Mariana GURZA: Poezii de dragoste – Recită George Balica

 

Dor

 

Dacă ai fi ştiut să te opreşti

O clipă să-mi priveşti sufletul

Inima mea ţi-ar fi scris sângerând

Numele sfinţit pe bolta cerească

Aşteptând iubirea ta…

 

Răcorile din jurul tău ne-au îndepărtat…

Iar eu am continuat în nebunia mea

zilnic să cred că va veni o vreme

A împăcării, a împlinirii, a înfrăţirii

Crezând încă că-ţi pot câştiga dragostea….

————————-

Mariana GURZA

Timișoara

Recită George BALICA – Radio Timișoara

Anna-Nora ROTARU: Bătrânul anticar

BĂTRÂNUL ANTICAR

 

La colț pustiu de stradă, sub lumina palidă de felinar,
De-abia pâlpâie-o luminiță-n geam, într-o mică chițimie…
Să intru-mi face semn, cu firava-i mână, bătrânul anticar,
Invitându-mă în lumea lui, departe de orice-i barbar,
În care timpu-i la Trecut, nu mușcă cu-atâta lăcomie,
Pendula torcând în armonie…

 

Stătea bătrânul, cu păru-i alb lucind pe fond obscur,
Cătând ceva febril în vechiul și prăfuit de ani, ceaslov…
Prețul vreunui bibelou sau unei lămpi cu ponositul abajur,
Din nu mai știu ce an, prin colbul așternut pe împrejur,
Cu mâna-i tremurândă, doar ochi arzând în trup gârbov
Și răsuflare grea, ca la istov…

 

Și, ce n-avea pe-acolo… bijuterii, mărgele în șiraguri,
Vaze, bomboniere de cristal, albume pe colbuitul pluș…
Flori, dansatori de porțelan, ceruiti ciorchini de struguri,
Pești, câini, păsări de sticlă, ciugulind pe ram din muguri,
Altele, cu aripile-ntinse-n zboruri, spre cer, ca pescăruș,
Ori, hrănindu-și puii în culcuș… Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Bătrânul anticar”

Alexandru NEMOIANU: Provocarea și bunul simț românesc

Vorbind despre Poporul Român, Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia, evreul îndrăgostit de “fenomenul românesc”, spunea că, după părerea lui, cea mai semnificativă trăsătură a sufletului românesc este echilibrul, discernământul, bunul simț. De fapt și Părinții Pustiei spuneau că discernământul este una dintre cele mai de seama virtuți creștine. Căci discernământul dreapta măsură așează evenimentele vieții în ierarhie și același discernământ face cu neputință manifestarea uneia dintre cele mai josnice trăsături umane, fanatismul, starea de captivitate într-o “idee”, într-o închipuire proprie, într-o falsă credință sau mai simplu: închinarea la idoli.
Acestea fiind spuse cu enormă bucurie am văzut modul în care ultima provocare a abominabilei mișcări#rezist, creație finanțată de demoniacul George Soros, unul din nenorocirile vremii pe care o trăim, a eșuat nu penibil, a eșuat în ridicol.
#rezist a consumat sute de mii de apeluri și declarații în nădejdea de a strânge “demonstranți”. Este declanșarea dimensiunii “militare” a ONG-urilor, principala lor dimensiune. Adică mobilizarea membrilor, simpatizanților și a “imbecililor utili” la acțiune. Ca un singur exemplu.
Personal mi-am exprimat foarte răspicat sentimentele față de abominația #rezist. Cu toate acestea în ultimele zece zile am primit nu mai puțin de treizeci și opt de îndemnuri de a participa la “demonstrație” și asta în ciuda faptului că trăiesc în USA și, realmente, nu am darul ubicuității.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Provocarea și bunul simț românesc”

Testamentul lui Eugene IONESCO

,,Mesajele nu au nici un efect asupra mea. În acest moment mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut.

Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente.

Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câştig.

Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi. Îmi face mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc.

Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte? Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van.

Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid. Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine. Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu. Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc. Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog. Cine ştie, poate că va fi totuşi ceva, va fi ceva. Poate că după va fi bucuria.

Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală.

Am fost ajutat în carieră – carieră, cum se spune – de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă.

A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris.

Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti.

Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. Le datorez şi le dedic întreaga mea operă.

Continue reading „Testamentul lui Eugene IONESCO”

Alexandru NEMOIANU: Despre săraci

Este cel mai bine știut lucru din lume că oamenii se împart în “bogați” și “săraci”. Sunt unii care stăpânesc și alții care sunt stăpâniți; sunt două categorii diferite. În același timp știm că oamenii sunt frați și sunt condamnați la un destin comun. Dacă această lume va trece printr-o catastrofă toți vom pieri. Iar starea de comunitate este dată de împrejurarea că lucrurile esențiale: aer, apă, cer ne sunt date fără plata. ”Ploaia cade peste drepți și peste nedrepți”. Deci care este semnificația despărțirii în “bogați” și “săraci”?
Pentru a putea înțelege este necesar să ne așezăm sub semnul unui limbaj comun, a unui sistem de gândire coerent. Iar în părerea mea acest sistem ideal este Creștinismul și învățătura Ortodoxă.
“Din început” oamenii nu trebuiau să fie separați de condiția economică, Raiul asigură fericirea relativă maximă. Dar alungarea oamenilor din Rai, căderea lor, a schimbat întreagă situație. Prin ruperea legăturii cu Dumnezeu omul a intrat într-o lume căzută și ea, iar această condiție căzută s-a transmis din generație în generație. În aceste circumstanțe în lume a înflorit păcatul și prin el boală, sărăcia, zavistia, ura, neputința, disperarea. Prin puterile sale omul nu se putea ridica. Dar Dumnezeu nu a lăsat lumea de El făcută. Dumnezeu s-a făcut din nou cunoscut oamenilor și la plinirea vremilor, Însuși s-a întrupat pentru a asigura oamenilor mântuirea. Dar această mântuire, care nu poate fi făcută decât prin harul divin, necesită și participarea oamenilor. Adică manifestarea opțiunii omenești între “bine” și “rău”. Prin infinită și de nepătrunsă Înțelepciune divină și prin preștiința lui Dumnezeu, s-a arătat calea în chiar lumea căzută și prin condițiile ei. Aici putem vorbi despre rolul sărăciei.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre săraci”

Vasilica GRIGORAȘ: Dorul de a râde româneşte

La mulţi, mulţi ani şi buni, Valentina Teclici!

***

Dorul de a râde româneşte

                Poetei, traducătoarei şi scriitoarei,

                                                        Valentina Teclici

 

 

Născută în viscolul iernii

te-odihneşti într-un vulcan  aprins.

În ochii tăi purtând seninul,

roua ce arde pe pleoape

adapă visul călătorului

spre orizonturi de lumină

şi-adâncuri diafane.

Clepsidra timpului tău

deapănă stropi

de-aghiasmă fierbinte…

 

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Dorul de a râde româneşte”

Mariana Gurza: Dar

„Poezia pentru mine este un mod spiritual de-a explora tainele sufletului şi-ale gândului. O cale unică de-a împărtăşi propriile frământări, îndoieli, întrebări, revelaţii, observaţii cu tine însuţi, cu semenii şi întregul Univers. Este nelinişte, căutare, energie. Este tinereţea fără bătrâneţe.”

Valentina Teclici

 

Dar

                (Valentinei Teclici, la ceas aniversar)

 

Tu ai pătruns în sufletul meu

prin poeme albastre

pictate în culorile Universului.

Uneori mă trezesc glasuri de copii

ce te strigă de dor,

din țara unde nu există bătrânețe

 

Aripile mele te înfășoară mistic

zburând peste poduri bine create

în timpul nostru.

 

Este ceea ce noi numim

dar împărătesc

prin iubirea dintre noi

prin ctitorii ce se vor neterminate…

Suntem încorsetate în timp

cu reflecțiile și problematica lumii

dar ne păstrăm respirația

prin rugă…

Aparținem celor dragi

credința fiindu-ne reazăm…

Dar candela aprinsă de tine,

arde pentru scump pământ românesc.

Omul, ca taină,

nu-și poate explica

cum Apa Vie,

smerește și binecuvintează…

 

Da, pe mine aripile uneori mă dor

dorind ca-n zborul meu

s-ajung în casa ta

și sfioasă

să-ți aduc din pacea lumii…

——————————–

Mariana Gurza

21 ianuarie 2018

Timișoara

 

 

Vavila POPOVICI: Marcus Aurelius – împăratul filosof

Să avem seninătatea de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat, curajul de a schimba ceea ce poate fi schimbat și, mai ales, înțelepciunea de a deosebi între cele două posibilități.”

 – Marcus Aurelius

 

   Istoria gândirii politice este structurată în funcție de diferitele etape de progres social și de dezvoltare a civilizației umane: perioada antichității, caracterizată prin apariția elementelor constitutive ale gândirii politice; perioada medievală sau feudală, caracterizată prin dominația fenomenului religios asupra celui politic; perioada Renașterii, de care se leagă punerea bazelor politologiei  ca știință politică modernă; epoca modernă, caracterizată prin extinderea sferei de cuprindere a cunoștințelor politice, politologia afirmându-se ca știință/teorie politică aparte, în 1948 Colocviul internațional de la Paris stabilind semnificația termenului de „știință politică” și obiectul acesteia de studiu; epoca contemporană, în care politologia cunoaște o largă dezvoltare și se conturează ca știință social-umană distinctă.

   Deci, primele elemente ale gândirii politice au apărut în Antichitate, perioadă de care se leagă etimologia termenului „politică” (în greacă polis = cetate, oraș, stat).

   Ideile politice sunt elemente constitutive ale vieții politice, ele exprimă interesele, aspirațiile diverselor grupuri sociale, implicate adesea în lupta pentru putere, făcând parte integrantă a științei politice. Doctrinele și ideologiile sunt suporturi pentru acțiunea politică. Termenul de doctrină este legat de idee și ideologie dar, dacă doctrina poate fi elaborată de un partid sau chiar de o persoană, ideologia este întotdeauna o operă colectivă. În 1815, în Franța, s-a definit partidul ca o reuniune de oameni care profesează aceeași doctrină politică. Pe continent s-au conturat trei mari curente doctrinare sau ideologice: liberalismul, conservatorismul și socialismul, în evoluția cărora s-au înregistrat și forme mixte.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Marcus Aurelius – împăratul filosof”

Conferința Consiliului Mondial Român

Doresc să specific faptul că această Conferință s-a desfășurat sub marele impact al Centenarului Unirii și a coincis și cu evenimentul nașterii Luceafărului nostru, Mihai Eminescu.

Am avut în vedere și situația încordată pe care o provoacă cercurile politice maghiare și, tocmai de aceea, am propus îndreptarea Legii Electorale care în mod eronat exclude organizațiile majorității românești de la procesul electoral în favoarea strict a celor ale minorităților. A se vedea punctul 5 din Rezoluție.

Am făcut apel la partidele politice să se abțină la exportarea pe plan internațional ale disputelor interne, considerând că acest lucru dăunează intereselor naționale și credibilității României pe plan extern, cu precădere în spațiul european – Punctul 4.

       Creștere și transformarea CMR într-o organizație globală cu impact în relațiile cu diverse instituții internaționale, se conturează a fi strategia necesară, deoarece, suntem convinși că cel puțin până în 2020, care reprezintă aniversarea centenarului Trianonului, cercurile maghiare din exterior vor face presiune și vor încerca destabilizări în zonele locuite de maghiari și nu numai.

      S-a decis ca CMR împreună cu Reprezentanțele și filialele sale să participe la marele marș unionist care va avea loc în luna martie la Chișinău, alături de partenerii noștri din ”Alianța pentru Centenar”.

        Din partea Parlamentului României, a participat la Conferință și președintele comisiei pentru românii de pretutindeni ai Camerei Deputaților, domnul deputat Constantin Codreanu, ocazie cu care am încheiat un Protocol de colaborare semnat și parafat, pentru instituționalizarea relațiilor CMR cu un Grup Parlamentar Transpartinic, pentru colaborarea în probleme de interes național.

        Continue reading „Conferința Consiliului Mondial Român”

Mariana Gurza: In Memoriam Mihai Rădulescu

Mihai Rădulescu

(15 mai 1936 – 19 ianuarie 2009)

În ziua de 19 ianuarie 2009, aflam cu durere despre dispariția fulgerătoare a celui care a fost Mihai Rădulescu, prozator, editor, traducător, eseist, armenolog şi cercetător al artelor plastice şi istoric al detenţiei comuniste. Un prieten special, care îmi lipsește…

Mihai Rădulescu aparţine unei familii de intelectuali. Urmează şcoala primară şi cursul secundar la Maison des Francais, la Liceul Francez şi la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti, apoi devine student la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”, secţia regie de operă, dar aceasta desfiinţându-se în 1955, trece la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. În noiembrie 1956 este arestat pe motive politice şi condamnat la 4 ani de închisoare, pe care îi execută la Jilava, Gherla şi în lagărele de muncă forţată de la Periprava, Salcia şi Luciu-Giurgeni. După eliberare îşi câştigă existenţa pe şantiere, ca instalator de calorifere şi hamal, iar ceva mai târziu ca instructor pentru teatrul de păpuşi.

I se admite să îşi continue studiile universitare şi frecventează cursurile secţiei de limba şi literatura engleză a Facultăţii de Limbi Germanice din Bucureşti, pe care le încheie în 1968. Rămâne asistent la facultatea pe care a absolvit-o, iar din 1972 e angajat lector de limba engleză şi limba franceză la Institutul Teologic din Bucureşti, de unde se şi pensionează. Nu i s-a aprobat să-şi dea doctoratul în anii dictaturii. Un capitol din teză va fi publicat în Shakespeare, un psiholog modem, prima lui carte, apărută în 1979. După 1989 fundează Editura Ramida.

Rădulescu a abordat mai multe domenii, remarcându-se mai ales ca prozator şi eseist. Până în 1990 i se editează mai ales transpuneri din literatura engleză şi americană (George Eliot, Oscar Wilde, Herbert Spencer, precum şi Povestiri stranii. Pagini antologice din literatura anglo-saxonă, 1973, alte texte incluse în Antologie de poezie americană de la începuturi până azi, 1978, ca şi volumul Necunoscutul. Antologie din literatura anglo-saxonă, 1981), din literatura franceză (Montaigne,Victor Hugo şi versiuni selectate în Antologia poeziei franceze de la Rimbaud până azi), dar şi din literatura armeană (prelucrări sau repovestiri).

„Transpuneri” în alt limbaj sunt şi cele mai multe din piesele scrise acum – dramatizări, adaptări, scenarii radiofonice după opere celebre, române şi străine: Mitică Râmătorian, după N. Filimon (1976), Micul Eyolf (1967), adaptare radiofonică după H. Ibsen, Peripeţiile lui Nils Holgersson (1969), după Selma Lagerlof, Crispin, rivalul stăpânului său (1986), după Lesage. Cele câteva piese originale – unele pentru teatrul de păpuşi – par simple divertismente.

Se reţine, totuşi, Ceasornicarul revoluţiei sau Beaumarchais la St. Lazar (1982), prin intermediul căreia autorul face să răbufnească suferinţele şi privaţiunile trăite în închisorile comuniste, în studiile şi eseurile reunite în Stilistica spectacolului. Elemente de stilistică antropologică în teatru (1985), Rădulescu încearcă să fundamenteze „stilistica antropologică” sau „antropologia stilistică” pornind de la sugestiile lui Buffon sau de la ideile lui Gilbert Durand. Consideraţiile sale pe marginea unor piese de teatru de Ibsen, Strindberg, Gorki, Beaumarchais etc. sunt rodnice pentru regizor, actor şi spectator atâta timp cât rămân la nivelul aprecierii „comportamentului nonverbal”, dar pot fi utilizate şi ca adjuvant în înţelegerea sensurilor profunde ale textului. Când se încearcă însă o generalizare din perspectiva filosofiei culturii, ele nu mai au aceeaşi relevanţă.

Contribuţia cu adevărat originală a lui Rădulescu se conturează abia după 1989, când poate să publice paginile de sertar şi să dezvăluie dramatica sa experienţă de detenţie. Pasiunea manifestată mai înainte faţă de literatura biografică sau pentru subiecte care să îi prilejuiască „introducerea documentului în cadrul ficţiunii, aceasta din urmă neavând alt rol decât să sprijine adevărul documentar, să-l scoată în evidenţă, să-l impună cu mijloacele colorate ale beletristicii”, vizibilă încă din romanul Mozart. Şapte zile pentru nemurire (1987), subsumează total tehnicile artistice.

„Romanele” Casa lacrimilor neplânse. Martor al acuzării în procesul „reeducatorilor” (1993), Codrul scufundat (1994), Popa Piso din Zărneşti (1994), Condamnat să învingă (1995), „Rugul aprins” de la mănăstirea Antim la Aiud (1998) şi Hrandt (2002) sunt clădite pe structura unor experienţe reale, în evidenţierea cărora perspectiva auctorială este de multe ori înlăturată spre a face loc documentului nud: materiale de arhivă, mărturii ale contemporanilor sau pur şi simplu înregistrări pe bandă în care personajul se autodestăinuie. E un fel de proză autenticistă, pe care autorul o practică intuitiv.

Între textele detenţiei se află şi cele consacrate suferinţei şi umilinţelor trăite de feţele bisericeşti: Sânge pe râul Doamnei (1992), Caidul. Nuvelele adolescenţei în temniţele comuniste (1992), Martiriul Bisericii Ortodoxe Române (1994), Preoţi în cătuşe (1997, în colaborare cu Irineu Slătineanu). Stăruinţa în relevarea prigoanei împotriva preoţilor nu este întâmplătoare. Înfăţişând torturile săvârşite de torţionarii atei din închisorile comuniste, Rădulescu sugerează asemănarea cu torturarea martirilor creştinismului, ceea ce -spune autorul – „transformă un capitol al istoriei vechi a creştinismului într-o realitate contemporană, după cum transformă un capitol al istoriei contemporane într-unui al istoriei sacre”.

Familiarizat cu tot ce s-a scris în exil şi în ţară despre detenţia şi prigoana comunistă, Rădulescu realizează în 1998 o lucrare insolită, Istoria literaturii române de detenţie, în două volume intitulate Memorialistica reeducărilor şi Mărturisirea colaborării, unde sunt prezentate într-o viziune proprie contribuţii memorialistice şi de ficţiune. În acest imens material narativ sau poetic, susţinut în cea mai mare parte de experienţa trăită, există în cele din urmă o aspiraţie spre concizie de o mare vibraţie şi deschidere către mister. De asemenea, în naraţiunea Pe bulevard în jos…, din volumul de povestiri cu acelaşi titlu (1990), se schiţează o complicaţie survenită din senin, cu urmări grave asupra destinului protagonistei, în linia prozei lui Mihail Sadoveanu, V. Voiculescu, Mircea Eliade.

După Revolutia din 1989  a întemeiat editura Ramida care a funcționat timp de zece ani. Scopul ei era publicarea de memorii de detenție si de carte religioasă.

A avut unul dintre cele mai bogate și mai bine organizate site-uri literare și de detenție (LiteraturaSiDetentie.ro) din țară, unde în ultima perioadă a deschis un capitol nou: „Cartea Prietenului Meu”, dedicat acelor foști deținuți sau rudelor acestora, ce nu au bani să-și publice memoriile .

Acum, îl mai regasim doar  pe http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/mradul/ și http://www.gid-romania.com/index.asp

Din păcate, acest site-ul  (LiteraturaSiDetentie.ro   nu mai există, așa cum îl gândise Mihai Rădulescu. Pe cine să deranjeze “literatura de detenție”?

I-a cunoscut pe cei mai mari duhovninci ai Neamului Românesc: P. Arsenie Papacioc, P. Adrian Fagețeanu, P. Justin Pârvu.

Rugul Aprins” a fost o preocupare pentru scriitorul Mihai Rădulescu. A ținut legătura cu majoritatea celor implicați, cu cei care au cunoscut prigoana comunistă.

Deși toți membri grupării Rugul Aprins au fost achitați în 1996, în urma judecării unui recurs în anulare introdus de Procuratura Generală, la solicitarea Părintelui Adrian Fagețeanu, la Curtea Suprema de Justiție, “hotărârea judecătorească este târâta de mentalitatea comunistă”

Într-o broșură intitualtă Rugul Aprins. Arestare. Condamnare. Achitare  (Ed. Agapis, 2003), scriitorul Mihai Rădulescu a arătat drama acelui grup de autentici mistici ai ortodoxiei românești.

Istoria literaturii române de detenţie“, cartea care îl consacră pe Mihai Rădulescu în spaţiul istoriei noastre literare, este şi prima carte de acest gen pentru istoria noastră, nu numai literară, ci şi aceea a civilizaţiei. Noua istorie critică a literaturii memorialistice de detenţie trebuie considerată, în primul rând, una didactică (reeducarea – tema acestei istorii – constituie un fenomen unic, în istoria didacticii universale).

Un popor fără istorie nu poate rezista în înfruntarea cu viitorul. Acesta e marele crez al omului Mihai Rădulescu.

 Mihai Radulescu, “un anonim, conştient că, dacă nu duce până la capăt recuperarea literaturii naţionale din detenţie, într-o formă, oricare, organizată, muncă la care s-a înhămat, această memorialistică riscă să se piardă în uitarea unei lumi dezinteresate de rădăcinile proprii. Atât mai ştiu să spun astăzi despre mine. Dacă încerc altă frază, mă sufoc...”

S-a stins din viață, după o perioadă de câțiva ani de suferință în data de 19 ianuarie 2009.

Opera sa, azi, destul de citită, dar incomodă… Câte studii au ca reper opera scriitorului Mihai Rădulescu? Câte doctorate au apărut având ca studiu ,,Fenomenul Pitești“? Nu demult cineva mă întreba: “Își  mai aduce cineva aminte de Mihai Rădulescu?”

Monica Levinger, studenta ce nu și-a uitat mentorul, desi trăiește în Israel, îi păstreaza încă vie memoria. Prietenul Daris Basarab alias Boris David, scriitorii din diaspora, prieteni istorici, ce încă îi duc dorul…

Nu domnule, Mihai Rădulescu nu va dispărea din memoria colectivă, deja pentru el nu mai există granițe…Deja și-a câștigat libertatea cuvântului în lumea largă…

Da, Mihai Rădulescu rămâne un reper de moralitate și demnitate față de Neamul Românesc, și Biserica Ortodoxă Română. File de Pateric Românesc!

Dumnezeu să-l odihnească în pace !

Mariana Gurza

 ***

Opera literară

Shakespeare, un psiholog modern, Bucureşti, 1979;

Civilizaţia armenilor, Bucureşti, 1983;

Ultima nădejde, Bucureşti, 1983;

Stilistica spectacolului. Elemente de stilistică antropologică în teatru, Iaşi, 1985;

Mozart. Şapte zile pentru nemurire, Bucureşti, 1987;

Pe bulevard în jos…, Bucureşti, 1990;

O vizită la regele Mihai I, Bucureşti, 1990;

Caidul. Nuvelele adolescenţei în temniţele comuniste, Bucureşti,1992;

Sânge pe râul Doamnei, Bucureşti, 1992;

Casa lacrimilor neplânse. Martor al acuzării în procesul „reeducatorilor”, Bucureşti, 1993;

Dactilografele şi revoluţia, Bucureşti, 1993;

„Rugul aprins”. Duhovnicii ortodoxiei, sub lespezi, în gherlele comuniste, Bucureşti, 1993;

Codrul scufundat, Bucureşti, 1994;

Evadarea lui Liviu Rebreanu, prefaţă de George Anca, Romulus Vulcănescu, Bucureşti, 1994;

Martiriul Bisericii Ortodoxe Române, cuvânt înainte Teodosie Snagoveanul, cuvânt înainte Teodosie Snagoveanul, Bucureşti, 1994;

Împuşcarea călăreţului, Bucureşti, 1994;

Popa Piso din Zărneşti, Bucureşti, 1994;

Antropologia stilistică. Lumea lui Charles Dickens, prefaţă de Victor Săhleanu, Bucureşti, 1995;

Condamnat să învingă, prefaţă de Barbu Cioculescu, Bucureşti, 1995;

Flăcări sub cruce, cuvânt înainte Teodosie Snagoveanul, Bucureşti, 1995;

Testament între îngeri şi diavol, cuvânt înainte Teodosie Snagoveanul, Bucureşti, 1995;

Un viitor călugăr greco-catolic din preajma „Rugului aprins” (în colaborare cu Pericle Martinescu şi Justin Paven), Bucureşti, 1996;

Preoţi în cătuşe (în colaborare cu Irineu Slătineanu), prefaţă de Vasile Andru, Bucureşti, 1997;

Morţii noştri vii din temniţă, cuvânt înainte Irineu Slătineanu, Bucureşti, 1997;

Antim Ivireanul – învăţător, scriitor, personaj, cuvânt înainte Irineu Slătineanu, Bucureşti, 1997;

„Rugul aprins” de la mănăstirea Antim la Aiud, prefaţă de Vasile Andru, Bucureşti, 1998;

Patru eseuri despre Mircea Eliade, Bucureşti, 1998;

Istoria literaturii române de detenţie, I-II, prefaţă de Nicolae Balotă, Bucureşti, 1998;

Bucuriile şi mâhnirile părintelui Sisoe din Boteni, Bucureşti, 1999;

Iubirea ca pasărea cerului şi alte povestiri, Bucureşti, 1999;

Hrandt, prefaţă de Bedros Horasangian, postfaţă Barbu Cioculescu, Bucureşti, 2002.

Traduceri

Oaspetele nepoftit. Poveşti armeneşti, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Dirayr Mardichian); George Eliot, Silas Mamer, Bucureşti, 1969;

• Victor Hugo, Ultima zi a unui condamnat la moarte. Bug-Jargal, Iaşi, 1971;

• Oscar Wilde, Menţiuni, prefaţă de Mihai Miroiu, Bucureşti, 1972;

Povestiri stranii. Pagini antologice din literatura anglo-saxonă, Cluj, 1973 (în colaborare cu Grigore Năstase);

• Montaigne, Aforisme, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1977;

Necunoscutul. Antologie din literatura anglo-saxonă, Iaşi, 1981;

• Augustin, De magistro, introducere de Lucia Wald, Bucureşti, 1994 (în colaborare cu Constantin Noica).