Isabela VASILIU-SCRABA: Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați

Motto:

„Odată am spus că în Franța sînt mai mulți staliniști decât locuitori. Din cauză că mă loveam de această mentalitate…Sartre zicea: TOUT LES ANTICOMUNISTES SONT DES CHIENS”

(Theodor Cazaban, iunie, 1993).

Ioan Petru Culianu se pare că a scris din Franța o notă informativă despre Mircea Eliade (vol. Mircea Eliade în arhiva Securităţii, Ed. Mica Valahie, 2008, p. 233). Autorul este recognoscibil după conținutul notei pentru Securitatea R.S.R. , turnătorul Ion Manea auto-deconspirându-se și el în 1974 odată cu menționarea volumului soției sale, Gramatica comparată ( ibid., p.117). În nota scrisă probabil de Culianu se amintește și de Adriana Berger (după moartea profesorului Eliade autoare a unui articol anti-Eliade în revista „Minimum” din Israel, urmat de alte articole calomnioase). De la Paris, A. Berger îi scrisese în românește pe 13 oct. 1984 lui Culianu la Groningen „că nu are slujbă”, după ce Eliade se dispensase de ajutorul ei la clasarea manuscriselor și a corespondenței, „cea mai gravă eroare din ultimii 25 de ani” (Mircea Eliade, Jurnal, 31 martie 1984). În nota scrisă probabil în anul 1984, Securitatea comunistă era pusă la curent că „sursa” o cunoaște pe Adriana Berger, „tipă de o rară mediocritate” care l-a căutat insistent si care îi dactilografiază o conferință (la 25 nov.1984 a susținut o conferință despre știința în Renaștere, la Sorbona, notează Culianu în nov. 1990 în Curriculum vitae alcătuit în vederea angajării la Chicago, la Divinity School). Informatorul mai scrie că i-a citit Adrianei Berger și teza de doctorat din 1982 pe tema operei lui Eliade. El adaugă în notă că a trebuit să-i răspundă Adrianei Berger la o mulțime de întrebări privitoare la „relația sa cu Mircea Eliade”.

În vara anului 1972 Securitatea i-a permis comunistului Ioan Petru Culianu să treacă dincolo de Cortina de fier spre a se perfecţiona în italiană la Perugia cu o bursa de două luni. Era imediat după licenţa în italiană şi după obţinerea postului de redactor la revista Secolul XX (vezi interviul lui Culianu din dec. 1990 republicat în rev. “22” din 22-23mai 2011, p. 13). În decembrie 1990 Culianu îi povestea Gabrielei Adameşteanu că la vremea studenţiei sale bucureştene venise la el un securist spre a-l racola. Acel securist, după ce a aflat de la tânărul italienist dorinţa acestuia de a lucra în redacţia unei reviste literare, l-a asigurat că Securitatea îi poate îndeplini visul. După asasinatul de la Chicago, Paul Drogeanu şi-a amintit că Ioan P. Culianu primise înainte de a rămâne în Italia postul la revista „Secolul XX” (vezi Paul Drogeanu în Suplimentul „Litere Arte Idei” al Cotidianului din 18 mai 1992, p.7). Decizia comunistului Culianu de a rămâne în Italia a atras după sine abandonarea visului de a lucra în R.S.R. la cea mai prestigioasă revistă culturală scoasă în țară, dar nu şi abandonarea colaborării sale cu  Securitatea, cu atât mai greu de realizat cu cât temuta instituţie îi trimite un colaborator al ei în Lagărul de refugiaţi de la Latina din apropierea Romei (cf. Andrei Oişteanu, Asasinarea lui Culianu, în rev. Oglinda literară din august, anul X, 116/2011, p.7065).

Nota înformativă din 1984 are data exactă si semnătura turnătorului anonimizate, în conformitate cu Legea 187 si Ordonanța 16 care permite să se „publice doar numele informatorilor care prin acțiunea lor au încălcat  drepturile și libertățile omului” (vezi rev. „22”, nr 862, 18 sept. 2006, interviul cu Claudiu Secașiu, președintele CNSAS), de ca si cum oamenii n-ar avea dreptul la o viață privată. Inregistrările din perioada totalitarismului comunist prin pereții „microfonizați” ai camerei fostului deținut politic Noica, sau pe calea turnătoriilor obținute de Securitate de la vizitatorii filozofului (1),  nefiind, vezi-Doamne, încălcări ale acestui drept fundamental. Filozoful retras la Păltiniș mai visa câteodată că le va  „trânti ușa în nas” securiștilor care l-au băgat fără motiv în închisoare, încălcându-i apoi dreptul la o viață privată, lipsită de urmăritori și „ciripitori” (2). Visa că va rămâne la familia lui din Anglia, „ca să nu mai aibe nimeni prilej să se ocupe de el” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și postcomuniste, în „Tribuna”, Cluj-Bapoca, nr.282/2014, pp.23-25 ;https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/ ). Oricare ar fi ideologia sa, totalitarismul are neapărat un caracter ideologic prin “voinţa de a-şi justifica natura teroristă” , scrie politologul Ion Varlam în studiul său, Totalitarismul ca mod de acaparare a puterii de stat (postat pe internet la  www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/varlam , pagină greu accesibilă după „regionalizarea” internetului spre o cât mai atentă supraveghere). Aceasta ar fi “o primă deosebire faţă de dictatura banală”.  Numai că ideologia pe care o practică totalitarismul de dreapta sau de stânga este “nelegitimă până si în ochii propriei doctrine” (ibid.) pentru că plasează într-un viitor utopic binele ca scop final, în timp ce face răul, actualitatea fărădelegii faţă de persoanele indezirabile fiind mijlocul de realizare a măreţiei viitoare. Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați”

Lavinia BUD: Lumina din vis

LUMINA DIN VIS

 

Te-ai arătat, Lumină, într-un vis,

Ce-l simt și-acum atâta de real,

Și m-ai purtat spre porți de paradis

Când pasul îmi trudea la poala unui deal.

 

M-ai luat de mână și m-ai dus

Să văd oștirile de păsări albe,

Parcă- ntâlneam ceva atât de cunoscut,

Un zbor neîntrerupt, de nesfârșite salbe.

 

Parcă te văd! Erai contur și suflet

În același timp, ca toate celelalte,

Nu mai presus, nu la-nceput, nici la sfârșit,

Erai Lumină în cerurile ‘nalte.

 

Ce deschidea pe aripi bucuria

De-a fi cu tine și de-a te cunoaște

Ca drum de dus și de întors în măreția

Ce-o pot primi… să pot cândva renaște.

 

Un zâmbet cald și blând m-a însoțit

Când m-ai lăsat din mâna ta, Lumină!

Și m-am trezit! Cu suflet tânguit

Am aplecat, smerită, fruntea în țărână.

 

Eu n-am făcut nimic ca să mă lași să văd

Împărăteasca poartă a tainelor cerești!…

Te port în suflet și-n lacrima prăpăd

Și te cinstesc cu viața-mi, precum curată ești.

–––––––––––-

Lavinia BUD

Timișoara

31 ianuarie 2018

 

Lia RUSE: Pe sub mãști cotidiene

Pe sub mãști cotidiene

                ( remember I. L. CARAGIALE)



Ai aprins, din talent, schiţe ironice
Şi oamenii destepţi le savureazã,
Ai conturat personaje politice
(În lume trãsãtura şi-azi planeazã)

Ai transpus, amploarea snoavelor, literar,
Copleşind tonalitãţile grave
Într-o cercetare fãcutã-atât de clar
Cu-accente umoristice, suave.

Ridicolul, prin analize drastice,
Ticul, caricatura politicã,
Au dat savoare liricii fantastice
Reuşind sã închegi proza satiricã.

Sinteza criticã te-a creat sacru,
Pe contrastele comice ai fost stãpân…
Cu trup de umbrã luneci azi prin teatru,
Publicist, dramaturg cu suflet de român

—————————
Lia RUSE

Toronto, Canada

1 februarie 2018

Camelia FLORESCU: Cuțite de ger

Cuțite de ger

 

Sub tălpi simt lăstunii aprinși să mă ducă

Spre alte meleaguri de maci și de sori

Sub tâmple mirarea că mă mai apucă

Să umblu prin lume topită-n viori

 

Mă sânger, mă cert, mă–ncrustez în lumină

În ochiul de apă din care privesc

Mă țip într-un fluier și-n anii lumină

Ce-ncet, fără veste la tâmple-mi albesc

 

Steril vaiet umblă sub ploi și sub lună

Grăunți de minciună în noi amorțesc

Memorii păstrează dureri și răzbună

Iubirea sub care timid încolțesc

 

Mă uit peste vâsle și-n zări simt furtuna

Mă beau din izvoare de scâncet lutos

Cu cerbi mă-nsoțesc în urcuș totdeauna

Cuțite de ger taie ceața  spre os

–––––––––––

Camelia FLORESCU

București

31 ianuarie 2018

Alexandru NEMOIANU: Duhul Almăjului

Sunt numeroase manifestările care au drept scop promovarea tradiţiilor şi valorilor din Valea Almăjului, din Ţara Almăjului.
Unele dintre aceste manifestări au caracter memorialistic, comemorativ, dar altele, cum sunt “nigeiile”, “jocurile”, sărbătorile religioase, sunt acţiuni vii şi manifestări ale unei tradiţii care, la rândul, ei este vie şi pururea creatoare.
Toate aceste manifestări, la un loc cu însuşi comportamentul oamenilor, cu felul lor, fără egal, de “a fi”, alcătuiesc Almăjul viu. În acest întreg viu se arată un “loc” şi Duhul sau, raţiunea care îl face să fie într-un anume fel şi nu altul, raţiunea care l-a ţinut în existenţa, îl ţine în existenţa şi care este şi făgăduinţă viitorului său. În acelaşi timp este evident că întregul Almăj trece printr-o prorfunda criză demografică şi economică. Este rezultatul a şase decenii de stalinism, de agricultură « colectivizată », de distrugere sistematică a tradiţiilor economice, spirituale, culturale, de distrugere a ierarhiei valorilor sociale şi de promovare a gunoiului social, a celor mai josnice elemente cu putinţă şi îmi este de ajuns să îl pomenesc aici pe derbedeul Ilie Tola din Borlovenii Vechi drept exemplu negativ. După această perioada care a devastat trei generaţii de ţărani a urmat instalarea regimului actual politic din România , »regimul neamului prost ». Având în fruntea judeţului un om cu numele Frunzăverde cum ar fi fost posibil un progres sau măcar redresarea minimală ? Prin simplul fapt că se numeşte Frunzăverde o persoană nu ar trebui admisă în viaţă publică. Este suspect prin nume. Depopularea a fost unul dintre efectele acestor dezastre cumulate. Dar mă întreb, era mai bună migrarea spre şcoli profesionale aproximative, celei în Germania, Austria, Italia sau Spania ? După părerea mea categoric nu. Cei plecaţi în « apus » , măcar în parte, vor veni înapoi şi vor produce progres economic. În acelaşi timp este credinţă mea fermă că « duhul Almăjului », nemuritor şi inspirat de credinţă în Ortodoxie a rămas viu şi este viu.

Cred că pentru Almăj şi pentru Almăjeni acest Duh înseamnă, în esenţă lui supremă, dorinţa nesmintită, nebiruită şi totală pentru libertate.
Căci liber a fost Almajul şi liberi au fost Almajenii în tot cursul existenţei lor. În Almăj nu au fost nici “grofi”, nici “seniori”. În Almaj toţi şi fiecare dintre Almajeni a fost şi este şi “domn” şi “stăpân”. În Almaj, în fiecare sat al sau, se păstrează încă în ființa vie hotare comunale libere, cu ape, păduri, păşuni şi munţi, în care nici un străin şi nici un “grof” nu a cutezat să între. Almajenii au fost şi sunt “neam liber”!
Dar să nu ne amăgim!
Toate, şi încă mai vârtos libertatea au un preţ. Iar preţul libertăţii este vigilenţa necontenită. Este mai lesne să păstrezi libertatea decât să o capeţi înapoi. Extrem de suspecte mi se par glasurile de sirenă şi chemările false spre o « limitare » a ariilor protejate din Banatul montan. Acele « arii protejate » asigura Almăjulului şi Banatului montan un loc fruntaş între splendorile naturale ale lumii. Cei care caută să le limiteze sunt oameni cu intenţii rele şi dorinţe de câştig în detrimentul public. Frumuseţea Banatului montan nu este a lor, este a Almăjenilor şi Bănăţenilor, liberi şi neînvinși.
De aceea cu mare îngrijorare trebuie privită încercarea de aservire insidioasă, ascunsă, mascată, fie şi sub formă “concesionarilor” încercate spre înstrăinarea hotarului secular. Iar aici am în minte, că trist şi regretabil exemplu, penibilă încercare “Miclea-Ţiriac” din Februarie 2011, la Bozovici. La fel încercarea sinistră a lui Pavel Verindeanu, un om bătut de Dumnezeu şi care este incapabil să înveţe ceva din mustrările primite de la Dumnezeu, un jalnic şi de tristă amintire primar al Prigorului, de a « concesiona », adică a înstrăina pământ comunal, sau de a distruge Nera prin amenajări de « micro hidrocentrale » fără rost. Cu uluire aud că acest nemernic Pavel Verindean încă mai contempla la gândul de a redeveni primar în comună Prigor pe care a furat-o (prin luare de mită, primind o dreapta, deşi insuficientă condamnare penală) şi pe care a căutat să o distrugă. Sunt convins că oamenii din satele comunei Prigor vor respinge încercarea acestui golan. Aceste încercări de fraudare a bunului colectiv au fost respinse prin voinţa Almăjenilor şi această rezistenţă colectivă trebuie să o ţinem minte şi repeta la nevoie.
În rândul acţiunilor foarte primejdioase se numără şi încercarea de a elimina legislația care apără « ariilor protejate ». Deci de a face cu putinţă distrugerea frumuseţilor din Banatul de munte. Foarte bine vor trebui oamenii din zona să se gândească mai înainte de a vota sau re-vota pe acești politicieni.
Pământul Almăjului a fost liber şi este liber prin strădania străbunilor şi părinţilor noştri. Avem obligaţia de a păstra această realitate şi de a o dărui neştirbită copiilor noştri. Ca şi ei să se bucure şi să ducă mai departe mândrul Duh al Almăjului care este libertatea. Iar libertatea deplină nu poate fi aflată decât în Tradiţia străbună şi în Biserica Ortodoxă,Trupul mistic al lui Hristos cel care este Calea, Adevărul şi Viaţă. Ieri, astăzi, întotdeauna. Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Duhul Almăjului”

Irina Lucia MIHALCA: Niciodată un singur răspuns

Niciodată un singur răspuns

 

Frumuseţea este în noi, chiar dacă

nu vedem asta,

oamenii vând, doar, iluzii,

noi şi noi iluzii, îndatorându-se.

Nu realizează esenţa vieţii,

acel pur şi simplu,

dar, încă, mai putem avea

momente de uimire!

 

Esenţa este separarea de materie,

Ai găsit ce căutai? – atingerea viselor –

Aminteşte-ţi! Niciodată

nu este un singur răspuns,

niciodată nu vei găsi singur răspunsul!

 

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Niciodată un singur răspuns”

George ROCA: Poeme pentru România 100

NOSTALGIE

 

Stând la Sydney pe terasă

Gândurile mă apasă

Ochii mi se umezesc

Când cu florile vorbesc

Şi le spun că-mi este dor

De Ţara Străbunilor

Flori mici de „Nu mă uita”

Înţeleg durerea mea.

 

*

Reverie printre glastre

Admirând florile-albastre

Ca un pui de bogdaproste

Care cântă a dragoste.

Gângurit de guguştiuc

Mă-ndeamnă să mă duc…

Să mă duc ori unde, aiurea,

Să mă iubesc cu pădurea,

Să văd o turmă de oi

Păscând iarbă în zăvoi

Şi un munte cu tichie

De zăpadă argintie

Să ascult frunza cum creşte

Şi  o vorbă-n româneşte…

 

*

Pe pământuri australe,

M-a cuprins aşa-ntr-o doară,

Dor de gliile natale

Ce călcam odinioară!

 

*

M-am născut acol’ departe

Într-un oraş din Ardeal

Şi-am să mor printre străini

Pe-al Pacificului mal.

Dorul mă macină-ncet

Şi-mi aduc cu drag aminte

De strada copilăriei

Şi de-o vorbă de părinte.

Am lăsat acolo totul

Cu durere şi regret

Şi-acum simt că amintirea

Se şterge încet-încet!

Inima îmi plânge tare

După sfânta Românie

Nu mai cânt ca altădată

Nu mai recit poezie.

 

*

Mi-e dor munţi cu zăpadă,

De o stână, de un deal,

De măicuţa mea iubită,

De o vorbă din Ardeal.

 

O lacrimă-mi se prelinge

Din colţul ochiului stâng,

Nostalgia mă învinge

Şi tăcut încep să plâng.

Simt în pieptu-mi un fior

Şi bătăi de zeci ciocane,

Fiindcă inimii i-e dor…

Dor de plaiuri transilvane!

 

*

Continue reading „George ROCA: Poeme pentru România 100”

Florica BUD: Migdale dulci-amare (11) – „Help cel Tânăr și zodiile” (pamflet)

Desigur că voi, Dubicieni Mâţifori Psipsoheidici, mari iubitori ai şaradelor, enigmelor şi ai altor giumbuşlucuri, aţi putea să răspundeţi pe loc întrebărilor despre Help cel Bătrân. Cine să fie acel Bătrân? Ar putea fi tatăl lui Help cel Tânăr. Ori să fie doar o fantomă a trecutului îndepărtat?  Poate să fie o mlădiţă mai tânără din neamul Bătrânenilor, de-al lui Plinius. Sau poate este coautor al minunatelor versuri, „să mă săruţi dulce-dulce până la sânge” şi în acest fericit caz ar putea fi invitat să susţină o dizertaţie la una dintre conferinţele dedicată tinerilor. Această categorie binecuvântată abia aşteaptă să li se ţină un discurs despre cum pot să convieţuiască în acelaşi ou-vers, binele şi răul, iubirea şi violenţa, plăcerea şi durerea. Întrebarea „Există coabitare între bine şi rău?” este depăşită şi scoasă din orice manual de profil care se respectă.

Acum, Poftibuni Zeerici Coloştri, veţi întreba pe bună dreptate, „… dulce-dulce…”? în rând cu seculicul azi, în care suntem avertizaţi pe toate canalele media că zahărul produce diabet?  Şi consumul nervos şi grijile duc tot într-acolo, dar ele nu au culoarea albă a triumviratului SEFEZE adică sare, făină, zahăr. Necazurile sunt mai mult gri sau negre. Şi atunci, când vremea îşi scoate ghearele, bulversându-ne existenţa, ce ne mai rămâne de făcut? Ne mulţumim să îi bifăm ravagiile şi să o luăm în răspăr, privind cum îşi însuşeşte cu nonşalanţă partea de vină ce i se pune în cârcă. Nu mai punem întrebări, răspunsurile se cunosc. Nu vom ţine seamă, oricum nu mai ţine nimeni, de schimbările bruşte ale vremii, nici de noile tendinţe ale curenţilor oceanici, toate duc la eroziune…  a solului, a minţii, a răbdării sau a pielii umane.

Continue reading „Florica BUD: Migdale dulci-amare (11) – „Help cel Tânăr și zodiile” (pamflet)”

Georgeta BLENDEA ZAMFIR: Poezii de ianuarie

ANOTIMPURILE NOULUI PĂMÂNT

 

Floarea alb-roză în bujorii copilului

Albul norilor plutind în loja amintirilor

Părinţilor ţinând în Primăvară pruncul

Adierea vântului Tainic în sursurul râului

 

Vine verdele, lumina cu soarele

Tinereţea ascultă vrăjită privighetorile

Luna din poiana mirositoare cântă

Şoaptele verii în Timp misterios cuvântă

 

Natura e ruginiul din tâmplele ninse

În coş de aur, roadele Toamnei strânse,

Comorile apelor Oceanului lui Odin alintă

Venirea miresmei învăluitoare, cuvântă

 

Albul inundă ţarina ancestrală bătrână

Iarna cântă nepoţilor veniţi în lumină

Sclipesc în clinchete zurgălăii sărbătorii

Nemurirea din ochii înţelepţi  îşi vrea zorii

 

E larmă în lume, învăluie Noul Pământ

Omenirii grăieşte pe largi coordonate de legământ

Fericirea, sănătate, iubire, belşug se arată

Paradisul se deschide cu briliantina Poartă

 

 

MIHAI EMINESCU

 

