Anna-Nora ROTARU: ,,Undeva, cândva, odată… ” (poeme)

UNDEVA, CÂNDVA, ODATĂ… ” de Anna-Nora Rotaru,

pictură personală pe pânză, în ulei, dimensiuni 90 x 70 cm,

din volumul de picturi și poezii  „UT PICTURA POESIS ”

*

 

LASĂ MINTEA, PRINDE VISUL…

De câte ori nu simt că-n viață-s trecător,
Lăsând frâu liber la dezamăgiri și plângeri…
Deseori îmi pare că zenitul nu-i strălucitor,
Chiar că-i cenușiu, de nimic bun prevestitor
Și-aș vrea să dezertez, sătulă-s de înfrângeri…
Cu aripi ca de Îngeri…

Departe, ștergându-mi gândurile de pe frunte,
Precum se scrie pe file de poveste sau roman…
Cât mai sus, la un palat, pe creasta de munte,
Bucurându-mă de lucruri cât de mici, mărunte,
Într-o Lume-a Inocenței, pe-un alt poate liman,
Făcând din fericire talisman…

Dar totodată, îmi spun că n-am timp de tânguit,
Că viața îți poate multe dărui, dar și multe lua…
Însă, visele îți aparțin, de nimeni nu poți fi jefuit,
De ele să ne prindem, oricât ni-e trupul vlăguit,
Oricât par zilele boțite, în gânduri pare a ploua,
Drept n-avem de-a eșua…

Că-n vise, e destul să poți să crezi măcar un pic,
Târcoale îți vor da, la poarta sufletului ți-or bate…
Culoare, sunet, miros, atingere, un cuvânt mic,
Sunt îndeajuns să-ți împletească magia din nimic,
La corabia visului vei pune pânze, cu ea străbate
Oceane, pe frunzele-ți uscate…

O spun eu, care și mie-mi pare câteodată nefiresc,
Cu mintea goală, suflet gol, cum ieși-voi din impas ?
Închid ochii, visând că din masă, o arcă-mi făuresc,
Din perdele, pânze fac, aripi parcă simt cum cresc,
Arunc din cameră hârburile trecutului ce-au rămas
Și-alerg cu-al visului Pegas…

 

CASTELUL TĂCERII

Mă duc, acolo unde fiinţa mea mi-o cere,
Acolo, unde mă conduce singur pasul…
Pe cărărui jilave spre Castelu-mi de Tăcere,
Fără-ncuiate visuri şi gânduri în zăcere,
La care-ajunge doar sufletu-mi, pegasul
Şi prin ecou, doar glasul…

 

La poale-i marea zbuciumată, valul,
Spărgându-se de stânci cu muget şi furie…
Şi eu, în lungi peregrinări îmi caut malul,
Că ostenit-am parcă de-a lumii carnavalul,
Ce zâmbind, te jonglează cu prefăcătorie,
De parc-ai fi o jucărie…

 

Mă duc… să-ţi număr frunze, toamnă,
Din ele pat să-mi fac, în castelul dinspre cer…
Că nici nu ştii cât pentru mine-nseamnă,
Când zorile şi-amurgurile mă-ndeamnă,
Să viu, din frunze, stele să îmi ţes lăicer,
În luna lui vincer…

 

Mă duc… mi-i sufletul atât de dornic,
Că mă gândesc zile-ntregi şi nopţi în şir…
S-ajung în pragu-i, să fur limba la ceasornic,
Prezentul să-mi rămâie credincios, statornic,
C-atâtea am să-i spun, dorinţe să-i înşir
Şi iar, ca Penelopă, să deşir…

——————————-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

13 februarie 2018

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *