ameţi la viziunea prăpăstiilor şi adâncimilor. Dar ca să ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile şi limitele beatitudinii, dematerializat de raze şi purificat de seninătăţi, trebuie să fi scăpat definitiv de dialectica luminii şi a întunericului, să fi ajuns la autonomia absolută a întîiului termen. Dar cine poate avea o iubire atît de mare?” ( Emil Cioran – Pe culmile disperării)

Carmen Gigârtu

20 iulie 2021 Drăgășani

ZAMFIR ANGHEL DAN: SCARA

– Lasă-le să se coacă. Tot ale tale sunt. Dacă te mai prind în cireș îți iau scara și dormi în pom, să știi. O amenința bunica Zota pe Safiriana, nepoata ei dragă.

            Ți-ai găsit. A doua zi Safiriana era cocoțată în vârful pomului și mânca la cireșe de parcă nu mâncase în viața ei așa bunătăți.

            La un moment dat a simțit o arsură ce curgea pe piciorul ei stâng. Inițial a crezut că a scăpat o cireașă pe jos. Când s-a uitat mai bine pe pulpa ei curgea un șuvoi rozaliu ce se apropia vertiginos de genunchiul ei proptit de o creangă mai groasă.

            M-am zgăriat, și-a zis Safiriana și a întins mâna să agațe cea mai coaptă cracă ce se înălța în vârful cireșului.

            Șuvoiul acela însă năvălea spre gleznele ei și parcă izvora direct din ea nu dintr-o zgărietură așa cum a crezut inițial. S-a privit mai atent și a observat că și pantalonii ei scurți sunt plini de aceeași culoare și parcă ceva o arde și curge direct dintre picioarele ei.

De frică a început să o strige pe bunica ei scumpă.

            -Buniiiiiiiiiiiiii, urla Safiriana cât putea ea a fi de speriată.

        Bunica a crezut că a pățit ceva nepoata ei preferată și speriată a dat fuga în grădină să vadă ce se întâmplă. Când a văzut o pe Safiriana în vârful cireșului i-a luat scara și a început să o bombăne..

            -Ți-am zis că îți iau scara și dormi în pom, zgătie de fată ce  ești, că nu te mai astâmperi cu năzdrăveniile de  dimineață până seara. Mai rău ca un băiețoi.

            Safiriana a început să plângă în hohote și bunica Zota s-a inmuiat imediat. I-a pus  scara la loc și cu blândețe îi zicea să coboare din pom.

            – Hai, vino la bunica să te țuc un pic și îți trece. Ia să vadă bunica ce mi-a pățit fata?

            – M-am zgârâiat rău, a zis Safiriana răsfățându-se cât putea ea mai frumos.

        Bunica și-a dat seama imediat de unde vine zgărietura. Să nu o sperie pe nepoțica ei scumpă a început să o alinte cu glasul ei fermecat. Hai să mergem în tindă, încălzesc niște apă, te speli și trece, încerca bunica să o liniștească pe Safiriana

            I-a turnat câteva căni de apă în lighean, a pus-o să-și dea jos tot de pe ea, a luat din cufăr o pereche din chiloții ei ,,de dincolo,, i-a căptușit cu un smoc de vată și i-a zis răspicat.

            – Ia-i. Și nu mai boci ca o mironosință. Acum ești fată mare bună de măritat. Te-a zgâriat Dumenezeu și te-a pus în rândul lumii. Pune pe tine și pantalonii ăștia scurți a lui Zota, că bunicul tău oricum nu mai umblă cu ei.

            Safiriana devenea și mai speriată și nu înțelegea mai nimic din ce o punea bunica ei scumpă să facă. Și-a tras chiloțeii ăia ,,roz bonbon,, pe ea și acum râdea singură observând că îi vin până la genunchi. Ai ei erau ca două ațe ce îi intrau mereu în funduleț și o deranjau.

            -Cu chiloții ăștia urâți te îmbrăcai tu, Bunico? Zici că m-ai băgat înt-un sac de plastic, asa mă strâng. Dacă mă vede George așa, leșină de râs.

            – Păi, nici ca voi, că umblați în curu gol și mai ziceți de ce vă violează băieții.Când eram ca tine nici nu visam la băieți.

-Se zice ,,fund,, bunico, vorbește elegant, te rog.

-Da, elegant, ce să zic. Eu cu bunicul tău Zota, până nu am fost sigură că mă ia și mă bagă în biserică nu s-a atins  de mine. Și ca să mă descopere trebuia să dea jos un șifonier întreg de pe mine. Nu ca voi care umblați goale deja.

            Abia după ce ne-am cununat ne-am iubit până ardea țărâna sub noi. Apoi munceam cu drag și cântam și jucam la horă de stârneam tot colbul pământului.

-Și eu îl iubesc pe George, bunico.

-Iubești pe moaș-ta. Aia e iubire la voi? Voi habar nu aveți ce este aia iubire. Ia lasă-l tu pe Georgică al lui Chimon, că nu-i de tine.Unul mai de ,,Doamne ajută,, nu găseai?

        Bunicul tău, Zota, era cel mai mândru băiat de pe dealul comăneștenilor. Asa mă mai învârtea la horă până cădeam topită în brațele lui.

        La câmp, la fâneață, la mină el era primul și când fluiera la portiță eu mergeam la mama și la tata și îi rugam frumos să mă lase să ies. Și ieșeam. Eram așa mândră de mine și de bădița al meu că eram în stare să strig să audă toată ulița.

            Fără să vrea, bunicul Zota auzise finalul cu care se lăuda Doamna lui.Și, mândru de ei, mai în glumă, mai în serios, a început să o dojenească.

         -Lasă fata în pace cu poveștile tale de demult. Acum  copii știu să se bucure de viață. Nu ca noi. Ți-am făcut curte trei ani de zile și tu tot te țineai mândră și mă plimbai toată ziua, pe când eu muream de dragul tău

Hai, Safirianul bunicului, să furăm cireșe amândoi și pe bunica ta dragă las-o cu poveștile ei.

-Vă dau eu vouă la amândoi, lăsați-le să se coacă, nebădăioșilor., se alinta și bunica mai tare ca toți.

Autor: Zamfir Anghel Dan

Al. Florin ȚENE: Elogiul crimei prin prisma imanenței tragicului din literatura populară – o eroare morală și estetică

Mitul Meșterului Manole, din balada cu același nume văzut ca elogiu adus jertfei de sine, al „Mioriței” ca act al acceptării tragicului, adică asumarea conștientă a limitei; al baladei „Toma Alimoș”, unde crima este justificată prin obținerea dreptății în afara legii, inclusiv al celor creștinești; la fel și în „Cântecul lui Vălean”, unde pe un fecior chipeș, dar și muieratic și fără scrupule, o nevastă îl ademenește cu bucate otrăvite, în urma cărora moare în timp ce ascultă mustrările materne, sunt reprezentări ale unei erori permanentizate de-a lungul istoriei literaturii române.

De la Alecsandri, Călinescu, Mircea Eliade, Dumitru Caracostea, Lucian Blaga, Z. Cârlugea, Horia Bădescu, pentru a enumera câteva nume, au subliniat faptul că aceste bijuterii ale folclorului nostru au adus tragicul ca experiență individuală sau colectivă la limita dobândirii „conștiinței de sine prin tragic ca prilej cultural” (D. D. Roșca), în condițiile când „tragedia este experiență tragică conștientizată într-o formă artistică”. (Gabriel Liiceanu).

Toți acești exegeți și cercetători ai gândirii mitice în analizele lor eludează faptul, conștient sau inconștient, că nicio acțiune nu justifică crima, chiar și în folclor, aceasta fiind „oglinda” mentalității unei comunități. Iar dacă comunitatea greșește, nu înseamnă că are dreptate.

Pornind de la evidența că, până și în proverbe, reducerea la tăcere prin ucidere poate obține dreptatea: „Cu mortul, decât viul, giudecată a avea mai lesne” („Proverbele românilor” de I. A. Zane), mă face să consider că în mentalul popular, crima își găsește justificarea în diferite forme mitizate și mitizante, ca rezultat al unei lungi experiențe de viață și nedreptate. Însă, a face din aceasta o temă, general acceptată de studiu în școli și facultăți, mă face să cred, după ce zilnic văd pe posturile de televiziune 4-5 crime (pe an se atinge o mie), majoritatea înfăptuite în mediul rural (acolo unde a fost leagănul creației populare), că mitizezi un fapt real. Atunci, la ce bun a mitiza crima lui Manole?

„Și ea, vai de ea,

abia mai putea,

abia mai sufla,

dar tot se ruga

și tot mai zicea:

Manole, Manole,

Meștere Manole,

Zidul rău mă strânge,

țâțișoara-mi curge,

copilașu-mi plânge”.

(fragment din balada „Meșterul Manole”).

Să faci două crime este inaccesibil unui om normal. Cu discernământ. Dacă dorea să rămână nemuritor prin „zidirea sa”, Manole trebuia să găsească o altă cale, nu crima. Nimic nu este durabil, din punct de vedere moral și creștinește, dacă are la bază crima.

Interpretarea, la toate baladele pe care le analizăm, din punct de vedere moral și creștinește, prin „Creatorul”, care „apare astfel ca o ființă ce-și forțează limitele naturale, limitele omenescului” tinde, cum spunea Horia Bădescu „la condiția divină”, este un fals, fiindcă, așa cum sublinia Nietzsche, Dumnezeu poate tot ce dorește, dacă ceea ce substanța primordială a sa îl obligă să vrea acest lucru, pe când omul nu poate atinge „condiția divină” și nu are voie să ia viața altui semen, chiar dacă se crede creator. Natura și istoria sunt în mâinile lui Dumnezeu, nu detaliile lucrurilor sau ale evenimentelor. Acestea din urmă sunt la îndemâna omului și contribuie sau influențează viața acestuia, în mod pozitiv sau negativ. Intre aceste evenimente extreme se află viața. Acțiunile din baladele „Meșterul Manole”, „Miorița”, „Toma Alimoș” și „Cântecul lui Vălean” sunt de natură negativă, nicidecum pozitivă, întrucât încalcă morala creștină „Să nu ucizi” și „Viața este dată de la Dumnezeu și numai Dumnezeu are drepturi depline asupra ei”, fiindcă „Cine își curmă viața sa, sau se atinge de viața altuia, lovește întru dreptatea lui Dumnezeu.” (Sfânta Scriptură).

Adepții mitizării încurajează încălcarea moralei creștine. Metaforizarea realității până la mitizare a contribuit la minoritizarea spațiului rural, ducând astfel, la încremenirea în

arhaic și educarea mentalității eschivării și neacceptării adevărului, cât de crud ar fi. „Veșnicia s-a născut la sat” expresia blagiană nu este o afirmație pozitivă, este un adevăr crud, o constatare, din păcate a unei realități din mediul rural, valabilă și astăzi. Dacă „se mai trăiește, astăzi, în Evul Mediu” („Ziarele”) este o vină și a promovării unei astfel de mentalități.

Se cunoaște faptul că limbajul nu constituie realul, el doar dezvăluie. Crima din „Cântecul lui Vălean”, din punct de vedere stilistic este o „bijuterie”.

„Hai, Vălene, până-n casă

Că-s bucatele pe masă,

Tot găini și cu pui fripți,

Din afară-s zugrăviți,

Pe dinăuntru otrăviți.

O-mbucat odată gras,

Abia sufletul și-a tras.

O-mbucat de două ori,

Și-a oftat de nouă ori.”

(Balade populare românești, București, 1964).

Dar, cum spuneam, nu se justifică crima. Poate unii mă vor combate, afirmând că lumea a apărut înainte de real, fiindcă realul a fost perceput ulterior de gândirea omului, iar pătrunderea lui Dumnezeu în lume s-a făcut prin intermediul omului, atunci când acesta a putut să-și exprime gândul prin cuvânt. Omul, astfel, este părtaș la desăvârșirea lumii.

Deci crima, fiind parte a „desăvârșirii lumii”, poate fi exprimată prin cuvânt, inclusiv prin baladele la care facem vorbire?

Poporul român este creștin. Mitizarea crimei din baladele populare de către exegeții noștri, nu este cumva o formă de a justifica și masca crima?

În acest context există o experiență umană a adevărului. Cu toate că adevărul este absolut transcendental, el se constituie în sânul adevărului. Realitatea trăită este deci aceea a pluralități adevărului și fiecare își identifică adevărul propriu cu adevărul absolut.

Astfel, adevărul apare în lume prin multiplicarea experiențelor umane. De aici apare și eroarea Adevărului care își are sursa într-o transcendență trăită de către om ca un eveniment al vieții sale. Însă, există pericolul de a cădea în extrema cealaltă, a adevărului ca produs al activității rațiunii. El ar fi același pentru toți oamenii, dar acest adevăr nu ar fi adevărul nimănui. El ar putea să se traducă în realitatea experienței, nu ar putea fi trăit.

Contradicția aceasta ne conduce către o altă fundamentală, între „constatarea lucidă și sentimentul tragic, persistent dincolo de negațiile inteligenței, al necesității unor valori absolute, recunoscute ca uman inaccesibile” (Pentru Eugen Ionescu /Mircea Vulcănescu, în „Familia”, seria 111 anul 1, nr. 5/6/1994, p. 94/101).

Spiritul baladelor comentate se apropie mai mult de sufletul tragic euripidian, așa cum a fost interpretat de Nietzsche: „In concepția lui (a lui Euripide n.n.), efectul produs de tragedie nu avea niciodată drept cauză anxietatea epică, puterea de atracție a incertitudinii cu privire la subiectele peripețiilor eventuale, ci scenele mărețe, pline de lirism retoric, în care pasiunea și dialectica eroului principal (s.n.) se întindeau și se umflau ca năvala de ape 267

a unui fluviu. Totul era făcut să pregătească nu acțiunea, ci pateticul și ceea ce nu pregătea pateticul era respins”.

Dacă Blaga numea „Miorița” „Imn cu pervaz de baladă”, sesizând necesitatea unor disocieri de specii și genuri pe care literatura orală a românilor le cere, „Meșterul Manole” este o „doină” tragică despre dorința de veșnicie în celebritate, strecurată pe ușa întredeschisă a unui locaș de cult.

În acest context, mă simt torturat de antinomia existenței ca în opera lui Nechifor Crainic: „Ca trup material și muritor, înclină către pământ și lucrurile lui, iar, ca spirit nemuritor, înclină către cer și binefacerile lui (Ion Popescu Brădiceni) însă nu către cerul care te respinge dacă ai săvârșit o crimă.

Autorul „Nostalgiei paradisului” spunea că „stavila morții neînduplecate este, prin contrast, nemurirea. Orice mare creație de culturi e însuflețită de avântul transcendenței limitelor terestre”, dar nu prin lumea vieții unui om de către alt om, indiferent cât de nobilă este ideea în numele căreia se înfăptuiește crima…Iar, pe deasupra, intervine și perspectiva istorică. Dacă într-un timp dat, comunitatea omenească acceptă acea crimă ca pe o necesitate eroică, în alt timp dat, aceasta poate să fie renegată și infierată.

Al.Florin Țene

Al. Florin ȚENE: “Eul “ dintr-o naraţiune nu este acelaşi cu autorul

Opera clasică este nemijlocit guvernată de presupunerea şi recunoaşterea obligatorie a existenţei unui Autor, părinte şi proprietar legal al operei. Se cunoaşte faptul că orice operă narativă comportă un narator, adică un eu – subiect al enunţării, care nu se confundă – aproape niciodată – cu autorul, ci îndeplineşte, pur şi simplu, un rol desemnat de acesta, este unul din personajele create de Autor. Cel ce spune eu n-are nume, aşa cum se întâmplă cu naratorul proustian-, dar, de fapt, eu devine imediat un nume, numele lui. În roman, nuvelă, schiţă, eu încetează de a mai fi un pronume, el devine un nume, cel mai potrivit dintre nume. A spune eu înseamnă negreşit a-ţi atribui semnificaţii. Înseamnă a-ţi asuma o durată biografică, a te supune în mod imaginar unei “evoluţii “ inteligibile, a te semnifica pe tine însuţi ca obiect al destinului, a da un sens timpului. La acest nivel şi în această situaţie eu este, deci, un personaj. Această atitudine, în roman, oferă o imensă varietate de posibilităţi. Un narator se vrea ingenuu, cum a făcut Al.Florin Ţene în romanul “Inelul de iarbă “, un altul umorist, un al treilea se lasă înduioşat de povestire, altul adoptă o ironie rece sau sarcastică, ori afişează o morgă detaşată. O amplă diversitate în povestire e poate cea mai importană, una din atracţiile romanului constând desigur şi în faptul că el este relatarea unui locator individual şi personal.

            În teatru jucat pe o scenă, personajele au trei valenţe. Prima; personajul conturat de autor, actorul, şi trei; eul autorului din jocul actorului. Caracterul actorului nu poate fi confundat cu caracterul personajului.

            Definirea „eului”, ca şi a conştiinţei, a stârnit vii discuţii, nu mai puţin controversate. Astfel, noţiunea „eului” este o consonanţă (armonie) a elementelor subiective, este o noţiune afectivă constituită prin aceste elemente şi care formează un fel de „coloană vertebrală” a vieţii noastre mentale. În alte accepţii, este considerată ca noţiune ce sitnetizează tot ce se referă la „eu”: ca o sinteză (sinteză a conţinutului gândirii, ca viziune prescurtată şi abstractă a o serie de evenimente interne, H. Taine); ca o reversibilitate (o serie care se cunoaşte pe sine ca serie, J.St.Mill).

            Există şi definiţii unilaterale: senzualistă („eul” este constituit din ansamblul senzaţiilor actuale, cinestezice sau altele, interne şi chiar externe); emoţională („eul” este o rezultantă sintetică a plăcerii şi a durerii, a atracţiei şi a repulsiei, o sinteză afectivă); intelectualistă („eul” este condiţionat de formarea concepţiei asupra timpului şi prin recunoaşterea faptelor de memorie, unitatea sau simplitatea în multiplicitatea spaţiului, identitatea în schimbare şi în timp, constantul printre constanţi); voluntaristă („eul” este un aspect al voinţei şi al sentimentului efortului); de continuitate („curentul” conţinut-conţinător, ultimul posesor al posesiunii, W.James).

            Ruptura totală realizată în acest sens de romanul contemporan anulează orice tipare previzibile. Romanul contemporan a trecut această limită, şi nu ezită să stabilească între narator şi personaje o relaţie variabilă şi fluidă, vertij pronominal acordat cu o logică mai liberă, şi cu o noţiune mai complexă a personalităţii. Altfel spus, dacă în textul clasic enunţurile îşi aveau o origine bine determinată, la stabilirea  drepturilor de paternitate şi posesiune nu ridică, în privinţa lor, nici o problemă, textul modern se caracterizează, dimpotrivă, printr-o manifestă transgregare a proprietăţii. Admiţând conceperea textului ca intertexualitate şi pe cea a textului ca dublu scriitură/ lectură, problema autorului dispare de la sine. Textul astfel gândit ne apare, ca loc de intersecţie a cel puţin a două discursuri. Problema celuilalt e pusă în insăşi textura lui, şi orice considerare a textului dintr-o perspectivă individualistă (textul ca expresie a unui individ izolat, a unui temperament sau a unui “eu “ solitar) trebuie înlăturată din prima clipă. Despre această situaţie a scris Jean-Louis Houdebine în Premiere approche de la notion de texte, în TEL QUEL, Seuil, Paris, 1968.

            În acest context pluralitatea textului modern exclude  posibilitatea de a stabili o origine precisă a enunţării, iar, pe de altă parte, această imposibilitate constituie, tocmai ea, unul dintre indiciile pluralităţii textului.

            Eul dintr-o naraţiune nu este autorul. El este substitutul unei acţiuni narate de autor. În cel mai subtil înţeles eul poate fi dorinţa ascunsă a autorului. Şi numai atât. Eul nu este egal Autor. Autorul, înţeles – fireşte – nu ca individ vorbitor care a rostit sau a scris un text, dar autorul ca principiu de grupare a discursului, ca unitate şi origine a semnificaţiilor acestuia, ca focar al coerenţei lor… Autorul este cel care-i conferă neliniştitorului limbaj al ficţiunii unităţile lui, nodurile lui de coerenţă, inserţia lui în real.

            Închei aceste rânduri dorindui scriitorului George Călin: sănătate, inspirație și lumina înțelepciunii alături de cei dragi.

          Autor: Al.Florin Ţene

Victor RAVINI: Sala de lectură (8)

Reciprocitatea dintre societate și religie

Francezul Georges Dumézil (1898 – 1986) a fost militar în Primul Război Mondial, apoi filolog, istoric al religiilor și antropolog, doctor honoris causa la Uppsala și la mai multe universități, membru al mai multor academii din diferite țări, cunoscător a câtorva zeci de limbi vii și limbi moarte. În 1938, a lansat teoria sa despre cele trei funcții în religiile și societățile indoeuropene, cu care a deschis o nouă fereastră cognitivă. Nu e de mirare că a avut admiratori înfocați, dar și dușmani la fel de înfocați, ba chiar a și fost persecutat administrativ și târât în fața instanțelor să își justifice teoria. A avut dușmani suspuși în politică, dar și protectori la fel de suspuși. A avut admiratori și detractori chiar și printre ofițerii cei mai apropiați ai lui Hitler, care nu erau de acord ce să facă cu el. A întreținut o corespondență călduroasă cu Mircea Eliade, ca între prieteni de nădejde.1

Presupunerile în legătură cu vatra de formare a indoeuropenilor au pus în valoare patriotismul savanților din diferite țări. Fiecare a încercat să tragă spuza pe turta sa. În ultima vreme, aproape toți savanții sunt de acord că vatra indouropenilor a fost la nord de Marea Neagră și de Marea Caspică, în afară de cei ce sunt siguri că nu e așa, ci nu poate fi altundeva decât în propria lor țară. Se știe fără îndoială că indoeuropenii, înainte de a se dispersa până la Oceanul Atlantic, la Oceanul Indian și în străfundurile Siberiei, au fost nomazi și trăiau preponderent din vânătoare și războaie de jaf. Culesul unor crescături vegetale, ciuperci, melci sau ce se mai găsea pe câmp ori prin pădure era lăsat pe seama femeilor.2

Încă înainte de a se despărți și deplasa spre noile teritorii unde au devenit sedentari, indoeuropenii au creat o mitologie cu zei de trei ranguri, după cum era alcătuită societatea lor, iar mitologia confirma și cristaliza structura socială. Fiecare ramură a indoeuropenilor, pe unde a ajuns, a dezvoltat mitologia sa proprie, pe aceeași structură tripartită, demonizând sau asimilând și subordonând unele zeități de la populația locală, cu care s-au amestecat.3 Legendele din mitologiile lor coincideau, dar aveau influențe de a populația peste care au venit.

Dumézil a analizat mitologiile din epopeile indiene, cele nordice și legendele romane, și a ajuns la concluzia că legendele considerate că ar fi istoria Romei nu puteau fi întâmplări adevărate, ci erau mituri ce corespundeau cu miturile din epopeile indiene și nordice. Erau aceleași mituri, desacralizate și căzute din mythos în logos, adaptate la condițiile locale. A mai ajuns și la concluzia că structura socială a divinităților din aceste mitologii și legende oglindește structura din societatea celor ce au creat aceste mitologii. În ele se vede că lumea indoeurpeană era patriarhală, împărțită în trei categorii sociale, structurate piramidal. Fiecare clasă socială își asuma o funcție bine precizată și consfințită de către zeii săi protectori, ce serveau ca model de orientare în opțiuni, decizii și comportare în viață. Astfel, el distinge printre divinități trei forțe, cu funcțiuni ierarhice. Acestea colaborează între ele, oricâte conflicte de interese și ambiții personale ar avea, și se oglindesc perfect în societate. Totodată, societatea se oglindește în divinități. Reciproc.

  1. puterea magică și juridică. Zei de rangul unu: Zeus (Jupiter), Apollo, Mercur (Hermes), Odin (Wotan), Vișnu. Aceștia sunt zeitățile care apără interesele regilor4 sau căpeteniilor, sacerdoților, înțelepților, legiuitorilor, adică elita societății, care ia deciziile și dă ordine. Cum au fost la noi Burebista și Deceneu. Știm de la Herodot (480 î.Hr. – 425 î.Hr.) că regii tracilor descindeau direct din Mercur și depuneau jurământ numai pe el. Mercur îi proteja și era garanția puterii lor politice.
  2. puterea fizică. Zei: Marte (Ares), Thor, Indra. Zei care protejează războinicii și asigură victoria asupra vrăjmașilor sau asupra celor jefuiți. Războinicii nu aveau nevoie să muncească și de aceea erau considerați aristocrații. Chiar și azi sunt oameni care nu au nevoie să muncească și îi disprețuiesc pe cei care muncesc. Dar așa e peste tot, nu numai în țara noastră.
  3. producția și reproducția. În principal fertilitatea, asociată cu bunurile materiale, bunăstarea, plăcerile și sporul demografic. Aici sunt cei mai mulți zei, care protejează a treia categorie socială: producătorii de hrană și alte bunuri materiale sau spirituale.

Numai indoeuropenii din categoria a treia, cea mai de jos, aveau divinități feminine. Zeitățile indoeuropene feminine nu au nimic din atribuțiile rangului unu sau doi, în afară de Atena, și ne arată că rolul femeii în societate era doar pentru producție materială și reproducție demografică. De aici se poate ști care era condiția socială a femeii la indoeuropeni.

Zei: Hefaistos (Vulcan), față de care disprețul era exprimat prin aceea că era exclus din Olimp, aruncat în fundul Pământului, unde era fierar, meserie desconsiderată multă vreme, și era șchiop, ceea ce nu l-a împiedicat să alerge după zeița Atena ca să o violeze, însă nu a reușit. A ejaculat pe coapsa ei, iar ea s-a șters dezgustată. Acest mit consemnează conflicte între indoeuropenii veniți și pelasgii localnici. Atena provenea din mitologia pelasgilor, populația care a precedat instalarea grecilor în Peninsula Balcanică. Pelasgii aveau o structură socială matriarhală. Atena era zeița înțelepciunii, proteja torsul lânii sau al inului și țesutul, activități rezervate femeilor, ceea ce denotă că de către femei au fost inventate. Țesutul și tricotatul sunt premisa descoperirii numărătoarei binare, care stă la baza ciberneticii și a computerelor. Atena era și zeița războiului. Arma ei era furca de tors, deci o armă defensivă cu care își apăra fecioria. Rezultă că în matriarhat exista un cult al purității corporale și morale. Ea a fost acceptată în mitologia indoeuropeană, însă ca fiică a lui Jupiter, deci subordonată. Mai sunt zeitățile agriculturii, fertilității, dragostei, plăcerilor, fericirii și bunăstării materiale.

 În mitologia nordică, cuplul de zeități Frei și Freia, de la care avem cuvintele germane Frau (femeie), froh (vesel, voios, bucuros) și suedeze fru (soție), fröken (domnișoară), frö (sămânță), fröjd (fericit, bucuros, încântat). În Balcani avem personaje mitologice feminine, provenite din matriarhat și din paleolitic: Gea (Gaia), Afrodita (Venus sau Venera), Demeter, Persefona, Diana (Artemis, Bendis), Ceres (de unde avem cuvântul cereale). În India avem zeița mamă a universului, Sri Lakshmi, cu florile de lotus, stropită de trompele a doi elefanți, simboluri falice. Zeitățile antice nu au apus, cum a crezut Richard Wagner (1813 – 1883) (opera Götterdämmerung = amurgul zeilor). Această zeiță l-a inspirat pe arhitectul Jean Balladour să dea numele La Dame au Lotus blocului în care locuiesc eu, peste drum de blocul Isis, zeiță egipteană cu atribute asemănătoare. Arhitectul n-a vrut să spună cine e dama cu lotus, ca să rămână ambigue anumite simboluri ornamentale de pe fațada blocului, așa după cum a pus simboluri enigmatice, care se repetă pe fațadele mai multor blocuri, ca ghicitori ezoterice pentru toți. Cine descifrează simbolurile – bine. Cine nu le descifrează, iarăși bine. N-a știut că o să vină să locuiască aici un român și o să-i divulge visurile freudiene.

Nu s-au găsit vestigii arheologice de figurine masculine din paleolitic. Miile de statuete feminine din paleolitic reprezintă zeița mamă, sunt din matriarhat și nu au niciun echivalent masculin. Profesorul universitar francez Louis Bouyer (1913 – 2004), numit de către Papa Paul VI (papă între 1963 – 1978) ca membru al comisiei teologice internaționale, spune în capitolul The Archaic Cult of the Mother Goddesses, că descoperirile arheologice arată cum „zeița mamă nu a primit un însoțitor masculin înainte de neolitic, când creșterea bovinelor, care la început era simplu pastorală și nomadă, a devenit sedentară și urmată de o agricultură incipientă.” Bouyer mai spune că: „rolul bărbatului în reproducție nu era la fel de evident ca al femeii și nu era clar până când creșterea vitelor mari s-a răspândit în societate.” Simboluri masculine sunt atestate numai începând din neolitic. Abia în neolitic zeița mamă capătă un echivalent masculin. Cu referire la Bouyer, perechea de la Hamangia poate fi din vremea când oamenii au devenit sedentari și s-au ocupat de prăsirea vitelor mari, ceea ce a evidențiat rolul bărbatului în reproducere, iar zeița mamă a primit un echivalent.

Marija Gimbutas (1921 – 1994), din Lituania, profesoară emerită de arheologie la universitatea din California, și care a fost în România, spune: „Infiltrarea indoeuropenilor în vestul Ucrainei, Moldova și la Dunărea de jos în timpul mileniului al patrulea î.Hr. a rezultat în adorarea unor importante zeități masculine și feminine, locale.” Gimbutas afirmă că femeia Gânditoare de la Hamangia reprezintă zeița mamă. Perechea de la Hamangia este datată prin diferite metode cu șapte sau opt milenii în urmă. Deci anterior venirii indoeuropenilor. Textul Mioriței oglindește o societate în care nu există vreun patriarh, ci un „matriarh.” Mama ciobanului are capacitatea de a vorbi cu divinitățile și se diferențiază de alte femei bătrâne printr-un brâu de lână, ca semn distinctiv de rang superior în sat.

Ciobanul din Miorița are o singură divinitate: Mândra crăiasă, sora soarelui (o divinitate uranică, cerească). În multe variante ea este înlocuită cu o Fată Frumoasă, ce se ivește pe munte împodobită cu simboluri solare (o divinitate chtonică, a pământului). Mama ciobanului vorbește în unele variante cu divinități ale naturii: Dunărea, Apșoara, Ceața sau Sfânta Negurice. Nici mama ciobanului și nici divinitățile din Miorița nu au un echivalent masculin. E de mirare că nimeni până acum nu a mai observat acest lucru, atât de evident. Cu sprijin la Bouyer, această observație ne ajută să datăm crearea Mioriței în matriarhat și deci în paleolitic. Rezultă că Gânditorul și Gânditoarea de la Hamangia au putut auzi sau chiar și cântau Miorița în forma ei de la începuturi, numită convențional Urballade.

Divinități masculine din categoria a treia: Eros, Priapus, Prometeu, Pan, Dionysos (Bachus), zeul viței de vie, al unei societăți sedentare, ce a făcut o descoperire tehnică fundamentală, căreia civilizația actuală doar i-a adus îmbunătățiri.

Unele divinități feminine din mitologia greco-romană sunt vechi zeițe supreme din matriarhat, asimilate ca soții sau fiice ale unor zei din primele două ranguri, ori au fost acceptate cu o altă situație subordonată, în rangul trei. Atena (Minerva), Themis, Muzele sau preotesele de la Delphi și Vestalele nu corespund cu mitologiile indoeuropene și deci pot proveni de la pre-indoeuropeni, rămase din matriarhatul pe care l-au răsturnat războinicii indoeuropeni. Atena fusese zeița înțelepciunii și războiului încă din paleolitic și matriarhat, conducătoare în războaiele pre-indoeuropenilor. Ea cumula din matriarhat funcțiile celor trei ranguri indoeuropene din patriarhat: este zeița înțelepciunii, a războiului, protectoarea torcătoarelor și țesătoarelor.5

Oamenii din paleolitic se orientau bine în spațiu, atât pe pământ, cât și pe bolta cerească. Aveau cultul ursului, răspândit din peninsula Iberică până în Kamceatka și Japonia, iar de la ei avem denumirile Ursa mare și Ursa mică. Antropologii occidentali au asistat acum mai bine de un secol la un ritual în nordul Japoniei, la populația aïnou numită și utari. Un ritual de sacrificare a unor urși. Sacrificatorii li se adresau urșilor cu multă afecțiune, iar antropologii au notat întreg textul și le-a fost tradus. Craniile și oasele urșilor au fost așezate la fel cum s-a descoperit mai târziu, că asemenea cranii și oase de urși erau aranjate exact întru totul identic în Grota Urșilor din Carpați. Este de presupus că și în Carpați li s-au adresat urșilor invocații asemănătoare, în ce limbă or fi vorbit strămoșii noștri.

De la indoeuropeni, inventatorii vehiculului tras de cai sau boi, avem Carul mare și Carul mic. La francezi, unde gastronomia e o virtute națională, aceste constelații se mai numesc și Cratița mare (la grande casserole), Cratița mică (la petite casserole).

Se presupune că unele personaje mitologice feminine, care la greci și romani erau înfricoșătoare sau întunecoase, cum ar fi Hecate, Meduza, Gorgona, Hydra, Amfisbena, Echidna, Euryale, Harpiile, Pandora, Párcele (ursitoarele din infern) ar putea fi foste zeități luminoase din matriarhat, diabolizate, detronate, ponegrite sau culpabilizate de către patriarhatul indoeuropean. Ursitoarele hotărau ursita oamenilor încă de pe vremea când au fost create, de către cei ce au creat cultul ursului și au pus Ursa Mare și Ursa Mică pe cer. De ceea se mai spunea că ursita e scrisă în stele. Încă de pe vremea când oamenii scriau în stele, nu altundeva.

Regatul amazoanelor pare să fie o formă de revoltă a unor societăți matriarhale sedentare împotriva patriarhatului cotropitor. Există teorii de inspirație freudiană, care spun că amazoanele ar fi un mit creat de spaima bărbaților să nu fie castrați de către femei. Dacă ar fi așa, mituri asemănătoare ar trebui să existe și în alte părți locuite de oameni, nu numai la Marea Neagră. Și poate că nu întâmplător, așa cum știm de la Strabon (63 î.Hr. – 20 d.Hr.) și de la alții, regatul amazoanelor era vecin cu zona în care, după cele mai recente concluzii trase din presupuneri, că din dovezi nu se poate, a fost vatra unde s-au format indoeuropenii. Ar fi în afara subiectului să discutăm aici despre regretabilele erori ale doctorului Freud sau despre existența amazoanelor prezente la războiul Troiei și ce alte dovezi arheologice mai sunt. Napoleon a apreciat exactitatea descrierilor și justețea strategică a acțiunilor militare ale amazoanelor. El a tras concluzia, cu o jumătate de secol înaintea lui Heinrich Schliemann, că războiul Troiei a fost o realitate istorică și nu s-a îndoit de existența amazoanelor. Observația lui Napoleon este încă un argument că amazoanele sunt personaje istorice, și nu mitologice, cum încă mai cred unii cercetători sau cercetătoare.

De altfel, în general, orice mitologie conține o ideologie, care structurează atât societatea cât și credințele și manifestările religioase. Societatea a creat aceste funcții pentru zeii săi, iar mitologia justifică structura socială și o consolidează. Între mitologie și societate este o relație de influență reciprocă perfectă. Aceasta apare cel mai evident la popoarele indoeuropene, unde se văd cel mai bine cele trei funcții sociale: conducătorii, războinicii și producătorii. În mitologia și în legendele grecești, există această structură tripartită, însă nu este la fel de clară ca în cea indiană sau nordică, deoarece are puternice influențe de la populația pelasgică, anterioară grecilor, cât și de la culturile din Orientul Apropiat. Aceste influențe se văd și în lexicul grecesc, unde mult cuvinte comune și unele divinități au nume ce nu se pot explica prin limba greacă, astfel ca Apollo sau Dionysos. Unele nume din legendele și miturile grecești se pot compara cu cuvinte comune din limba albaneză, care este o relicvă vie a limbii pelasgilor, oricât ar nesocoti majoritatea savanților aceste două limbi. Astfel Dedal se poate explica prin Të dalë, Të dalën, care în albaneză înseamnă să ies, cei care au ieșit, ieșiți de unde ies. Dedal a evadat din Labirint, unde fusese închis. Icar se explică prin Hik aïr, Hik n’aïr, Hik ajr, care în albaneză însemnă acel care își ia zborul, care pleacă în aer. Exact ce a făcut Icar.

Afrodita în limba greacă nu înseamnă nimic altceva decât un nume. Nu se poate explica fonetic prin limba greacă. Corespunde fonetic cu substantivul albanez afrodite, compus din afro (sud, dinspre sud) și dite (zi sau lumină). În albaneză afrodite înseamnă lumina dinspre sud sau lumina de la amiază. Se pare că acesta era sensul numelui zeiței Afrodita, sens de care grecii nu știau. Grecii nu au preluat zeița Afrodita de la albanezi, ci de la pelasgi. Pelasgii nu aveau niciun interes să inițieze cuceritorii greci, în tainele mitologiei lor. Albanezii au moștenit substantivul afrodite de la pelasgi. Dar la sud de Peninsula Balcanică este Africa. Numele acestui continent poate proveni din limba pelasgilor. Nici numele zeiței Atena nu se poate explica prin limba greacă. Și această zeiță a fost preluată de la pelasgi. Pelasgii construiseră zidurile ciclopice deasupra cărora se înalță azi celebrele temple grecești de la Atena. Templele acelea erau în perfectă stare pe la mijlocul secolului al XVII-lea. Turcii aveau acolo un depozit cu praf de pușcă. O corabie engleză a bombardat acel punct strategic. Un obuz, unul singur, a nimerit depozitul. S-a produs o explozie, care a distrus templele.

Originea funcției lui Zeus și chiar a numelui său nu este unanim recunoscută. Pe lângă cea mai cunoscută origine, indoeuropeană, mai este și teoria că ar proveni dintr-o contaminație lingvistică între Deus (indoeuropean) și Zan (pelasgic), cum îl numea Pitagora (580 î.Hr. – 495 î.Hr.). Zan, cum zice Pitagora, dar nu numai el, corespunde cu Zan, Zani (voce, vocea) din dialectul albanez gheg și deci ar putea proveni din limba pelasgilor. Oamenii arhaici deslușeau vocea lui Zeus în foșnetul stejarilor. Însuși Homer spune că Zeus era divinitatea pelasgilor. Cât despre numele lui Homer, o ipoteză mai puțin cunoscută este aceea că ar proveni din exclamația admirativă Ô merë! pe care rapsozii pelasgi ar fi rostit-o la sfârșitul fiecărui capitol. Se presupune acest lucru deoarece în dialectul gheg, din nordul Albaniei, Ô merë! înseamnă O, ce bine! O, ce frumos! Grecii care cuceriseră teritoriul de azi al Greciei și îi supuseseră pe pelasgi, au putut să creadă că această exclamație a pelasgilor exprima numele autorului. Desigur, aceasta este doar o ipoteză, pe lângă multe altele.

La indoeuropeni și nu nu mai la ei, forțele divine se răsfrâng asupra societății și inspiră sau obligă societatea să acționeze după modelul caracterului și comportamentul divinităților:

Cum se făcea căsătoria la cele trei ranguri? Am aflat din cartea lui Bernard Sergent (1946 – ), istoric, arheolog, specialist în comparatism indo-european și președintele asociației franceze de mitologie, că :

  1. Regii se căsătoreau cu fiice de regi, ca garanție a unor alianțe politice, obicei rămas până în vremuri destul de recente. Regelui, îi era oferită soția de către tatăl ei, într-un ritual solemn, cu o ceremonie sacră. Acest ritual a lăsat urme în obiceiul nostru, că tatăl conduce mireasa la altar și o oferă mirelui, apoi aceștia sunt încoronați ca rege și regină.6
  2. Războinicii în vremurile preistorice se căsătoreau prin răpire, ca în legenda răpirii sabinelor. În vremurile istorice, vremea în care scria Herodot, războinicii traci, deveniți sedentari, mari proprietari de pământuri și aristocrați, pe care grecii îi numeau „particulari” întrucât aveau proprietăți particulare, nu obștești ca săracii, își cumpărau nevestele. De la acei strămoși războinici, care răpeau femeile, ne-a rămas obiceiul că mirele ia în brațe mireasa și o trece peste prag. Pragul mai semnifică și trecerea miresei de la o stare civilă la alta. Nunta e un obicei rămas de pe vremea când era un ritual de pasaj, de trecere sau de prag.7 În primele două ranguri, femeia nu era egală cu bărbatul. Îi era subordonată. Ea nu era protejată de divinitățile soțului ei, rege sau războinic, ci de divinitățile rangului 3, care îi arătau ce rol are în familie: producție și reproducție.
  3. Numai în clasa producătorilor exista oarecare egalitate între femeie și bărbat. Dacă aveau avere, mariajul era un contract economic, încheiat de către părinți în contul mirilor, o înțelegere verbală la paritate, aranjată între cuscri, fără să mai întrebe tinerii în cauză.8 Familia la tracii lui Herodot și până mai încoace, la țăranii noștri, era o mică unitate de producție, cu sau fără vânzare de produse ori schimb în natură. Indoeuropenii care nu aveau avere se însurau după cum le plăcea lor, fără să mai țină cont de părinți, de rude sau de criterii materiale. Numai la aceștia, cei mai săraci, putea fi vorba de sentimente reciproce și unire liber consimțită, fără constrângeri din partea părinților. Numai fetele lipsite de orice avere aveau „libertatea să se unească cu cine le place”, pentru a folosi cuvintele lui Herodot.9 Nu se poate ști cât de mulți traci erau lipsiți de avere, știm numai că marile contraste sociale și economice sunt certificate de mitologia indoeuropeană. Înarmați cu aceste cunoștințe de mai sus, ca instrumente de lucru, putem analiza informațiile lui Herodot, care în mod eronat au fost considerate ca denigratoare pentru strămoșii noștri. Pentru textul lui Herodot, mă sprijin pe eseul lui George Pruteanu și pe ediția din 1850 a unei mai vechi traduceri în franceză făcută de Pierre-Henri Larcher (1726 – 1812).

În lumina teoriei lui Dumézil, putem să plasăm informațiile lui Herodot în contextul social și istoric din care sunt rupte și asupra căruia el era insuficient informat. Vom putea astfel reconsidera afirmațiile lui Herodot și să vedem că sunt întru totul favorabile tracilor și nouă. Le comprim și le cursivez.

Herodot V.VII. zice: Tracii nu adoră decât pe Marte, Bachus și Diana. Se referă deci la rangul doi, războinicii cu Marte și la rangul trei, producătorii, cu un zeu masculin Bachus10(responsabil cu via și cu vinul) și unul feminin Diana11 (responsabilă cu vânătoarea și cu asigurarea hranei).12

Dar numai regii îl onorează în principal pe Mercur, din care se cred descendenți și nu jură decât pe el. Știm de la Cezar (De bello gallico), că la gali, zeul cel mai onorat era Mercur. Tacitus (58 d.Hr. – 120 d.Hr.) spune că germanii îl adorau în primul rând pe Mercur, căruia în anumite zile îi aduceau jertfe omenești (Deorum maxime Mercurium colunt, cui certis diebus humanis quoque hostiis litare fas habent).13 Comentatorii literaturii antice spun că „din păcate” romanii și grecii aveau obiceiul de a interpreta credințele străine prin prisma propriei lor mitologii și că asimilarea lui Wotan sau Odin cu Mercur se bazează pe asemănarea atributelor acestora. Din puținul cât am citit eu, nu am găsit comentatori ai lui Cezar (100 î.Hr. – 44 î.Hr.) sau Tacitus, care să facă vreo referire la Dumézil, ceea ce explică de ce comentatorii ignoră cauza acestor asemănări și fac afirmații hazardate.

De reținut informația lui Herodot că Mercur este zeul principal al regilor traci, la fel ca la galii lui Cezar și la germanii lui Tacitus. Iată cum teoria lui Dumézil ne ajută să reconsiderăm una după alta afirmațiile lui Herodot despre traci în contextul lor social și istoric, de unde au fost rupte și amestecate, ceea ce a iscat confuzii pentru posteritate, până la noi azi. Mica și nepretențioasa mea analiză aici ne ajută să punem informațiile lui Herodot în ordine, ca într-un puzzle bine închegat, din care vedem cu cea mai mare claritate că structura tripartită a societății tracilor era conformă cu cea din toate mitologiile și societățile indoeuropene. Societatea tracilor era structurată după modelul zeilor lor, pe trei ranguri ierarhice, la fel cum toți indoeuropenii și-au modelat societatea și zeii.

Herodot V.III: După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi de neînfrânt. Dar unirea lor e cu neputință şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi. Tracii au nume diferite, după cantonul pe care îl ocupă. Din moment ce au nume diferite după regiuni, înseamnă că sunt triburi diferite, fiecare cu regele său local. Numeroasele triburi ale tracilor, numite de Herodot, trăiau pe întinderi mai mari decât ale contemporanilor lor. Din centrul Europei până în Siberia, unde erau Massageții (geții mari, sau numeroși), tribul Saka, Saki (=sciți), din care provenea Buddha Sakyamuni (=din neamul sciților) (563 î.Hr. – 483 î.Hr.) și misterioșii tohari, de la care au rămas scrieri într-o limbă indoeurpeană însă cu litere arabe. Ceea ce poate fi un indiciu că au fost masacrați sau asimilați. Cum să se fi unit tracii din centrul Europei cu tracii din străfundurile Siberiei? Răspândirea teritorială a triburilor trace poate fi una din cauzele pentru care Herodot zice că unirea lor e cu neputință, iar multitudinea triburilor și a regilor, cu diferitele lor interese, o a doua cauză. Lipsa de unitate a triburilor trace nu este unică în epocă. Cu atât mai greu de unit erau tracii, care erau mai numeroși și ocupau o întindere mult mai mare, separați de munți și ape mari. Tracii nu erau uniți, dar nici nu s-au războit între ei, ca grecii, galii sau germanii. Și nici nu s-au aliat cu romanii împotriva neamurilor lor, cum au făcut galii sau germanii. O unire parțială a triburilor trace au reușit Burebista și Decebal, pe când galii, germanii sau grecii nu au reușit mai nimic în acest sens.

Totuși legile și obiceiurile tracilor sunt aproape aceleași peste tot, cu excepția geților (și a altora, pe care îi numește). Întrucât legile și obiceiurile lor sunt aproape aceleași peste tot, înseamnă că fac parte din același ansamblu de triburi indoeuropene. Excepție fac geții și alții, ceea ce înseamnă că geții și ceilalți nu pot fi indoeuropeni. Herodot precizează că geții au alte obiceiuri, alte tradiții decât tracii și deci altă cultură. De aici, putem trage concluzia că geții nu pot fi indoeuropeni, cum sunt tracii. Geții (numiți daci de către romani) pot fi populația anterioară tracilor. În consecință, geții sau dacii pot fi pre-indoeuropeni.14 Herodot îi amestecă pe geți printre traci, așa cum Tacitus îi amestecă pe finlandezi, estonieni și alte popoare baltice, cu germanii, din cauza unei relative comunități de teritoriu, la fel cum a clasificat printre germani și pe goți care, după mai mulți istorici vechi, nu erau germani ci erau geți. Nu abordez aici acest subiect, pentru că sunt prea multe argumente și pro- și contra acestei teorii. Nu putem exclude că aici s-ar putea aplica silogismul lui Akbar (vezi Sala de lectură 1, introducerea.)

Herodot V.IV vorbește de imortalitatea geților, nu a tracilor. Aceasta corespunde cu ceea ce știm deja, că indoeuropenii nu aveau credința în nemurire. Nici chiar misterele lui Dionysos, cele mai generoase și mai atrăgătoare, nu promiteau nemurirea. Despre credința în nemurire a geților, Herodot a mai transmis și alte informații, pe care le-a înțeles cum le-a înțeles el, din perspectiva pragmatică a negustorilor greci, care l-au informat.

Herodot V.V: Fiecare particular avea mai multe femei. Cezar a scris că Ariovist avea două neveste (Duae fuerunt Ariovisti uxores). Despre britoni, din Britania, Anglia de azi, înainte de a veni aceștia în peninsula Bretagne din Franța, Cezar scrie: Uxores habent deni duodenique inter se communes et maxime fratres cum fratribus parentesque cum liberis (Neveste au câte zece, douăsprezece, în comun, mai ales între frați, tați și fii). Herodot nu menționează promiscuitate sau incest la traci. Dacă ar fi fost așa ceva la vreuna din cele trei clase sociale, asta s-ar fi auzit, ar fi spus și ar fi generalizat la toți tracii.

Văduvele tracilor concurau între ele care să fie arsă pe rug la funeraliile soțului. Una singură obținea onoarea de a fi arsă. Obiceiul arderii văduvelor s-a menținut în India până când l-au interzis englezii. Se pare că s-ar fi continuat pe ascuns.

Herodot V.VI: Ceilalți traci (deci nu particularii din paragraful anterior, care puteau cumpăra mai multe neveste, ci numai cei săraci) au obiceiul să-și vândă copiii, cu condiția să fie duși în afara țării. Pe vremea lui Herodot și chiar mai târziu, la Roma, tatăl avea dreptul să-și vândă proprii copii, iar soția sa avea statutul juridic de copil adoptat, așa că o putea vinde ca pe orice copil al lui. Legea nu permitea ca un cetățean al Romei să cumpere libertatea unui concetățean, așa că fiii, fiicele sau soția erau vânduți în afara Romei, unor cetățeni străini. Este de remarcat similitudinea dintre felul cum era reglementată vânzarea copiilor la traci și la romani, numai către străini. Putem trage concluzia că acest obicei provenea din vremea când indoeuropenii încă nu părăsiseră vatra geografică în care s-au format.

De la Herodot, putem deduce că tracii făceau un fel de contracte pentru export de forță de muncă, cu cel puțin o condiție importantă, bine precizată. La fel se făcea în toată Europa chiar și în vremuri destul de recente. Familia recrutului pentru războaiele Franței, sau ale altor țări, primea o pungă de bani, ca o compensație avantajoasă pentru că rămâneau cu unul mai puțin la muncile câmpului. Când se recrutau marinari pentru Compania Indiilor Orientale din Suedia (1731–1813), familia recrutului primea o pungă de galbeni, tot ca o compensație de același fel. Străbunii noștri vindeau copii acum două milenii și jumătate, iar elvețienii au vândut, în secolul al XIX-lea și al XX-lea, până mai deunăzi, sute de mii de copiii elvețieni, din părinți elvețieni sadea. Vânduți de proprii lor părinți sau răpiți de către statul elvețian pentru a fi vânduți ca sclavi la alți elvețieni, industriași sau simpli particulari. Unii dintre acești copii încă mai trăiesc și au depus mărturii despre bestialitățile și abuzurile sexuale la care au fost supuși în propria lor țară, de către compatrioți. Puteți căuta pe internet Enfants placés și veți găsi https://fr.wikipedia.org/wiki/Enfants_plac%C3%A9s cât și sumedenie de alte informații exacte. Veți găsi nenumărate site-uri elvețiene ce denunță crimele de acest fel ale Elveției contemporane cu noi.

Pe vremea lui Herodot, strămoșii noștri făceau sacrificii umane, unul la patru ani. La fel făceau pe atunci strămoșii francezilor și ai germanilor, dar mai des și mai în masă. La festivitatea în cinstea victoriilor militare ale lui Cezar, la Roma au fost sacrificați nenumărați oameni, ca un simplu decor de spectacol. In țările scandinave s-au făcut sacrificii umane până când vikingii au fost creștinați cu forța, prin ordin de sus, în a doua jumătate a secolului al XI-lea.15 În țările catolice, biserica a făcut masive sacrificii umane, prin ardere pe rug. Michel Servet, medicul care a descoperit circulația sanguină pulmonară, a fost ars de viu pe rug din ordinul lui Calvin la Geneva în 1553. Giordano Bruno a fost ars în anul 1600. Biserica catolică a ucis și a torturat pentru a își întări poziția. Biserica ortodoxă nu a făcut asemenea monstruozități. Nu a avut nevoie să folosească violența pentru a întări credința. Și la noi s-a vărsat sânge în istorie, dar nu cu atâta cinism, de dragul spectacolului sângeros, cum au făcut bisericile Catolică și Protestantă sau Revoluția Franceză. Ne dă nouă Occidentul lecții de morală și de omenie?

Tracii nu veghează asupra fiicelor lor și le lasă libertatea să se unească cu cine le place. Informația se poate referi numai la clasa producătorilor fără nicio avere. Așadar cei mai săraci aveau o mentalitate comparabilă cu a noastră de azi.

Dar ei își păzesc cu strășnicie femeile și le cumpără scump de la părinții lor. Este vorba de clasa de rangul întâi (regi, sacerdoți) și rangul doi (războinici, aristocrați).

Se tatuau, ca un semn de noblețe. Și azi, cei ce se tatuează fac asta ca un semn de distincție.

Nimic nu e mai frumos în ochii tracilor ca trândăvia, nimic mai onorabil decât războiul și jaful, nimic mai umilitor decât munca câmpului. Aici e vorba de rangul doi, războinicii (cu Marte), care trăiau din jefuirea celor de rangul trei (cu Bachus și Diana), agricultorii, pe care îi disprețuiau și îi umileau. Îi umileau pe proprii lor agricultori, care îi hrăneau în timp de pace și pe care îi protejau de invazia altora, ca să-i jefuiască numai ei, nu și alții. La fel trăiau aristocrații în Galia lui Cezar, la germanii lui Tacitus sau la perși, până în India, din războaie inter-tribale și disprețuiau pe cei din categoria a treia, a agricultorilor și meserioșilor.16

Trec peste paragraful VIII cu funeraliile la cei bogați, din care rezultă că nu toți tracii aveau aceleași ritualuri funerare. Herodot nu vorbește și de ritualurile funerare ale celor săraci, acestea fiind mai puțin interesante pentru negustorii greci, care aveau ca parteneri de comerț elitele sociale ale tracilor.

Herodot V.IX: La nord de Istru oamenii au cai și căruțe. Indoeuropenii au venit cu așa ceva la nordul Dunării. Hainele celor la nord de Istru seamănă cu ale mezilor (în Persia). Deci cei de la nord de Dunăre aveau aceeași cultură materială ca și mezii, care știm că erau indoeuropeni. La fel ne informează și Ovidiu de îmbrăcămintea și felul de a călări al geților, asemănător cu al sciților, înrudiți cu persanii, tot indoeuropeni.

Herodot X zice că albinele umpleau teritoriul de la nord de Dunăre. Informația trebuie să fie corectă, deși exprimată bombastic. Dar el se îndoia de valabilitatea acesteia și zice că albinele nu puteau suporta frigul de la noi. Se știe din multe alte surse că dacii aveau albine și obțineau miere, pe care o și exportau, în principal negustorilor greci, ceea ce pune sub semnul întrebării seriozitatea informatorilor lui Herodot asupra climei la nord de Dunăre. Se vede cât de limitate, sporadice și în afara contextului real erau informațiile lui Herodot aflate de la grecii lui, navigatori și negustori, din porturile grecești, la rândul lor insuficient de documentați de la sursă.

Dintr-un aspect, ce era specific unei singure clase sau categorii sociale, Herodot a făcut generalizări nejustificate asupra tuturor tracilor. Nu toți tracii trândăveau și disprețuiau munca la câmp, ci numai războinicii sau aristocrația, la fel ca la toate popoarele indoeuropene. Nu toți tracii își vindeau copiii, ci numai cei mai săraci, ce făceau export de forță de muncă, așa cum s-a făcut în multe țări occidentale în vremuri moderne și chiar până în vremurile noastre. Nu toți își cumpărau nevestele și le păzeau cu strășnicie, ci numai cei bogați. Nu toți tracii își lăsau fetele să se unească cu cine le plăcea lor, ci numai cei săraci, care nu aveau nicio avere, nimic de primit sau de lăsat moștenire, nimic de pierdut sau de câștigat. Cei mai săraci erau moderni avant la lettre.

Am arătat aici că informațiile sau dezinformațiile rămase de la Herodot, pot fi reconsiderate cu ajutorul teoriei lui Dumézil și constatăm că nicidecum nu sunt spre rușinea tracilor sau a noastră, ci arată că strămoșii noștri aveau aceleași norme sociale, la fel ca toate popoarele indoeuropene de atunci, dar pe care grecii nu le puteau înțelege corect, din cauză că societatea și mitologia greacă nu aveau o structură tripartită la fel de clară, ci aveau un amestec de cultură indoeuropeană, cu puternice influențe din afară, aspect pe care îl prezintă și limba greacă veche. O parte din zeii Greciei antice sunt de origine indoeuropeană, iar alții sunt preluați din alte culturi, mai vechi sau contemporane, cu care au venit grecii în contact, și nu se încadrează în structura lui Dumézil. Grecii nu puteau înțelege o societate clădită pe alte criterii etice decât ale lor. Cum puteau ei înțelege fenomenele sau aspectele sociale, religioase și morale ale tracilor, ce sunt mult mai abstracte decât albinele și clima la nord de Dunăre? Vedem cât de incomplete sunt cunoștințele lui Herodot, încât el însuși contestă informația corectă: albinele umpleau teritoriul.

În concluzie, Herodot a spus adevărul și numai adevărul, însă nu întreg adevărul. El ne oferă date din care rezultă că strămoșii noștri traci aveau o societate temeinic constituită, clar structurată ierarhic și piramidal, consfințită de religia lor, în același fel ca la toate popoarele indoeuropene de atunci, din nordul Europei până în India. Fiecare clasă socială își avea modelul său etic în zeii săi protectori, care inspirau virtuțile acelei clase sociale. Nu avem motive să ne rușinăm de strămoșii noștri. Erau cel puțin la fel de virtuoși și onorabili ca toți indoeuropenii. Nu ne putem rușina nici de ignoranța lui Herodot, ci numai de propria noastră ignoranță.

1 Dumézil îi scrie lui Eliade pe 2 martie 1952: … înainte de plecarea dumneavoastră în Suedia. Am primit de la Geo Widengren o scrisoare crudă, inumană, în care el îl îngroapă cu voioșie pe prietenul dumneavoastră Stig Wikander, care a încetat să îi mai placă. „e terminat, fizic și intelectual” îndrăznește să îmi scrie : – fără îndoială ca să justifice de ce torpilează ultima candidatură a lui Wikander la catedra de limba sanscrită de la Uppsala. Este forma modernă, odioasă, de sacrificiu uman. Păstrați asta pentru dumneavoastră, dar când veți fi în Nord, să nu uitați ! (… avant votre départ pour la Suède. J’ai reçu de Widengren une lettre cruelle, inhumaine, où il enterre allègrement votre ami Wikander qui a cessé de lui plaire : ”il est fini, physiquement et intellectuellement”, ose-t-il m’écrire – sans doute pour se justifier de torpiller la dernière candidature de Wikander, à la chaire de sanscrit de Uppsala! C’est la forme moderne, odieuse, du sacrifice humain. Gardez cela pour vous, mais quand vous serez dans le Nord, ne l’oubliez pas!…). Manuscriptum, XIX nr 2, București, 1988, paginile 180-181. Dumézil nu putea să scrie că îl roagă să intervină. Eliade a priceput aluzia, că să nu uite și nu a uitat. Pricepea Eliade că Dumézil îl roagă să îl ajute pe Wikander. Datorită intervenției lui Eliade la Uppsala, Wikander a obținut postul imediat, chiar în a doua săptămână a lunii martie. Însă confirmarea administrativă a primit-o abia un an mai târziu, pe 13 martie 1953. Profesorul meu de indoeuropenistică Prof. Dr. Univ. Emeritus Folke Josephson a fost studentul lui Wikander și a moștenit catedra acestuia. A rămas șocat când i-am relatat aceste amănunte. Era student pe atunci și n-avea cum să știe ce bătălii se desfășurau între profesorii lui. Eliade a fost unul dintre cele mai marcante personalități din vremea lui, după cum afirmă într-un dicționar de literatură Britt Dahlström (1939 – ) istoric și critic literar, o celebritate în Suedia. Eliade a fost totodată un om cu suflet de aur și influent la cel mai înalt nivel universitar.

2 Vatra inițială a indoeuropenilor rămâne în afara discuției noastre aici. Las în afara discuției și neclaritatea dacă indoeuropenii au imigrat pașnic sau au fost invadatori și cotropitori. Este suficient să menționez lingvistul Jean Best, care spune că arheologii obișnuiesc să gândească la nivel de liceeni, iar înainte de sfârșitul anilor 1960 aveau în memorie ambele războaie mondiale și credeau că vechii indoeuropeni erau la fel de războinici și destructivi. El mai zice că noua generație de arheologi, crescuți în state cu bunăstare, transferă modelul lor de comodități și siguranță socială asupra preistoriei.

3 Cele trei ranguri sau caste s-au păstrat mai bine în India, unde paria sunt cei mai vechi locuitori ai Indiei, înfrânți și neasimilați de către indoeuropeni. Aceștia au distrus uluitoarea civilizație de la Mohenjo Daro (Pakistan) și ce au mai distrus cam peste tot, asimilând sau neasimilând părți din populația subjugată, disprețuită și marginalizată social.

4 Uneori, în societățile indoeuropene mai simple, regele deținea trei funcții: politică, religioasă și juridică. Multe aspecte din cultura indoeuropeană pot fi recunoscute în istoria Europei și s-au păstrat până azi, ca tradiții de neclintit, chiar dacă originile, sensul sau utilitatea acestora au fost uitate. Împărații romani aveau și funcția religioasă de pontifex maximus (mare preot), preluată de papi. Constantin cel Mare (272 – 337), dac din Timoc, a cumulat și funcția religioasă de conducător al sinodului de la Nicea în anul 325. Împăratul Iustinian (482 – 565) rămâne în istorie ca un celebru legiuitor, care a definitivat dreptul roman. În timpul vieții i se reproșa, iar ulterior istoricii i-au reproșat, că se ocupa mai mult de treburile religioase decât de cele politice și administrative. Iustinian cumula cele trei funcții rezervate celor din prima categorie a indoeuropenilor. La noi, domnitorii puteau fi și legiuitori: Pravila lui Matei Basarab, Pravila lui Vasile Lupu, Condica lui Caragea. Totodată, domnitorii erau unșii lui Dumnezeu, ctitori de biserici, aveau un tron special în biserică. Actualul regele al Suediei este capul bisericii, mai presus de toți clericii. Regele ține legătura directă între Suedia și Dumnezeu, nu vreun ecleziast. Biserica suedeză e biserică de Stat și e a doua putere, după Fisc. Înainte de intrarea în Uniunea Europeană era prima putere, mai puternică și decât armata. Cuvântul bisericii era mai puternic decât orice, chiar și decât Afacerile Externe. Bruxelles nu putea îngădui așa ceva. Cuvântul de la Bruxelles era mai puternic decât toate armatele Europei. Așa este cu puterea Cuvântului. Însăși Biblia spune că la început a fost cuvântul. Cuvântul a fost întotdeauna și va fi întotdeauna.

5 Cele trei funcții ale zeiței Atena nu pot să provină de la indoeuropeni. Indoeuropenii nu puteau să acorde aceste funcții unei femei. Atena le-a păstrat din matriarhat. Ea a fost acceptată de către indoeuropeni întrucât era patroană a meseriilor rezervate femeilor: torsul, țesutul, tricotatul, cusutul, broderiile, ceea ce este o dovadă clară că femeile au inventat aceste meserii. Țesutul și tricotatul stau la baza numărătoarei binare, care este fundamentul ciberneticii și computerelor.

6 Obiceiul acesta a fost preluat de către biserică din pre-creștinism. Regele la indoeuropeni primea neveste secundare din clasele inferioare, însă drepturile acestora și ale copiilor lor erau limitate. Părinții nevestei secundare primeau daruri și alte avantaje materiale, plus protecție socială. Era un fel de a vinde fetele și a le asigura o situație materială și socială mai bună. Abia în vremurile noastre s-a putut accepta o excepție de la arhaica regulă indoeuropeană a alegerii soției dintr-o altă casă regală, când actualul rege al Suediei s-a căsătorit cum a vrut el, nu cum era constrâns de procedurile tradiționale, și a dat memorabila replică, pentru care Suedia întreagă l-a admirat: „Întrucât sunt rege, pot să fac ce vreau și mă însor cu cine vreau eu!” După el, s-au mai luat și alții, din alte case regale.

7 Din rangul doi al indoeuropenilor provenea cea mai veche boierime de la noi, dacă nu cumva, unele familii își mențineau averile, poziția socială și rețeaua de relații încă de la pre-indoeuropeni. Un argument în acest sens ar putea fi dreptul cutumiar cu moștenirile matri-liniare. Pământul moștenit de femei de la mamele lor era păstrat mai cu sfințenie decât pământul cu care venea în căsnicie bărbatul.

8 Acest obicei a rămas în vigoare la noi multă vreme. În acest fel s-au căsătorit bunicii mei paterni la țară cât și cei materni la oraș.

9 Dintre toate straturile sociale ale indoeuropenilor preistorici, aceștia aveau cele mai bune premize pentru a forma un cuplu fericit, neperturbat de părerile altora sau de criterii economice. Aceștia, cei mai săraci, sunt singurii al căror criteriu etic pentru mariaj – egalitatea dintre femeie și bărbat – poate fi și astăzi unanim acceptat și recunoscut în drepturile omului. Criteriul egalității în drepturi și obligații între femeie și bărbat, instaurat în categoria socială cea mai săracă din preistorie, este singurul rămas valabil în etica noastră azi și care poate fi model pentru cei ce încă nu l-au adoptat în viață, în cultura europeană sau în alte culturi.

Continue reading „Victor RAVINI: Sala de lectură (8)”

Maria FILIPOIU: LIMBA MATERNĂ – PATRIMONIU CULTURAL

Limba maternă este instrumentul didactic și pedagogic prin care sunt instruiți și educați toți membrii unei comunități sociale, de aceeași etnie. – Maria Filipoiu

De învăţat înveţi multe şi de la toţi. Dar profesor nu e decât cel care te învaţă să înveţi.” – Constantin Noica

Limba maternă este instrumentul de conservare şi dezvoltare a patrimoniului material şi spiritual a fiecărei națiuni în procesul de culturalizare de-l lungul istoriei, ce intensifică perpetuarea identității naționale. În acest context a fost proclamată „Ziua Internațională a Limbii Materne” – 21 februarie din fiecare an – în cadrul Conferinţei Generale a UNESCO din 17 noiembrie 1999 când statele membre ale organizaţiei s-au angajat să contribuie la protecţia şi revigorarea bogatei diversităţi culturale prin promovarea limbilor materne ca instrument de comunicare şi înțelegere între popoare.

Însuşirea limbii materne şi utilizarea ei ca mijloc de comunicare contribuie la conservarea şi perpetuarea identităţii fiecărei minorităţi, dar se poate pierde foarte uşor, dacă nu este învăţată şi vorbită în familie ori dacă nu este studiată şi exersată în şcoală, iar dacă nu se acţionează în acest sens, 43% din cele circa 6.000 de limbi vorbite în prezent ar putea dispărea până la sfârşitul acestui secol (estimează statistica UNESCO).

Celebrată pentru prima dată de Organizaţia Naţiunilor Unite în anul 2000. La 16 mai, 2007, Adunarea Generală a ON a invitat statele membre să promoveze conservarea şi protecţia tuturor limbilor utilizate de popoarele lumii, iar în 2008 a proclamat „Anul Internaţional al limbilor”, pentru a promova unitatea în diversitate şi comunicare internaţională, pentru multiculturalism prin multilingvism.

Astfel, în statele membre ONU, Ziua Internațională a Limbii Materne este marcată prin organizarea unor manifestări culturale, seminarii, conferinţe, concursuri pe teme culturale, lingvistice şi educative, de către autorităţile guvernamentale, universităţi, institute de învățământ și cultură.

„O parte a virtuţii constă în învăţătură, alta în exerciţiu; trebuie pe de o parte să înveţi, pe de alta să întăreşti prin practică ceea ce ai învăţat.” – Seneca

Acțiunile întreprinse în vederea propagării și promovării limbilor materne vor contribui la încurajarea diversităţii şi a educaţiei multilingvistice, dar şi la dezvoltarea modalităților lingvistice şi culturale din întreaga lume, pentru solidaritate socială, bazată pe toleranță şi dialog.

Popoarele indigene şi-au exprimat întotdeauna dorinţa de a fi educate în propriile lor limbi, aşa cum prevede Declaraţia Organizaţiei Naţiunilor Unite privind drepturile popoarelor indigene. Având în vedere că 2019 a fost declarat Anul internaţional al limbilor indigene (băştinaşe) (ONU/RES/71/178), tema Zilei internaţionale a limbii materne din acest an este – limbile indigene ca factor de dezvoltare, pace şi reconciliere” – Audrey Azoulay (director general al UNESCO)

Din cauza că diversitatea lingvistică este din ce în ce mai ameninţată, pe măsură ce tot mai multe limbi dispar, iar „la nivel global, 40% din populaţie nu are acces la o educaţie în limba pe care o vorbeşte sau o înţelege , suferă de marginalizare, discriminare şi sărăcie extremă, numeroase comunităţi fiind victime ale încălcărilor drepturilor omului “, directorul general al UNESCO a invitat toate statele membre ale UNESCO (partenerii şi părţile interesate din domeniul educației) să recunoască şi să aplice drepturile popoarelor indigene„.

Astfel, Ziua Internaţională a Limbii Materne susţine Obiectivele de Dezvoltare Durabilă, privind educaţia din Agenda 2030, subliniind importanţa limbilor adecvate de instruire, prin folosirea limbilor materne în primii ani de şcoală, modalitate care facilitează accesul la educaţie şi promovează echitatea în grupurile de populaţie care vorbesc limbi minoritare sau autohtone, contribuind la îmbunătățirea calității educaţiei în procesul de învăţare prin înţelegere şi creativitate.

Companiile multilingvistice și multiculturale există prin limbile lor care transmit şi păstrează cunoştinţele din culturile tradiţionale, înregistrând progrese în educaţia multilingvă, bazată pe limba maternă, cu o înţelegere tot mai largă a importanţei acesteia în ceea ce priveşte şcolarizarea primară (afirmă UNESCO).

Limbile cu implicații complexe în afirmarea identităţi prin realizarea comunicării și integrării sociale, în procesul de educație și dezvoltarea culturii au o importanţă strategică pentru toate popoarele de pe mapamond. Cu toate acestea, din cauza proceselor de globalizare, ele sunt mai predispuse și amenințate de dispariție. Atunci când limbile se estompează, la fel se întâmplă şi cu bogăţia diversităţii culturale la nivel mondial. Oportunităţile, tradiţiile, modurile de gândire şi expresie, ca resurse valoroase pentru asigurarea unui viitor mai bun se pierdodată cu dispariția unei limbi, se menţionează pe site-ul Organizaţiei Naţiunilor Unite, www.un.org/en/events/motherlanguageday

De Ziua Internațională a Limbii Materne:

La mulți ani glorioși Limbii Române – Limba Maternă a poporului român!

—————————-

Maria FILIPOIU

21.02.2021

 

Continue reading „Maria FILIPOIU: LIMBA MATERNĂ – PATRIMONIU CULTURAL”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Erezii-Secte în Biserica Romano-catolică (partea I-a)

„Feriţi-vă de prooroci mincinoşi,

   care vin la voi în haine de oi iar

   pe dinăuntru sunt lupi răpitori.”

       (Iisus Hristos – Matei 7, 15)

 

 

 

   Schisma şi Erezia – izvoarele care au provocat căderea Bisericii Romano-Catolice din Trunchiul Bisericii Ortodoxe Universale şi apariţia Reformei Protestante.

 

   Schisma vine de la cuvântul ebraic ezel – plecare, împărţire, despărţire.

 

   Schisma – sciziunea comisă în sânul Bisericii prin refuzul unei persoane sau a unui grup de a se supune ierarhiei Bisericii. Dacă grupul respectiv adoptă dogme noi şi un ritual propriu, schisma se transformă în erezie.(Mic Dicţionar Enciclopedic)

 

   Schisma poate duce implicit la erezie dacă nu se renunţă la ea, iar împreună schisma şi erezia pot conduce la prăbuşirea Bisericii, rămânând doar o confesiune.

   Schisma este îndreptăţită atunci când ierarhul devine eretic, ecumenic sau când nu-L mai slujeşte pe Arhiereul absolut – Hristos, ci doar pe sine însuşi -averea.

   Erezia – Eres „învăţătura greşită a unor persoane sau grupări de persoane, care şi-au organizat şi crezul lor aparte, deosebit de cei pe care i-au părăsit.” (Preot Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament A-Z, Ed. I.B.M. al B.O.R., Buc.1984)

   Termenul erezie – haeresis, ce desemnează cuvintele: alegere, părere separată, eroare, sectă a fost întâlnit în comunitatea iudaică a fariseilor şi saducheilor pe vremea pământească a Mântuitorului Iisus Hristos şi a Apostolilor Săi, sub forma cuvântului ebraic nimrod – cel ce se împotriveşte, revoltatul, răzvrătitul, răsculatul. „Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi.” (Matei 24, 24)

   „Dar au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor o grabnică pieire. Şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită. Şi din pofta de avere şi cu cuvinte amăgitoare vă vor momi pe voi. Dar osânda lor, de mult pregătită, nu zăboveşte şi pierzarea lor nu dormitează.” (II Petru 2, 1-3)

   Schisma şi erezia sunt amăgiri, sunt ispite, sunt înşelări, sunt răzvrătiri, sunt rătăciri, sunt huliri care pot determina apariţia apostaziei – lepădarea de credinţă.

   Erezia se defineşte deci, în acelaşi timp şi schismă şi ca noţiune de sectă.

   Căderea într-o erezie înseamnă şi o schismă împotriva religiei adevărate, respectiv dreapta credinţă – ortodoxia, promovarea unor inovaţii în dogmă şi cult sau întroducerea unei religiozităţi pe bază de raţiune, de gnosticism, de ignoranţă ce va duce implicit la naşterea unei secte, care la rândul ei se înmulţeşte prin altă sectă-erezie, fie ea chiar pro sau contrară celei din care se naşte.

   Termenul „sectă” – vine de la verbul latin „secare” – a tăia, a rupe, a desface, a dezbina. „Sectele sunt comunităţile care s-au despărţit de adevărata Biserică a lui Hristos şi s-au organizat aparte, cu doctrină, un cult şi o disciplină proprie.” (Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Dogmele Bisericii Creştine Ortodoxe, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor – 1994, p. 109)

 

   Aşa cum erezia prin rătăcire, amăgire, generează altă erezie, la fel şi secta generează altă sectă prin înşelare. „Înşelarea este vătămarea firii omeneşti prin minciună… Înşelarea este însuşirea de către oameni a minciunii luate de ei drept adevăr.” (Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înşelare, trad. Cristea Florentina, Ed. Egumeniţa – Cartea Ortodoxă, 2010, p. 10)

   „Secta este o grupare care s-a desprins dintr-o structură sau organizaţie iniţială, în scopul corectării unor pretinse abateri doctrinare atribuite structurii-mamă.” (Ierom. Visarion Moldoveanu/ Bogdan Mateciuc, Ereziile Apusului – despre Protestantism şi ispitele raţionalismului creştin, vol. II, Ed. Vicovia-2007, p. 69)

   Membrii sectei se numesc sectanţi – adică cei care s-au rupt de Biserica – Una.

   Sectăsectant, dezbinătorii de Biserică se mai numesc eretici sau schismatici.

   Secta – se caracterizează prin devotament, venerare, dependenţă exagerată faţă de o persoană, o idee, un obiect, aderând pentru acest scop la tehnici de control şi manipulare, precum: separarea de prieteni, de familie, de rude, de mentori, mărirea sugestibilităţii sau exercitarea supunerii prin controlul informaţiilor, ştergerea individualităţii, repetarea judecăţii critice, reducerea la maxim a influenţelor exterioare, intensificarea dependenţei faţă de „adunare”, frica şi teama de a o părăsi.

   Ereticii sunt cei ce se abat de la învăţătura de credinţă a Bisericii Ortodoxe, iar schismaticii sunt cei ce nesocotesc disciplina bisericească stabilită de Sfinţii Părinţi. Sectanţii sunt şi schismatici şi eretici, în acelaşi timp, pentru că s-au abătut atât de la disciplina, cât şi de la învăţătura de credinţă a Bisericii lui Hristos.” (Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Dogmele…, op. cit., p. 109)

   Liderul sectei se crede „împuternicit” de sus să reformeze Biserica Apostolică. Fidelitatea faţă de sectă şi dependenţa ideologico-doctrinară sunt căi de mântuire. Pentru a-şi justifica doctrina sectanţii au folosit/ folosesc traduceri distorsionate din Biblie, tipărindu-le în ediţiile lor „revizuite”. Folosesc din Scriptură versete speciale, pe care repetându-le obsesiv, îşi crează o pseudo-realitate religioasă şi crezând că înţeleg sensul „providenţial”, se manifestă ca nişte „defazaţi” cu un vocabular redus şi cu o stearpă capacitate de analiză prin răspunsuri banale, stereotipe.

   În „teologia” sectei un rol determinant îl joacă Apocalipsa lor. Liderul sectei se auto-alege. El nu se subordonează nimănui. Comunicarea „divină” cu secta se face lăuntric numai prin glasul său. Copiii sectanţilor sunt neglijaţi de părinţii, fiindcă şi-au modificat starea de afecţiune anterioară, înlocuind-o cu „voia Domnului.”

    Părăsirea sectei susţine liderul ei este echivalentă cu despărţirea de Dumnezeu. Cercetările şi dovezile aderării sectanţilor la erezie, arată că „o treime au avut parte de tulburări psihice înainte de convertire, de stres semnificativ…” (Ierom. Visarion Moldoveanu…, Ereziile Apusului, op. cit., p. 78)

   Factorii care influenţează un individ să devină sectant sunt: lipsa încrederii în sine, scepticismul, necredinţa, lipsa de discernământ, ambiguitatea, incultura, deziluzia socială, singurătatea, căutarea noului, paradoxuri, himere, ispite, deşertăciuni etc.

I.Primele erezii – secte iudaice au fost erezia saducheilor (Fapte 5,17; 23, 8; Matei 22, 23;),  eresul fariseilor (Fapte 15,5), secta Ebioniţilor – respectau legea mozaică, negând divinitatea lui Hristos, considerat fiul natural al Mariei şi al lui Iosif.

II.Erezii creştine în primul veac al Bisericii. Avertizarea Bisericii din Corint, a comunităţii corintenilor de către Sf. Ap. Pavel, că: „trebuie să fie şi între voi eresuri (erezii), ca să se învedereze cei încercaţi.” (I Cor., 11, 19; I Tim., 4,1; Tit, 3,10)

   Iudeo-gnosticii – sectă sincretistă axată pe legea mozaică, gnosticism antic şi idei creştine. a. Cerint – un iudeu alexandrin din Asia Mică susţinea că lumea aparţine unui Înger-Demiurg, alt înger a dat legea mozaică, iar Iisus era om natural. b. Elchesaismul – Elkasai, promova acelaşi sincretism, susţinând că Hristos este un eon – înger superior, iar Duhul Sfânt este un principiu feminin. Hristos s-a întrupat de mai multe ori, ultima oară fiind din Fecioara Maria. c. Simon Magul (Fapte Apost. 8, 9-25), admitea o ierarhie de eoni subordonaţi Cugetării, care a emanat îngeri, arhangheli şi pe Demiurg – Dumnezeul iudeilor. Cugetarea s-a întrupat într-un şir de femei, iar în vremea lui, chiar în concubina sa Elena din Tyr, cuplu care prin devotamentul credinţei în ei se pot mântui cei ce cred.

   III.Erezii gnostico-iudeo-creştine

 

  1. Gnosticismul (sec.II.) – sectă religioasă-sincretistă, care prin gnosisgnoză cunoaştere, ştiinţă, se poate şti totul, dobândindu-se astfel mântuirea. Liderii sectei au fost Satornin, Basilide, Valentin. 2. Maniheismul – un amestec de budism, parsism, teosofie babiloniano-haldeică şi idei creştine. Mentorul sectei a fost un persan din Ctesifon-Babilonia, Manes (sec. III). El percepea două lumi, fiecare cu câte 5 serii de eoni, cea a întunericului – aparţinând lui Iisus cel pătimitor şi cea a luminii – Iisus Mântuitorul. Ieşirea din lumea întunecată se face prin învăţătura lui Hristos cel nepătimitor. Omul are două suflete, unul bun şi altul rău. Şi-a organizat secta după modelul Bisericii: 12 apostoli, 72 episcopi, preoţi, diaconi, evanghelişti.

  1. Erezii apărute în sânul Bisericii

 

1.Marcionismul promovat de Marcion din Sinope-Pont (sec.II.), a contestat prin opera sa Antiteze, contradicţia dintre Vechiul şi Noul Testament, ca fiind opera a doi Dumnezei, cel al Vechiului Testament, creatorul lumii, aspru, drept şi rău; cel al Noului Testament – Dumnezeul cel Bun, care s-a coborât asupra lui Iisus Hristos. Deşi condamnat ca eretic, Teza sa nu este o erezie. Este o raţiune care se asumă Adevărului. 2. Montanismul provine de la ereticul Montan care se considera Paracletul – Mângâietorul, organul Sfântului Duh, ce va desăvârşi revelaţia Noului Testament. 3. Hiliasmul – milenarismul, erezie ce susţinea o teocraţie pământească, o nouă venire pe pământ a lui Hristos, care va stabili o primă înviere de o mie de ani a drepţilor în mijlocul cărora va petrece. 4. Alogii – sectă ce contesta Evanghelia Sf. Ap. Ioan, fiindcă revela Logosul şi Apocalipsa. 5. Antitrinitarismul – erezie ce  condamna unitatea persoanelor Sfintei Treimi, considerând că Fiul şi Duhul Sfânt sunt puteri sau însuşiri ale Tatălui. Între sectanţi s-a numărat şi episcopul Antiohiei Pavel de Samosata (sec.III.), care contesta dumnezeirea Fiului ca persoană, identificând Logosul cu înţelepciunea lui Dumnezeu şi cu Sfântul Duh. A fost condamnat de 3 sinoade ţinute la Antiohia.

   Cauze religioase

 

   Punându-l forţat pe Apostolul Petru pe scaunul Romei, Biserica latină şi-a revendicat şi a declarat cu de la sine putere – PRIMATUL PAPAL astfel realizat :

  1. a) Instituirea primatului apostolic în persoana fericitului Petru (de apostolici primatus in beato Petro institutione);
  2. b) Continuitatea primatului la Pontificii romani (de perpetuitate primatus Petri Romani Pontificis);
  3. c) Natura şi esenţa primatului Pontificului roman (de vi et ratione primatus Romani Pontificis);
  4. d) Principiul infailibilităţii Pontificului roman (de Romani Pontificis infailibili magisterio).

   (Sf. Nectarie de Eghina, De ce papa şi supuşii lui s-au despărţit de Biserica lui Hristos? Istoria Schismei (I), trad. din lb. greacă de Caliopie Papacioc, Ed. Evanghelismos, Bucureşti-2011, p. 17)

   „Confirmarea” Apostolului Petru pe scaunul episcopal al Romei n-a fost întâmplătoare. Raţionamentul a fost acesta: Petru, ca Apostol, era considerat de latini Vicarul lui Hristos, fiindcă, presupuneau ei, că Iisus i-ar fi încredinţat Cheile Raiului. Devenind primul Episcop al Romei, urmaşii săi papii nu deveneau vicarii lui Petru ci Vicarii lui Hristos, care în mod implicit îşi exercitau puterea precum Hristos Arhiereul absolut atât peste Cer, cât şi peste pământ.

 

     „Adaosul Filioque” – erezie apărată de teologul Augustin (+430), alături de „predestinaţie”, susţinând că „de când Adam a căzut prin păcat, toţi oamenii se nasc în păcatul originar şi merită pe bună dreptate iadul. În bunătatea Lui însă, Dumnezeu îi mântuieşte pe câţiva fără vreun merit din partea lor, şi anume pe cei predestinaţi.” (cf. Ierom. Visarion Moldoveanu/ Bogdan Mateciuc, Ereziile Apusului – despre Protestantism şi ispitele raţionalismului creştin, vol. II, Ed. Vicovia-2007, p. 164)

 

   „Adaosul Filioque” – învăţătura inventată de catolici că Sfântul Duh purcede „de la Tatăl şi de la Fiul” a apărut prima oară în Sinodul I de la Toledo – Spania în 447, apoi tot la Toledo în 589, la Sinodul al III-lea şi la Sinodul de la Aachen în 809, generalizându-se în întregul Apus din 14 Februarie 1014.

   Potrivit Marii Taine dumnezeeşti a Întrupării – Înomenirii Domnului, confesiunea catolică acordă cinstiri separate Mântuitorului atât ca Persoană, cât şi ca Fire, nu o singură cinstire a Persoanei lui Iisus Hristos în care s-au unit cele două Firi, dumnezeiască şi umană „în chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit”, cum s-a stabilit la Sinodul IV ecumenic de la Calcedon din anul 451, aşa cum mărturiseşte şi cinsteşte pururea Biserica Ortodoxă Universală.

   „Sacra-Inimă a lui Isus”, născocire, sminteală a monahiei Maria Alacoque (sec. XVII), susţinută întâi de duhovnicul ei iezuit, la Colombiere, apoi de papalitate. După „revelaţiile” relevate de iezuiţi, monahia Maria Alacoque petrecea nopţi întregi „în convorbiri amoroase cu prea-iubitul Isus. Odată, El i-a îngăduit a-şi rezema capul pe pieptul Său şi i-a cerut inima sa. Ea a consimţit; atunci Isus îi luă inima, o puse într-a Sa [?!], pe urmă i-o înapoie…, făcând-o moştenitoare a inimii Sale în timp şi în veşnicie.” (Vladimir Guette, Papalitatea Eretică, trad. de Protos. Gherasim Saffirin, Ed. Scara, Bucureşti-2010, p. 70-71)

 

   „Imaculata Concepţiune”, dogmă a confesiunii catolice, întărită prin bulla papei Pius al IX-lea din 8 Decembrie 1854, potrivit căreia zămislirea Fecioarei Maria s-a făcut în afara păcatului strămoşesc, bullă prin care „Treimea a fost întregită cu Sfânta Fecioară ridicată la vrednicia dumnezeiască.”  (ibid., p. 90)

   „Indulgenţele”, calcul „trudit” şi socoteală merituoasă a Vicarilor Romei, cum că Isus Hristos, Fecioara Maria şi Sfiinţii au supra merite foarte multe, alcătuind astfel „un tezaur”, aflat la dispoziţia şi libertatea papei de a dărui merite fie viilor, fie morţilor din Purgatoriu prin mijlocirea „indulgenţelor”„supra-abundenţă” a faptelor bune ale dumnezeeştilor persoane, ale sfinţilor şi trecerea unui număr din aceste fapte „meritorii”, celor care nu au avut deloc, dar evident tarifate greu şi cu cinism de urmaşii vicarului Petru.

   Obârşia „indulgenţelor” o găsim la sinodul din 895, ţinut la Tribur-Mayenza. Acceptul canonisirii prin plată face să dispară penitenţa, rămânând doar suma care v-a hotărâ răscumpărarea. În veacul al XI-lea s-a născocit „indulgenţa plenară” – iertarea tuturor păcatelor săvârşite în viaţa muritoare. Aşa s-a stârnit râvna cruciadelor. Papa Urban al II-lea, alături de episcopii săi, a hotărât la sinodul din anul 1096, de la Clermont că „drumul la Ierusalim pentru liberarea acestei Biserici v-a ţine loc de orice pocăinţă”. (Vladimir Guette, op. cit., p. 180)

   Papa Calist al II-lea, la sinodul din anul 1122 de la Lateran, a oferit „indulgenţa plenară”, celor care vor merge să-i bată pe musulmani în Spania. (ibid., p. 180)

   Bernard de Clairveaux (1091-1153), reformatorul ordinului cistercian (canonizat), mărturisea că în această primă cruciadă s-a înrolat scursura cea mai de jos a societăţii, „toţi nelegiuiţii, hulitorii, răpitorii, batjocoritorii de cele sfinte, ucigaşii, călcătorii de jurăminte, prea-curvarii.”  (Bernard de Clairveaux, Serm.ad. Milit., c.5)

   Aşadar, nu este de mirare că în această cruciadă papală s-au săvârşit cele mai odioase cruzimi şi cele mai diabolice nelegiuiri.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Erezii-Secte în Biserica Romano-catolică (partea I-a)”

Ionel NOVAC: PROFESORUL ALEXANDRU TECUCI, ISTORIE ÎNCĂ VIE A CAHULULUI

„Cine nu are bătrâni, să-și cumpere”, spune un străvechi proverb românesc. Dar cine are, să-i iubească și să-i prețuiască așa cum se cuvine, căutăm să-l parafrazăm noi astăzi, când gândul și inima ne zboară la distinsul profesor Alexandru Tecuci, unul dintre ultimii „mohicani” pe care îi mai are Cahulul.

„Învățătorul tuturor învățătorilor”[1] s-a născut la Văleni, județul (pe atunci) Cahul, la 1 septembrie 1933, în familia Mariei și a lui Ion Tecuci, o familie de țărani vrednici și gospodari, cu rădăcini adânc înfipte în istoria locului. Copilăria, care ar fi trebuit să-i fie fericită, alături de ceilalți copii de vârsta sa, i-a fost puternic marcată de ororile celui de-al doilea război mondial, care cuprinsese și această parte a lumii. Astfel, în chiar primele zile de război și-a pierdut doi dintre frații mai mari, întâi pe Gheorghe, de 16 ani, iar mai apoi pe Petrache, ultimul sfârtecat, împreună cu alți consăteni, de o detunătură rătăcită de tun.

„Neluând în seamă aceste evenimente, socot că am avut o copilărie fericită… Am trăit copilăria așa cum am putut, dar a fost frumoasă, că am lucrat la grădinăria colhozului, unde am udat un an întreg două parcele de orez și roada pe care am luat-o mama a păstrat-o cu mare sfințenie, să nu fie socotită dușman al poporului”, va nota acesta la anii senectuții[2].

Tot mama este cea care insistă să fie trimis la școala din sat, deși era în plină perioadă de război. În 1940, cu toate că terminase clasa I, când au venit rușii a trebuit să o repete, de această dată în limba rusă. „Apoi au venit românii, cum se spune în istoria falsificată sovietică, și iar m-au trecut în clasa I. Am mai avut niște întreruperi cu foametea din 1946-1947 și, când am terminat clasa a șaptea la școala din satul natal, m-am trezit matur, fără să știu farmecul copilăriei”.[3]

Din toamna anului 1951 este elev al Școlii moldovenești nr. 2 din Cahul (actualul Liceu Teoretic „Ioan Creangă”), pe care o va absolvi în 1954. Este o perioadă frumoasă din viața sa, o perioadă asemuită cu „un zbor cosmic”, în care a avut parte de profesori minunați, de niște „oameni cu suflet mare, ca Serghei Suicimezov, Ambrosii Cernobrisov, Anastasia Almazov, Maria Vaculenco, Efimia Băstrițchi, Taisie Culbeci și încă mulți alții, care mi-au mângâiat copilăria cu multă grijă părintească. N-aș dori să minimalizez contribuția directorului școlii, domnul Semion Tesler, care în anul de absolvire 1954 a fost la căpătâiul finalizării adolescenței mele prea târzii”.[4]

După terminarea școlii se înscrie la Universitatea de Stat din Chișinău, Facultatea de limbă și literatură moldovenească, pe care o va absolvi în anul 1959. „Anii de studenție, cei mai fericiți, dar și cu cele mai dramatice întâmplări. Noi, veniți de la țară, de la pământ, setoși de carte, ne-am apucat să străbatem labirintele științei”.[5]

Aflând că filologul Vasile Coroban este un foarte bun cunoscător al istoriei literaturii, împreună cu alți colegi a organizat un protest și a cerut ca acesta să le fie profesor de literatură clasică românească. Dorința nu le-a fost îndeplinită, însă, pentru atitudinea lor, au fost citați drept „naționaliști moldo-români” și declarați dușmani periculoși ai poporului (stenograma secretă a ședinței plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei din 22 septembrie 1959).[6]

În 1959, Alexandru Tecuci termină Universitatea de Stat, lucrarea sa de diplomă, „Analiza literară a ciclului ˂1907˃ de Tudor Arghezi”, constituind un model de analiză literară, valabil și în zilele noastre. „Studiul diplomantului Tecuci, aprecia coordonatorul tezei sale, profesorul universitar Ion Osadcenco, este rezultatul unei serioase cercetări științifice, al unei munci foarte încordate. Harnicul diplomant a folosit un număr considerabil de izvoare critice, începând de la cronicari și terminând cu cele mai recente articole din ziare. Izvoarele literare … nu doar înfrumusețează bibliografia lucrării, ci sunt folosite și comentate cu o deosebită acribie științifică”.[7] Cu toate acestea, în ciuda excepționalei sale lucrări, care i-ar fi deschis ușa unei cariere universitare, inclusiv posibilitatea înscrierii la doctorat, după demiterea profesorului Vasile Coroban și acuzele aduse grupului de studenți, nici Alexandru Tecuci, nici vreunul dintre colegii săi nu au mai fost opriți la catedră. Printr-un concurs fericit de împrejurări, lucrarea, scrisă în chirilică, a fost recuperată de autor și păstrată cu sfințenie de acesta. Poate, cineva, într-o bună zi, se va învrednici a o tipări și a o reda publicului larg, așa cum s-ar cuveni unei lucrări de o asemenea valoare literară…

În ultimii ani de studenție avea să o reîntâlnească pe Suzana Zgherea, fosta sa colegă de la școala din Văleni, acum studentă și ea la Institutul din Tiraspol. Iată cum își amintește momentul respectiv: „Eram cu Ion Ababii, el era un băiat frumos, îndrăzneț, dar nu și sățios, eram cu el în parc pe un scaun. Trecea o tânără drăguță, în mână cu un strugure de poamă albă-aurie și Ion, în șagă, îi zice: Domnișoară, nu ne dai și nouă câteva bobițe din strugurașul ista atât de dulce, că o să-l visăm la noapte? Ea s-a oprit, s-a uitat la noi și zice: Da, eu pot să vi-l dau și pe tot. Am intrat în vorbă și eu și parcă simțeam ceva cunoscut, dar eram mai timid și îmi era oarecum să întreb. Până la urmă a întrebat Ion cum i-i numele și când am auzit Suzana am îndrăznit să întreb dacă nu-i din Văleni. Și atunci ne-am găsit că am fost colegi”.[8] Nepoată a primarului din Văleni, Suzana fusese deportată, împreună cu părinții și bunicii, în Altai (Siberia). „Pe bunelul soției mele când l-au ridicat, socru-meu de mai târziu lucra învățător și învăța prin corespondență la școala pedagogică din Cahul. A aflat de deportare și a fugit tocmai în Transcarpatia. A stat mult acolo. Dar într-un sat din vecinătate îl întâlnise pe un sătean de-al lui. Acela lucra miliționer, l-a văzut și l-a pârât. Dar a dovedit să fugă. Mai apoi a venit și a lucrat la construcția hidrocentralei de la Dubăsari. Pe urmă a plecat în părțile celea unde era soția cu copiii. Erau la vreo șaizeci – o sută de kilometri. Le-a făcut chemare și i-a luat la el”.[9] Suzana s-a întors din Siberia în anul 1956, „numai cu surioara și mama, buneii rămânând să zacă în pământ străin. La Văleni nu s-au întors. Toată averea agonisită cinstit și cu sudoare a fost prădată tot de acei care i-au luat tâlhărește fără anchetă și judecată din casă… Calea Suzanei spre învățătură era barată. Cu chiu cu vai a fost primită la Tehnicumul tehnologic din Chișinău, ca abia mai târziu să-și poată face studiile la Institutul Politehnic”.[10]

La 4 august 1959 Alexandru Tecuci este angajat, dar nu pentru multă vreme, cum avea să se dovedescă ulterior, ca redactor de limbă moldovenească la Cancelaria Consiliului de Miniștri al Moldovei. „Am lucrat cinstit, cu dăruire față de cuvânt, dar nu știu nici până azi din ce cauză am fost concediat. Știu un singur lucru, jignitor, că atunci, de 8 martie 1960, când femeilor de la Consiliul de Miniștri li s-au pus flori pe masa de birou, eu am primit vestea că voi fi eliberat din post, scriindu-se în cărticica de muncă „Eliberat conform cererei”. E minciună. Eu cerere n-am scris. Știu numai că șeful Cancelariei Consiliului de Miniștri, Luca Diacenco, m-a compătimit și mi-a zis: «Ce să facem? Dumneavoastră nu sunteți specialist»”.[11] Nu era specialist el, cel care terminase cu notă maximă Universitatea, cel care scrisese mai multe articole pe temă de limbă și literatură, cel care stăpânea limba română (moldovenească pe atunci) mai bine decât cei mai mulți dintre membrii Cancelariei… A fost o lovitură dintre cele mai grele pe care i le-a administrat soarta. La 16 martie 1960 își încheie „socotelile” cu Cancelaria Consiliului de Miniștri și revine la baștină, la Cahul. Unde este privit cu suspiciune și neîncredere. După mai multe încercări de a-și găsi ceva de lucru, cu susținerea șefului secției raionale de învățământ, Vasile Curalov, este numit profesor de limba română la școala rusă din satul Moscovei, apoi șeful Cabinetului Metodic de la secția de învățământ raional. Aici va activa până la sfârșitul anului de studii 1961, când i se va aduce la cunoștință că nu mai este acceptat de organele ministerului învățământului…

În 1960 se căsătorise cu Suzana, proaspătă ingineră, cu care în ultimii doi ani ținuse legătura mai mult prin corespondență, aceasta lucrând la Chișinău după terminarea facultății. Despre acel fericit eveniment din viața sa își amintește și astăzi cu multă emoție: „Odată a venit ea cu un fost coleg din clasa noastră, Gheorghe Botică. Am mai discutat noi ceva și zice Gheorghe: «Măi Alexandre, trebuie să vă căsătoriți!». A mai spus ceva și a plecat în grabă. Eu rămăsesem ca năucit. Atunci Suzana îmi spune direct: Măi Săndică, eu vreau să mă căsătoresc cu tine. Mă cere Gheorghe Vodă, poetul, colegul nostru de clasă, mă mai cer și alții, nu pot scăpa de ei, dar vreau să mă mărit numai cu tine”.[12]

Doamna Suzana i-a fost mai mult decât vrednică soție și tovarășă de viață: i-a fost o prietenă devotată, care i-a stat alături, l-a sprijinit și susținut în toate demersurile sale până în ultima sa clipă. I-a dăruit doi copii minunați, care i-au moștenit talentul pentru pictură (Virgiliu, stabilit la Chișinău, absolvent al facultății de pictură de la Tallin și Cezara, absolventă a Academiei de Arte din București, unde este stabilită în prezent). Între anii 1961 și 1976 a lucrat la Școala nr. 1 (internat), mai întâi ca educator, apoi ca profesor de limbă și literatură, iar ulterior ca educator superior și director adjunct. „În această perioadă l-am avut coleg de muncă pe minunatul om de cultură Leonid Șeptițchi, de la care am auzit despre poeții Teodor Nencev și Andrei Ciurunga și de la care am învățat cum se scrie o recenzie la compunere, cum se fac planurile calendaristice etc”.[13] „Educator fiind, «adormea», după ora stingerii, elevii cu lecturi din Sadoveanu, Coșbuc și alți scriitori români. Pleca acasă pe aproape de miezul nopții, pentru ca în zori, la ora deșteptării, să fie iarăși în internat. Se «dezlănțui», mai ales, după ce în 1967 a fost numit educator superior. Insista să i se ofere posibilitatea de a susține ore mai ales în clasele superioare, opta pentru lecțiile facultative pe care le susținea, de regulă, duminica. Alegea cei mai buni elevi, pe acei ispitiți cu adevărat de vraja cuvântului scris. Uitau și copiii să se uite la ceas; acele lecții opționale durau și câte 4-5 ore”.[14] „În anul 1967 domnul Tecuci a mai încercat o dată să intre în doctorantură. Însă foștii «turnători», care între timp ajunseseră în cele mai înalte funcții, nu i-au permis nici acum să se ocupe de cercetare și știință, motivându-i că Universitatea are nevoie de dectoranți în domeniul stilisticii și nu al literaturii”.[15]

Au fost anii de reală afirmare profesională, când a muncit cu drag și multă sârguință, dorind să împărtășească elevilor săi din vastele cunoștințe acumultate pe durata studiilor universitare. „Adevărata dragoste a mea au fost copiii. Îi adormeam cu povestiri de Mihail Sadoveanu, îi fermecam cu viața lui Mihai Eminescu, îi injectam cu optimismul lui George Coșbuc”.[16] Din acea perioadă, dar și din următorii ani de profesorat, datează zecile de dosare pe care Alexandru Tecuci le pregătea pentru fiecare lecție, multe dintre acestea fiind și astăzi păstrate cu grijă în biblioteca personală. Pentru fiecare autor, domnul profesor obișnuia să se pregătească în mod special, citind tot ce avea la îndemână, fie în biblioteca proprie (acumulată în timp, prin renunțarea la achiziționarea unor bunuri personale, cum ar fi o mașină, o casă etc.), fie din biblioteca școlii, decupând din ziarele și revistele literare ale vremii, extrăgând și notând diferite citate, pe care mai apoi le folosea în prelegerile sale. Pentru a vă face o idee asupra acestora, prezentăm doar unul dintre multele „dosare Eminescu” pregătite de domnul profesor, care conține, între altele, publicații întregi sau fragmente decupate din „Gazeta Literară” (nr. 19/9 mai 1963, nr. 17/23 aprilie 1964), „Tinerimea Moldovei” (nr. 146/9 decembrie 1979), „Literatura și Arta” (nr. 4/21 august 1988), „Glasul națiunii” (nr. 11/10 iunie 1988, nr. 29/30 decembrie 1998), „Octombrie Roșu” (nr. 18/9 februarie 1989, nr. 12/26 august 1989, nr. 73/17 iunie 1989), „Demnitatea” (1997), „Evenimentul” (2002), „Timpul” (2016). La care se adugă numeroase notițe olografe, extrase din cărți despre viața și opera lui Mihai Eminescu, fotografii sa. În paralel, în toată această perioadă, Alexandru Tecuci a lucrat și la ziarele raionale „Calea spre comunism” și „Octombrie Roșu”, în care, pe lângă operațiunea de corectură, a publicat numeroase articole cu tematică literară.

În iulie 1976 revine la Școala nr. 2 din Cahul, în calitate de director. „Nu prea doream eu s-o fac pe directorul, mă deprinsesem cu copiii nevoiași din școala-internat, dar primarul orașului, Vasile Lanciu, mi-a zis că avem o singură școală de limba română și trebuie să facem ceva, căci contigentul ei scade pe zi ce trece”.[17] La finele anului școlar 1981-1982, când și-a încheiat mandatul, de la 16 clase, cu câte pornise la drum, a ajuns la 32, fiecare cu câte 30-35 de elevi. Urmează alți cinci ani (1982-1987) în care este director al Școlii-internat nr. 1, după care, până în 1998 funcționează ca profesor de limbă și literatură română la Școala profesională nr. 5, ambele din Cahul. În anul 1990, prin reorganizarea școlii-internat se înființează Liceul Teoretic „Ioan Vodă”, printre ale cărui cadre didactice se număra și profesorul de limba și literatura română, Alexandru Tecuci. Din 1992 este numit director adjunct, funcție în care va rămâne până la pensionare (1997). În această perioadă, pe lângă faptul de a continua să scrie și să publice mai ales în presa locală și raională, Alexandru Tecuci este inițiatorul și animatorul revistei liceului, „Crai Nou”, al cărui prim număr a apărut la 28 mai 1992.

Prin mâna sa au „trecut” numeroși elevi, absolvenți mai apoi de studii superioare, care s-au străduit să-i semene și să-i urmeze exemplul, unii devenind, la rândul lor, profesori, ingineri, parlamentari, actori sau scriitori. Sunt suficiente să amintim doar câteva nume și acestea spun totul: academicianul Ion Bostan, dr. habilitat Petru Stoicev, scriitorii Haralambie Moraru și Ion Vicol, publicista Zinaida Cenușă, politicianul Ștefan Secăreanu ș.a. Cum decisese că încă nu-și spusese ultimul cuvânt, după pensionare va mai activa câțiva ani ca profesor de literatură română la Școala profesională nr. 2 și la Liceul Teoretic „Ion Creangă” (unde va fi responsabil coordonator al revistei „Tainele luminii”, subintitulată ˂Foaie pentru minte și inimă a elevilor din Liceul Teoretic „Ion Creangă”˃), iar din 2004 devine asistent universitar în cadrul Universității de Stat „B.P. Hașdeu” din Cahul. „S-a realizat astfel, fie și tardiv, un veritabil act de justiție, prin încadrarea-i în respectiva instituție de învățământ superior fiindu-i atestată, zicând așa, reputația de filolog notoriu în mediile pedagogice de la sudul republicii”.[18]

Dar Alexandru Tecuci este o personalitate complexă, pe lângă prodigioasa activitate desfășurată în domeniul învățământului, s-a afirmat și ca un excelent scriitor și gazetar. „În felul său, este un incontestabil și unic cronicar al cronicilor scrise și nescrise a personalităților literare clasice românești, inclusiv contemporane. S-a format ca publicist, colaborând la ziare și reviste. A fost și este mereu fecund. Pornit de la raionalele „Calea” și „Cronos” (Vulcănești, Cahul), fructificându-se în special în domeniul rubricii „Sfinte firi vizionare”, pe care de altfel a și inițiat-o, în cadrul ziarului creștin-democrat „Demnitatea”, a scris numeroase studii și comentarii literare despre marele Eminescu, alți clasici români, personalități literare contemporane”.[19] În decursul timpului, în paginile lor l-au mai găzduit publicațiile „Cronos”, „Literatura și Arta”, „Glasul Națiunii”, „Țara”, „Demnitatea”, „Universitas”, „Vivat profesia”, „Evenimentul” și multe altele. O parte dintre aceste articole i-au fost adunate și publicate în volumul „Zbucium de creație și cercetare”, apărut la Cahul, în 2011, sub egida Universității de Stat „B. P. Hașdeu”. Dar foarte multe altele stau încă „pierdute” în paginile revistelor și ziarelor la care a colaborat, așteptând ca cineva să le adune măcar într-un op…

***

Vorbind despre profesorul și pedagogul Alexandru Tecuci, nu putem să nu amintim și despre prieteniile de-o viață avute cu colegii de breaslă, între care se disting cele cu profesorul Constantin Reabțov, autorul primei monografii dedicate așezării de pe Frumoasa, „Cahul: istorie, cultură, personalități”, și cu poetul-martir Andrei Ciurunga, născut la Cahul, dar stabilit în ultimii săi 50 de ani de viață la București, cu care a purtat o vastă corespondență.

Cu prilejul celei de-a optzecea aniversări, revista „Literatura și Arta” din 29 august 2013 i-a dedicat o întreagă pagină: „Profesorul Alexandru Tecuci – la 80 de ani”. Semnează emoționante articole și rememorează amintiri cu și despre profesorul lor drag foștii săi elevi (Ion Bostan, Petru Stoicev, Ion Vicol), colegi (Anatol Eremia), confrați în ale condeiului (Alexandru Manoil, Tudor Palladi), iar studenta Universității din Beijing, Diana Vicol, îi dedică o poezie. La 31 august, în contextul manifestării consacrate Zilei Limbii Române, desfășurată în sala festivă a Universității de Stat „B.P. Hașdeu”, este celebrat cu ocazia jubileului de optzeci de ani. Prilej cu care, în semn de deosebită apreciere pentru susținerea și promovarea limbii și culturii române, din partea Consulatului General al României la Cahul i s-a oferit o Diplomă de onoare.

Continue reading „Ionel NOVAC: PROFESORUL ALEXANDRU TECUCI, ISTORIE ÎNCĂ VIE A CAHULULUI”