Floare albastră- mijloc de filozofie

Cuvinte, noţiuni, trăiri, o mie

Lanţ diamantin în profunda cugetare

Dorinţa înmormântării la bord de mare

O călărire în zori antice visări

Crăiese cu sceptre, maiestuoase-ntamplari

Iubirea-n veşmântul veşnic al patriei

Pulsează în vena ancestrală îndelungată

Filozofii întregi din tomuri uriaşe

Strecurate în versuri delicate, gingaşe,

Clasice treceri mereu în revistă

Poezia e minune, mereu există

Sara pe deal unduitoare melodie

O aşa iubire- cine n-ar vrea să ştie

Inrourarea în astrala chemare

Curgerea Luceafărului pe a lui Einstein, cărare;

Făt-Frumosul din basme îmbie

La simbolica profunda veşnicie;

Arhanghelul Mihail a coborât

Din Ceruri în al românilor, început

Să-i ofere în dar lui Eminescu Mihai

Sabia şi Tolba cu aur din Rai.

 

 

DE DRAGOSTE Continue reading „Georgeta BLENDEA ZAMFIR: Poezii de ianuarie”

Isabela VASILIU-SCRABA: Trâmbițata Școală de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica

Motto :

„Duminica dimineața nu terciul era așteptat ci predica lui Nichifor Crainic spusă în șoaptă să n-audă gardianul”

(N. Enescu, Memoria lacrimei).

„L-am rugat pe Crainic să ne țină câteva lecții de mistică. A făcut niște expuneri superbe”

(Pr. N. Grebenea, Amintiri din întuneric)

Privitor la   Noica, să afirmi la Radio BBC în decembrie 1987 că filozoful marginalizat de ideologii comuniști a fost “ultimul uriaş rămas în ţara piticilor” ar fi fost simplu şi adevărat. Dar exprimată de I. P. Culianu, ideea s-a complicat. Fiindcă de la primele vorbe s-a văzut că intenţia profesorului de română de la Groningen – a cărui notă informativă scrisă în 1985 despre Mircea Eliade (1) a putut fi citită după douăzecișitrei de ani -,   nu era să glorifice opera filozofică sau gândirea “uriaşului Constantin Noica”. Culianu pur și simplu dorise a ridica în slăvi “piticii” care-l vizitaseră pe filozof la Păltiniș. Adică să proslăvească himerica Scoală de la Păltiniş, negată întâi de Noica, apoi de Alexandru Dragomir, cel mai de seamă vizitator al filozofului de la Păltiniş.

În acea emisiune difuzată de Radio BBC, Ioan Petru Culianu l-a înfăţişat pe răposatul C-tin Noica ba ca un Nastratin Hogea, ba asemenea unui Don Quijote din Balcani, ca să ajungă să-l plaseze oarecum în treacăt în “acea rasă de Gulliveri din care s-au tras Eliade, Ionescu şi Cioran”, comparația sa predilectă rămânând aceea cu Nastratin (Culianu, Studii româneşti, II, Iași, 2009, p.229 ; https://www.scribd.com/doc/203248530/IsabelaVasiliuScrabaEliadeMicsorare1 ).

Petre Ţuţea remarcase cu tristeţe că “Noica n-a produs nici un vârf spiritual…nu a produs decât inşi care ar putea fi buni asistenţi la Filozofie, şi atâta tot”. În opinia filozofului întemnițat 13 ani de „regimul comunist al Anei Pauker”(cf. Virgil Ierunca), Mircea Eliade ar fi fost „un demn contemporan al lui Lucian Blaga și Nae Ionescu…Acum în generația nouă nu mai e nimic (P. Țuțea, Între Dumnezeu şi neamul meu, București, 1992, p. 182, p.343). Vizitele lui Liiceanu la Păltiniş (două pe an în 1978, 1979 si 1981 si cinci vizite în 1980) n-au fost de natură să-i confere himericei Școli de filozofie avându-l drept „maestru-autor” pe C. Noica nici măcar acel adevăr de calitatea a II-a, imagine a „exactității fără adevăr”. Pentru simplul motiv că maestrul Noica nu a avut nici un discipol, cum evidențiase cu mare claritate filozoful Alexandru Dragomir în interviul luat de Fabian Anton. Ceea ce nu exclude imensa influenţă pe care a avut-o „maestrul-autor” Noica, prin gândirea sa, asupra foarte multor cititori (2).Trâmbițata “Scoala de la Păltinis” este de fapt o formulă ce ascunde abuzul invocării numelui unui mare filozof de către cei care n-au îmbogățit cu nimic în domeniul filozofiei româneşti.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Trâmbițata Școală de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica”